Sunt un om căruia îi plac bucuriile mărunte. Întotdeauna mi-au plăcut lucrurile pentru care mulți dintre semenii mei nici nu ridică ochii ori nu schițează nici un gest. Ador florile de câmp și nimic nu-mi face mai multe globule roșii ca o mână proaspăt cosită prin care s-au rătăcit vreo două-trei margarete, câteva spice de grâu și un ciulin. Nu voi uita niciodată găleata de flori de câmp pe care am primit-o la o aniversare. A fost ceva divin! Mă bucur de lucruri mărunte dar care sunt oferite din suflet. Mă bucură o vorbă și-mi poate da un tonus excelent pentru o întreagă zi. La fel mă poate mâhni dacă e aruncată gratuit, nejustificat. Bucuria mea atunci când sunt în fața acestor gesturi este sinceră, radiantă și molipsitoare. Am observat că și fii mei se bucură din suflet dacă primesc un flecușteț iar asta confirmă că au stat mult pe lângă mine. Cărțile le-am iubit dintotdeauna și singurul regret pe care-l am este că nu a fost cineva care să mă îndrume, la momentul oportun, în direcția asta. Poate lucrurile ar fi stat altfel. Asta m-a determinat să adopt atitudinea de acum față de fii mei dar și față de alți copii pe care soarta mi-i scoate în cale. Azi a venit curierul. Vine săptămânal dar azi a avut ceva special pentru că acest colet a fost îndelung așteptat. Ador modul în care librarul alege să vină în întâmpinarea cititorului. Este atât de importantă prezentarea și nu necesită o cheltuială majoră. Dar buburuza, cele câteva rânduri vorbesc de la sine, se citesc în fața celui care îmbrățișează coletul. Pentru că da, de fiecare dată l-am îmbrățișat!
DespreWhizzpopping joke book a lui Roald Dahl, deja s-a citit, discutat, analizat pentru că doamna de engleză a fost alături de copil. Voi scrie în zilele următoare despre cum a fost primită cartea de copil.
A mai sosit șiBrian’s return de Gary Paulsen. Mai e nevoie să rostesc nerăbdare cu care o s-o citim? Cu atât mai mult că este a treia carte din serie, în limba engleză, iar prima este „Toporișca” pe care am citit-o în limba română. Am scris despre ele și dacă doriți, puteți vedea despre ce este vorba accesând link-urile de mai jos.
Tot astăzi, la școală, au venit cărțile de la clubul de lectură. Editura Arthur să trăiască! Titlurile pe care le primim, întregind colecția noastră, sunt:
În seara asta, după baie, Luca a savurat ceaiul trimis de librarul nostru. Îi mulțumim frumos, pentru răsfăț! Ce mod mai plăcut de a începe un weekend puteam avea?
Am mai bifat, cu bucurie, o întâlnirea cu spiridușii doamnei Ana. De data asta am avut ocazia de a zăbovi mai mult pentru că acest lucru a fost permis. Și așa, am putut parcurge în tihnă tot ceea ce mi-am propus.
Am dorit să le fac spiridușilor cunoștință cu Ciopârțilă pentru că bănuiam că nu fuseseră la întâlnire cu el, neavând ocazia. Ciopârțilă este un personaj care a încântat copilăriile multora dintre părinții de astăzi, asta ca să nu mai vorbesc de bunici. Chiar i-am rugat pe copii să întrebe acasă cine-l cunoaște pe Ciopârțilă. Un bunic venit după nepot a confirmat primul. 🙂
Nu am avut răgazul necesar de a citit întreaga carte și de aceea am parcurs primul capitol, acolo unde facem cunoștință cu personajul și capitolul al treilea, unde ne întâlnim cu pompierii. Și am fost inspirată! 🙂
Am vrut să scot în evidență importanța acestei meserii, ce anume implică ea și ce putem noi face pentru a nu-i încurca și a le ușura munca. Jocul cu focul, apelarea numărului de urgență 112 sunt noțiuni pe care ar trebui mai mult insistat.
Am început prin lecturarea celor două capitole după care am trecut la dezvoltarea celor aflate și la consolidarea lor.
