Etichete
literatură pentru copii în limba engleză, Literatură pentru mămici și nu numai, The purple swamp hen by Penelope Lively, The world of ice & fire de George R. R. Martin, Treasury of greek mythology
Atunci când îți povestește cineva despre anumite trăiri, încerci să empatizezi cu el și să îi spui ceea ce simți atunci când poveste se întâlnește cu sufletul tău.
Când toate acestea ți se întâmplă, totul pare desprins dintr-un film pe care doar tu îl înțelegi.
Situația actuală din România a împins mulți copii să plece în străinătate pentru a-și continua studiile academice. Ceea ce se petrece la ora actuală cu educația noastră este greu de descris în cuvinte. O masă de impostori, oameni fără scrupule și, mai grav, fără pregătire adecvată, au sechestrat ceea ce pe viitor va determina și influența nația asta. Viitorul celor care din varii motive au ales să stea aici.
Nu știu cum e mai bine, asta poate fiecare să o spună pentru el, dar știu – și ce bine știu – cum este pentru mine și familia mea.
Cei cu care m-am întâlnit cunosc faptul că fiul meu cel mare este plecat la studii în străinătate. S-au împlinit deja trei ani de când participăm la acest exercițiu și de atunci viețile ni s-au schimbat.
Atunci când distanțele nu sunt prea mari, adică accesibile, și poți să mergi, chiar și rar, să-l vezi, simți, îmbrățișezi (mai ales) totul se percepe într-un anumit fel.
Dar ce te faci când distanțele sunt urieșești și nu există nici o posibilitate, dar nici una, de a face această manevră? Încerci să-ți ostoiești sufletul și mintea pentru a te ajuta pe tine, pe cei din jurul tău, dar și pe cel plecat.
Ca mamă e aproape imposibil de gestionat această situație și aici mă refer la componenta emoțională a problemei.
Nu de puține ori, în acest interval, m-am gândit la copiii care au plecat pe front, la cei care au emigrat atunci când așa ceva era complet interzis și, mai nou, la cealaltă variantă, acolo unde copiii sunt cei părăsiți de mame/tați, care merg la muncă în străinătate. E cumplit sentimentul de abandon, singurătate și neputință.
Am așteptat doi ani, aproape doi ani, pentru a-mi putea strânge fiul în brațe. În acest răstimp am comunicat cu el prin toate variantele existente acum, încercând să rezolvăm probleme curente și provocările sosite.
Clipa revederii a fost ceva ce nu poate fi redat în cuvinte. E ca o relaxare totală care vine să detensioneze tot. Toate momentele petrecute departe.
Am plecat la aeroport însoțit de Luca pentru a-l aștepta așa cum stim noi.
Parcă nu mai treceau minutele iar atunci când am văzut tabela cu sosiri și am constatat că sunt zboruri care au aterizarea amânată, ne-am bucurat că nu este și cel în care venea Răzvan printre ele.
Așa cum i-am promis lui Luca, la momentul cuvenit, el a fost cel care l-a îmbrățișat primul. A fost o îmbrățișare cum numai doi frați pot avea.
Eu am întâmpinat un bărbat, dar prin mintea mea s-au perindat imaginile în care el era mai mic decât mine și vremurile în care eu aveam grijă de el. Acum, când a ajuns să fie mai mare ca mine, am avut sentimentul acela că are cine mă proteja, cea ajunsă la o maturitate absolută și pe care etapa treia a vieții o invită să o parcurgă. O etapă nu prea frumoasă dacă ar fi să îmi expun părerea de acum.
Avem răgaz o perioadă mai lungă să ne peticim rănile sufletești, să auzim poveștile pe care nu le știam și, dacă s-o putea, să ne facem o rezervă pentru momentele în care vom fi iar despărțiți.
Sunt momente pe care mă bucur că le-am trăit și care au avut un final fericit.
Sunt momente în care simți cu adevărat că familia e ceva de care nu te poți lipsi și care te ajută să treci peste toate încercările.
Sunt momente mai dulci ca orice prăjitură elaborată și mai frumoase ca orice imagine privită.
Sunt parte din viața ta așa cum ți-ai construit-o singur.
Sunt momente în care cărțile au altă valoare și nu au cum lipsi, mai ales că au parcurs atâta drum pentru a se odihni în brațele tale.
Vară plăcută, plină de ceea ce aveți fiecare nevoie!