Un moment care a creat multă frământare a fost acela când am scos un costum de pompier care a putut fi îmbrăcat doar de un copilaș, de fapt cel mai mic copilaș din clasă. Pe lângă el am mai avut o caschetă, pe care copiii au purtat-o cu rândul. Mari pasiuni a stârnit!
Fișele pe care am lucrat au cuprins mai multe informații. Iată-le care au fost:
S-au legat multe dialoguri copiii fiind foarte curioși. Unii dintre ei au povestit diferite întâmplări legate de incendiile la care au fost părtași. Unele mai mici, altele mai mari. S-a vorbit și despre vizita pe care un pompier adevărat a făcut-o la școala lor.
Am scris pe tablă cuvintele pe care copiii le-au scris pe fișe, pentru că a fost nevoie de asta.
Ultima activitate a fost aceea a unui craft, iar pentru asta am avut nevoie de un trafalet dar și vopsea roșie. Am pictat o mânuță pe care am pus-o pe o coală de hârtie albă. Copiii au transformat cele cinci degețele în niște pompieri.
Școlarii sunt atât de încântați de toate noutățile astea pe care nu prea au ocazia să le facă. Multora le-a plăcut senzația pe care trafaletul a avut-o pe mânuțele lor și o parte au făcut desenul mai complicat. Când am lucrat cu Luca, fișa a arătat așa:
Iată că am mai parcurs o temă frumoasă. Și nu a fost în Școala Altfel ci într-o zi obișnuită din săptămână. Idei multe și timp minunat petrecut alături de copii, vă doresc. 🙂
Am colaborat cu o doamnă, pe repede-nainte, rugându-mă să-i confecționez materialul pentru o lecție pe care trebuia s-o facă alături de copiii din clasa fiicei ei.
Acolo, la școala respectivă, părinții trebuie să ține, periodic, lecții alături de copii. O idee excelentă ce-ar trebui implementată și-n învățământul nostru de stat. Trebuie să specific că doamna are fetița la o școală particulară.
Am reținut tema pe care ar fi dorit s-o abordeze și am confecționat materialul necesar.
În ce a constat el: cartea care s-a citit copiilor a fost „Bronto, un dinozaur neastâmpărat” iar pentru înțelegerea textului am confecționat un carusel pe care am atașat imagini din poveste. Copiii trebuiau să exprime în propoziții ceea ce vedeau în imagini.
Un alt material a fost un ou de dinozaur pe care l-am confecționat prin tehnica papier mache dar pe care, ca element surpriză, l-am pudrat cu scorțișoară. Mi-a plăcut nespus această găselniță. 🙂
Și în ouțul acesta au fost puse alte ouțe mai mici, pline cu întrebări.
Un alt element al lecției a fost acela al unui craft. Un dinozaur, cum altfel. 🙂 Pentru asta am pregătit următoarele:
o farfurie de carton
un ochișor mobil
două picioare din role de carton
Copiii au trebuit să decupeze elementele necesare (spinarea dinozaurului, cap, coadă) să le lipească și să-l picteze.
Acesta a fost necesarul de materiale pentru desfășurarea lecției.
Iată ce mesaj și ce imagini am primit de la doamna:
Vă mulțumesc tare mult pentru tot. A fost o nebunie pentru copii! Le-a plăcut totul, au fost cooperanți și implicați total în tot ceea ce am făcut cu ei. Finalul a fost cam cu graba mare dar ne-am descurcat.
A mai trecut o bucată de timp din viața școlarului de clasa a V-a. A fost bolnav și a lipsit câteva zile, suficient cât să îl scurtcircuiteze de la normal. Am luat temele și am scris acasă ce anume s-a predat dar uite că, se pare, nu a fost deajuns. Poate că în clasă, în ciuda nebunelii care este și a zgomotului care de multe ori depășește limita suportabilului, lucrurile sunt percepute altfel. E multă materie predată, de oameni complet diferiți, pe paliere opuse și e greu să le dovedești pe toate. Am mai scris să fiecare profesor care intră în clasă are pretenția de a i se acorda toată atenția dar unui elev îi este mai greu să îi „dovedească” pe toți. E o chestie de determinare, perseverență și de multe ori, de plăcere. Însă în acest proces nu ai încotro și trebuie să te descurci așa cum poți. De cele mai multe ori îți iese dar sunt și situații când nu ai sorți de izbândă. De aia contează atât de mult dascălul aflat în fața copiilor! Prin el se pot motiva multe și zvâcul de care ai nevoie are de unde veni. Nu e cazul la noi de zece pe linie dar nu am ținut niciodată morțiș ca numai nota asta să se vadă în carnet. Nu că nu mi-ar fi plăcut dar nici nu reprezintă o tragedie dacă varietatea este mai mare. Eu am priceput unde ne situăm, cât se poate întinde coarda și unde anume trebuie insistat. Luca, la fel ca și fratele lui, are preferințe și preferați. E firesc să fie așa. Are obiecte la care efortul depus e unul mai redus dar rezultatele minunate (aici nu mă refer la sport și desen unde nu excelează) și are unele la care, din varii motive, se învață mai greu și fără tragere de inimă. Sunt câteva fetițe în clasa lui care au zece pe linie și asta mă bucură, sincer! Ele reprezintă locomotiva lângă care, nu la distanță prea mare, mi-ar plăcea să se regăsească și băiatul meu. Dacă în clasele primare FB-ul era pretutindeni, clasa a V-a a venit cu alt sistem de notare și cu alte cerințe. Am început greu dar nu neapărat din cauza materiilor ci mai degrabă al ambientului. A avut momente în care s-a insistat mai mult la matematică unde se simțea de-a dreptul copleșit. Istoria, geografia sunt două materii la care reticența este destul de mare și pentru a învăța e nevoie de o tactică mai deosebită. Nu înțeleg de ce este așa … sau înțeleg dar nu vreau să rostesc acum care sunt motivele. Eu caut alternative pentru a nu fi neplăcerea atât de profundă. Spre deosebire de alți părinți eu accept limitele și recunosc dacă și unde trebuie intervenit. Însă, per ansamblu, cred că este nevoie de o supraveghere a copilului care se află în această tranziție. Doresc să rămân cu analiza numai în ceea ce privește materiile, pentru că la ceea ce se întâmplă în pauze … . Așadar, la limba și literatura română s-a ajuns la numeral și cazurile lui, pronume și cazurile lui. La substantiv am descris ce și cum a fost în altă postare.
Spuneam că școlarul a fost bolnav și toate astea s-au predat în acest timp. Am luat caietul de la o colegă de-a lui și am căutat să nu rămână în urmă. Dar la lucrarea care a venit, rezultatul a fost unul care l-a îngrijorat. Drept pentru care, am trecut la o analiză mai susținută și amănunțită.
E așa de stufoasă materia asta și pentru că nu mai dovedeam cu explicatul dar mai ales nu găseam exercițiile necesare pentru a le aprofunda am căutat până am găsit un manual de gramatică de clasa a V-a, cel care acum nu mai există, pentru că noțiunile de gramatică sunt amestecate cu cele de la literatură. Ei bine, această carte e altfel structurată și are și o sumedenie de exerciții pe care noi le-am efectuat și care ne-au luminat. Poate vor fi care vor comenta:
Dar tu nu știi cazurile pronumelui, numeralului etc?
Ei bine, pot recunoaște că nu sunt un as în materie, că am mai uitat și că îmi dau toată silința să-mi reamintesc pentru a putea lucra cu el. Și nu mi-e rușine să o fac. Nu sunt, din păcate, un expert în gramatică iar postările mele mai au greșeli de exprimare ori ortografie. Dar cred că atâta vreme cât nu te oprești din învățat, e ok.
Cartea asta e așa de faină că te dumirește ce și cum este și te ajută să stăpânești noțiunile cu pricina.
Luca a aflat, pentru prima dată că: trecerea unei părți de vorbire prin toate cazurile, la singular și plural, se numește declinare.
Și am făcut mai multe exerciții de acest fel, pe care tot în cartea despre care vorbesc le-am găsit. Mă tot întreb de ce s-a eliminat cartea de gramatică și s-a amestecat cu literatura, pentru că ar fi fost mai ușor de urmărit și căutat pentru elevi și părinți deopotrivă. Dar așa de multe modificări s-au făcut că nu mai înțelege nimeni – nimic.
Doamna de limba română a procedat într-un fel pe care copilul l-a înțeles total: i-a dat o șansă să îndrepte această scăpare. Poate e nevoie, din când în când, și de câte-o durdură ca să ne mai trezim la realitate. Și nu e valabil doar pentru școlărei!
Atunci când te gândești la război îți vin în minte numai nenorociri. Oamenii sunt dezrădăcinați pentru a se feri din calea bombardamentelor; mor tații, soții, frații pe câmpul de luptă; foametea și bolile se strecoară în cât mai multe case iar tristețea este copleșitoare.
Dar iată că, în cartea sa „Războiul care mi-a salvat viața”, Kimberly Brubaker Bradley reușește să ne arate o altă față a ceea ce poate aduce un război. Ada este o fetiță care trăiește alături de mama și fratele ei în niște condiții mizere. Oloagă de-un picior și umilită zi de zi de mama sa, ea nu are voie să părăsească camera apartamentului în care stă. Nu se poate deplasa decât târându-se iar universul ei este Jamie, frățiorul mai mic. El are voie să părăsească casa, așa povestindu-i și surioarei lui câte ceva din lumea de dincolo de fereastră.
Pentru că-i era foarte frică să rămână singură în casă, Ada se hotărăște să învețe să meargă fără a spune nimănui (nici măcar lui Jamie) pentru ca atunci când va fi nevoie să o poată face. Ocazia nu întârzie să apară, atunci când, din cauza amenințării orașului cu bombe, copiii sunt duși în locuri ferite și sigure. Jamie se regăsește pe o listă dar Ada, nu!, asta pentru că nu știa nimeni de existența ei. Fetița hotărăște să plece cu el, ceea ce-i va schimba viața.
Jamie s-a făcut alb la față. A deschis gura să zică ceva, dar eu am clătinat tare din cap și a tăcut. După ce-a plecat mama, s-a aruncat la mine în brațe. – Nu-ți face griji, am zis, legănându-l. Nu-mi era teamă. Eram recunoscătoare că petrecusem vara așa cum o petrecusem. – Tu află unde trebuie să mergem și la ce oră să fin acolo, i-am spus. O să plecăm împreună, ai să vezi. (pag. 19)
Nu ai cum trece cu vederea comportamentul mamei, tatăl lipsind, aceasta fiind singura care avea grijă de cei doi copii, asta pentru că e un fel de-a spune că avea grijă pentru că asta nu se întâmpla. Ada era cea care îl hrănea pe cel mic, lăsându-se pe ea. Starea lor de sănătate era precară fiind doi copii care sufereau de foame. Erau nespălați, plini de bube și răni, iar hainele de pe ei, zdrențuite.
În așa stare ajung în care domnișoarei Smith, după ce în careul din gară nimeni nu i-a strigat dar nici dorit. Cea care se ocupa de distribuția refugiaților, Lady Thorton, îi duce la Susan, singura care nu primise nici un copil. Chiar dacă și-a manifestat îngrijorarea încă de când i-a văzut, spunând că nu știe cum se îngrijesc copiii, domnișoara Smith a dat dovadă de un devotament și comportament exemplar. Educația primită și mediul în care fusese crescută au făcut ca lucrurile să se desfășoare așa.
Încetul cu încetul ea și-a luat în serios rolul de tutore și le-a oferit copiilor o viață cum aceștia nu credeau să existe. Impresionant este faptul că Ada, izolată fiind în camera din bloc, avea un vocabular extrem de redus neștiind lucruri elementare de care nu contenea să se uimească. Bunăoară, nu avea cunoștință de existența ierbii cât despre soare, acesta nu o mângâiase niciodată pe obraji. Nu știa ce sunt aceia ochelari dar nici ce este un ac și la ce se folosește. Nu cunoștea nici data de naștere a ei și a fratelui ca să nu mai pomenesc de citit și scris. Ușor, ușor, domnișoara Susan îi învață toate cele necesare dar mai ales îi hrănește corespunzător și-i îngrijește. Le face baie în fiecare zi, îi piaptănă, le unge bubele care-i mâncau atât de mult, rănile de pe corp, le cumpără haine noi, pijamale și papuci. În fiecare seară le citește povești chiar dacă, la început, întâmpină rezistență din partea copiilor. Dacă cel mic plânge seară de seară după mamă, Ada este înnebunită că ar putea ajunge, din nou, în grija mamei sale. Cea mai mare bucurie a Adei este prezența lui Untișor, un ponei, pe care învață cum să-l îngrijească dar mai ales, cum să-l călărească. Se stabilește o legătură minunată între cei doi, poneiul ajutând-o să se deplaseze mai ușor dar și să-și dezvolte musculatura atrofiată din cauza inactivității. Este minunat, cititor fiind, să vezi cum poate învăța un copil mare tot ceea ce tu deprinzi din fragedă pruncie fără să-ți dai seama. Luca a avut diferite manifestări de la furie la bucurie atunci când povestea a căpătat mai multă substanță. Ca mamă, nu m-am putut întreba cum poate o altă mamă să aibă așa un comportament. E inuman să tratezi așa puiul căruia i-ai dat viață cu atât mai mult cu cât el are o diformitate pentru care nu este vinovat. Tristă parte! E dureros și să vezi cum în ciuda multora scrisori pe care Ada le-a trimis mamei ei pentru a-i cere acordul necesar efectuării operației, aceasta din urmă nu a catadicsit să-i trimită nici un răspuns. Chiar dacă are multe temeri, Ada și fratele ei prosperă în Kent iar fata e uimită să afle că nimeni nu o desconsideră pentru diformitatea ei.
E cale lungă de la piciorul meu olog până la creier (pag. 254)
obișnuia să-i spună adesea Susan și asta mult a mai ajutat-o pe Ada.
Devine tot mai puternică și mai încrezătoare pentru că bănuia că ceea ce va urma nu va fi ușor de gestionat: confruntarea cu mama sa, care apare atunci când se aștepta mai puțin.
-Tu cine ești? Nu mă recunoștea. (…) -Sunt Ada, am zis. Când și-a dat seama cine eram, expresia i s-a transformat în furie. -Ce naiba înseamnă asta? a zis. Cine te crezi? Jamie o ținea de mână pe mama. Jamie părea plin de speranță. -Umbli călare! a zis mama. Prințesa Margaret, asta ești acum? (…) -Vrei să te operezi, așa-i? a zis mama. Mi-a sărit inima din piept. -Îmi pot repara piciorul. Doctorul a spus… -Pot, pe naiba! a zis mama. Ce să repare la piciorul ăla? Mai întâi primesc o scrisoare că tre să dau bani la guvern pentru că mi-a luat copiii, nouăsprezece șilingi pe săptămână, iar guvernul vrea să-i plătesc… -Nu te obligă nimeni, s-a amestecat Susan. – … și pe urmă vine asta. Scrisoarea trimisă la altă adresă, da am primit-o ca să văd că are cineva obrazu gros să-mi spună mie ce să fac cu copiii mei! Și-acu dau de tine, gătită, călare pe cal și cu nasu-n vânt, purtându-te de parcă ai fi mai bună ca oricine… – Nu, mamă, am zis. – … ca și cum ai fi tu mai bună ca mine! (…) Susan a încercat să-i explice ceva. Mama s-a întors și a fulgerat-o cu privirea. – Îmi spui tu mie că nu pot să-mi iau propriii copii? Tu? O putoare care stă într-o casă cu fițe? Mama a ținut-o tot așa, făcând-o pe Susan în toate felurile. (pag. 264)
La final, la noi, s-a lăsat cu lacrimi și poate a fost mai bine așa. Am vorbit mult în faptul serii, înainte de culcare, despre frații ăștia, despre părinți și felul lor de-a fi, despre nenorocul unora de-a veni pe lume în familii nepotrivite și despre câte și mai câte. Ne-am îmbrățișat și mărturisit iubirea, pentru a nu mai știu câta oară și ne-am bucurat de viața noastră liniștită și fericită. Zilele ce au urmat au fost destinate unei analize mai amănunțite, de data asta făcută în limba engleză. De ajutor mi-au fost niște materiale de pe internet. Adresa quiz-ului o găsiți aici, dacă doriți să-l completați.
S-a mai greșit, pe ici pe colo, dar pe mine m-a interesat mai mult exercițiul de citire și răspunsurile care au fost date.
Un alt material pe care l-am lucrat alături de Luca a fost unul în care s-a întâlnit cu sinonime și antonime, întrebări, anagrame dar și un storyboard. Le puteți lucra și voi dacă doriți.
Am făcut și cartolinele în limba română, acolo unde veți găsi întrebări legate de poveste. Sunt multe dar așa de frumoase. Să le folosiți sănătoși! Mai există și necompletate asta pentru a o face voi dacă considerați necesar.
How „The War Saved My Life” may seem like a bombastic title, but it’s certainly true for this brave, smart girl whose heart and mind open like a flower in this lovely novel.
Dacă e marți, e doamna Ana și ai ei „copii”. E o întâlnire așteptată de ambele părți și pentru care eu mă pregătesc temeinic.
Atunci, la început, când am vorbit cu doamna despre subiecte, mi-a spus că i-ar plăcea să lucrez ce am lucrat cu Luca, drept pentru care m-am întors la „filele” blogului pentru a vedea ce și cum a fost acu patru ani. Pentru că oricât nu mi-ar veni să cred, atâta a trecut. 🙂
Mi-a plăcut reîntâlnirea cu Bronto, drept pentru care am ales să-l duc și la spiriduși. Despre cum am lucrat alături de Luca, puteți vedea accesând link-ul de mai jos.
În timp ce pregăteam materialul, Luca nu s-a putut abține și l-a mai citit o dată. Oare a câta oară?
Primul pas a fost acela al citirii poveștii. Am făcut-o într-un ritm mai alert pentru ca cei mici să nu se plictisească. În timpul lecturii am zăbovit pe cuvintele necunoscute dar și pe situațiile mai speciale din text.
Am trecut alături de Bronto prin toate întâmplările iar copiii au ținut să sublinieze situații similare pe care le-au traversat. Au fost multe cazuri în care au ținut să spună cum anume sunt pedepsiți și de ce. Cum anume li se vorbește și de ce, asta așa cum percep ei.
Am confecționat încă un ou pentru că pe cel de acu patru ani nu l-am mai găsit. În el am așezat 20 de ouțe în care am ascuns întrebări din text și nu numai.
După ce povestea a fost cunoscută de către toată lumea, am apelat la oul de dinozaur în care se odihneau alte ouțe mai mici. În ele erau ascunse întrebări atât legate de poveste cât și despre noțiunile învățate până acum la limba română. Întrebările le găsiți în fișierul de mai jos.
Odată întrebările citite și răspunsurile date, fiecare le-a trecut într-o fișă special pregătită pentru asta, adică cu liniatură pentru clasa întâi.
Au fost întrebări pe săturate și dacă cineva a dorit să mai tragă una, a fost posibil. Printre ouțele mici s-a strecurat și unul mai special. Din acesta, dacă era pus în apă, ecloza un dinozaur. Vă închipuiți freamătul copiilor?
A urmat o fișă în care erau ascunse niște cuvinte. A fost îndrăgită de copii la fel ca și aceea în care trebuiau unite punctele, în ordine crescătoare, pentru a descoperi un dinozaur.
Am mai avut pregătit un cub, pentru a folosi Metoda Cubul, dar timpul n-a mai permis și abordarea asta. Dar el se poate folosi la întâlnirile viitoare. Activitatea a fost completată de o fișă de colorat în care trebuia respectat un cod al culorilor.
Fișele „punct cu punct” dar și cele de colorat le-am luat de pe internet.
La final, un bunic venit după nepoțel a ținut să vadă ce am lucrat astăzi iar cel mic atât a așteptat. Mi-a mers la suflet asta pentru că de cele mai multe ori, cei care vin după copii sunt foarte grăbiți și nu au nici un pic de răbdare ca cei mici să le povestească acolo, la fața locului.
Până săptămâna viitoare ne vom gândi doar la dinozauri. Voi?
Vorbeam zilele trecute de un proiect internațional la care a dat curs o doamnă învățătoare de aici. E ceva de anvergură și necesită multă muncă și o investiție pe măsură.
Găsiți mai multe detalii dacă accesați linkul de mai jos.
Pentru a completa locul destinat afișării activităților desfășurate, am confecționat două aviziere, dimensiunea lor fiind de 50X100cm, cu motive legate de pădure. O frunză a întregit decorul. 🙂
În clasa doamnei Trisi am mai văzut o mulțime de căsuțe pentru păsărele. Urmau să fie duse într-un loc în care înaripatele să-și poată face un cuib atât de necesar creșterii puișorilor ce vor apărea nu peste multă vreme.
Poate nu vă vine să credeți dar aceste materiale au îmbrăcat un hol extrem de spațios. L-au îmbrăcat nu sufocat, cel puțin așa percep eu.
Nu aș ezita să particip la așa activități pentru că e mare nevoie de ele.
Felicitări dascăliței implicate și perseverente!
Săptămâna trecută am aflat de faptul că trebuie făcut un proiect la limba engleză. Tema era la alegere:
Thanksgiving day
Saint Patrick’s Day
Bonfire Night și încă câteva de care Luca nu-și mai aduce aminte.
A trebuit lucrat în grup și copilul a ales să o facă alături de colegul lui, Sebi.
Nu trebuia făcut acasă ci la școală, dar era necesar ca elevii să aibă asupra lor materialele necesare și un concept.
Legat de acest episod au fost ceva hârăieli cu un al coleg de-al lui, care i-a reproșat, într-un mod destul de contondent, faptul că nu l-a ales pe el. Asta a venit pe un fond destul de tensionat, pentru că am aflat că există niște probleme la școală, probleme legate de comportamentul anumitor colegi, destul de agresivi verbal și comportamental.
Copiii au ales să lucreze pe marginea unei sărbători tradiționale de familie poate și de unde, în anul cea trecut, fratele lui a avut posibilitatea să participe la așa ceva, chiar acolo, la fața locului. A fost impresionat și ne-a povestit cum anume a simțit acest spirit: cel al unei familii tradiționale americane.
Ritualul preparării curcanului, modul în care s-au adunat și petrecut aceste câteva zile, cu siguranță îi cor rămâne în amintire. Iar nouă, povestirea lui plină de patos.
Au optat pentru un lapbook în care să se regăsească cât mai multe activități dar mai ales, cât mai variate.
În el, copiii au trebuit să rezolve anumite cerințe, una mai interesantă ca alta. 🙂
Caracteristica lapbook-ului este aceea de a aduna, într-un spațiu restrâns, o varietate de informații. Ele sunt scrise pe suporturi de hârtie ori carton, dar acestea au diferite forme, în funcție de temă.
Evident că am căutat îndelung până s-a hotărât ce anume să aleagă pentru a fi pus în interiorul lapbook-ului, a proiectului.
La școală, copiii au format echipele și au lucrat. Am înțeles că a fost foarte frumos iar varietatea nu a lipsit. Din păcate nu am avut cum să văd cum a fost dar am aflat din povestirile copiilor.
Activități frumoase pe care vă invit să le încercați!
De fiecare dată mă simt excelent când pot colabora/ajuta ca o activitate să meargă direct la sufletul copiilor.
Chiar dacă sunt martorul tăcut al bucuriei lor, sunt convinsă că pozitivitatea și freamătul meu nu are cum să nu răzbată.
A fost o colaborare în scurt, adică am avut extrem, dar extrem de puțin timp la dispoziție. Practic, în nici 48 de ore a trebuit să completez un material, sau două 🙂 pentru ca totul să se lege.
Dar am tras tare și am putut fi gata la termenul stabilit.
În astfel de momente simți cum timpul se dilată și dacă omul căruia îi vii în întâmpinare e bun/pozitiv, toate merg ca pe roate. Spun asta pentru că am trăit și reversul medaliei.
„Calendarul naturii” a fost cel solicitat dar și 33 de ghiocei de care nu aveam idee unde vor fi încorporați. Ca de obicei, nu am cerut decât detaliile necesare confecționării machetelor asta pentru că de la capătul celălalt al firului se simțea o tensiune și o încordare din pricina lipsei de timp.
Și am optat pentru elementele din natură iar pentru afișaj s-a ivit un avizier. După ce am văzut fotografiile am înțeles despre ce era vorba, mai în amănunt.
În sala de grupă ele au fost asamblate așa:
Cei 33 de ghiocei, câte unul pentru fiecare copil, au fost puși pe pătuțuri (cel puțin așa cred), pentru că așa interpretez eu imaginile.
Pe mine una, mă încântă imaginea! Îmi place cum se vede dar mai ales, ador pata de culoare.
Nu am apucat să mai vorbesc cu doamna Manolache, dar sunt convinsă că strădaniile lor, a celor două dăscălițe, a dat roade și că activitatea a avut succes.