Etichete

, , , , , , ,

Words.
I’m surrounded by thousands of words. Maybe millions.
Cathedral. Mayonnaise. Pomegranate.
Mississippi. Neapolitan. Hippopotamus.
Silky. Terrifying. Iridescent.
Tickle. Sneeze. Wish. Worry.
Words have always swirled around me like snowflakes—each one delicate and different,
each one melting untouched in my hands.
Deep within me, words pile up in huge drifts. Mountains of phrases and sentences and
connected ideas. Clever expressions. Jokes. Love songs.
From the time I was really little—maybe just a few months old—words were like sweet,
liquid gifts, and I drank them like lemonade. I could almost taste them. They made my
jumbled thoughts and feelings have substance. My parents have always blanketed me with
conversation. They chattered and babbled. They verbalized and vocalized. My father sang to
me. My mother whispered her strength into my ear.
Every word my parents spoke to me or about me I absorbed and kept and remembered.
All of them.
I have no idea how I untangled the complicated process of words and thought, but it
happened quickly and naturally. By the time I was two, all my memories had words, and all
my words had meanings.
But only in my head.
I have never spoken one single word. I am almost eleven years old.

Așa începe o tulburătoare poveste. Poate fi a oricui și poate trebuie să ne aplecăm mai atent la nevoile semenilor noștri dar mai ales la noi. Noi, cei care putem da dovadă de o cruzime fără seamăn aruncând la întâmplare cuvintele.

Cuvinte.
Mâ înconjoară mii de cuvinte. Poate milioane.
Catedrală. Maioneză. Rodie.
Mississippi. Napolitan. Hipopotam.
Mătăsos. Înfricoșător. Iridescent.
Gâdilat. Strănut. Dorință. Îngrijorare.
Cuvintele s-au învârtejit mereu în jurul meu ca fulgii de zăpadă – fiecare dintre ele delicat și diferit, fiecare topindu-se neatins în palmele mele.

Fiecare cuvânt pe care părinții mei mi l-au spus sau l-au rostit despre mine, eu l-am absorbit, l-am păstrat și l-am ținut minte. Le-am reținut pe toate.

N-am rostit niciodată nici măcar un singur cuvânt.
Am aproape unsprezece ani.

Melody este o fetiță de unsprezece ani care suferă de tetraplegie spastică bilaterală, boală cunoscută și sub numele de paralizie cerebrală. În ciuda acestui diagnostic, Melody are o minte sclipitoare, pe care nu încetează s-o hrănească. În demersul ei este ajutată de familie, părinții ei iubind-o nespus dar și de o vecină, doamna V., cea care a intuit că Melody nu este ceea ce pare.
Datorită faptului că are parte de un climat familial atât de bun, ea poate să-și hrănească mintea, cu convingerea că va veni o zi în care să poată să și arate acest fapt.
Doamna V. este o persoană pozitivă care o provoacă pe Melody la tot soiul de activități, asta pentru a-i demonstra că îi ciuda handicapului de care suferă, nu este totul pierdut.
Fetița nu poate face singură absolut nimic: nu merge și nu vorbește, nu-și poate folosi mâinile. În ciuda faptului că știe mii de cuvinte, ea nu le poate exprima dar nici arăta.
Viața se schimbă radical în momentul în care la școala pe care o frecventa, cineva vine cu ideea să facă un program de incluziune, iar copiii cu handicap să poată fi părtași și participa în limita posibilităților, la orele pe care le frecventează copiii normali.
Melody vede în asta o oportunitate iar cea care stă cu ea, însoțitoarea ei de acolo, o studentă pe nume Catherine, vine să-i întărească demersul și mai ales să-i ridice moralul în clipele extrem de grele.
Situațiile sunt multe, iar bună parte din ele foarte crude. Te miri cum pot reacționa copiii, adulții și ce impact are acest lucru asupra celui suferind. E scoasă în evidență însemnătatea dascălului potrivit, cel care are capacitatea să deslușească lucruri mai departe de aparențe.Vai, ce multă nevoie este de astfel de oameni nu numai la persoanele suferinde ci și la cei care sunt în plin proces de formare!
Firul poveștii îți intră în suflet și minte, în inimă se oprește pentru a se odihni iar când ajunge la conștiință întrebările nu se mai opresc.
Te bucuri de faptul că ești sănătos, că poți face lucruri ce altfel par firești – umblat, îmbrăcat, dezbrăcat, mâncat, spălat și lista este extrem de lungă.
Ajungi să apreciezi la o cotă ce nu poate fi cântărită pe cei care au grijă de astfel de persoane.
Finalul cărții este dramatic, extrem de sensibil, greu de acceptat. Dar e unul pozitiv și asta te face, pentru a câta oară, să te gândești că speranța moare ultima.
Nu de puține ori, în timpul lecturii, te trezești că te sufocă lacrimile, că nu mai poți continua și că e nedrept cum se desfășoară lucrurile. Dar nu te oprești pentru că simți că micuța Melody are nevoie și de tine, pentru că știe că povestea ei te va face să fii mai bun. Cu cei de seama ei sau cu cei de teapa ta.

Ca de fiecare dată, nu am terminat cartea și am pus-o în raft ci am încercat să o deslușim mai în amănunt pentru a înțelege de ce și cum se întâmplă. Am căutat și găsit cartea și în limba engleză pentru că materialele pe care am lucrat au fost și în această limbă, am apelat de multe ori la ea. O atașez poate mai sunt doritori în a o consulta.

Out of my mind pdf

Deasemenea, din multitudinea de materiale găsite în limba engleză, am ales unul pe care l-am considera complet și de mare ajutor în ceea ce ne privește.

out_of_my_mind_novel_study

Un moment pe care nu cred că-l vom uita repede a fost acela în care, la cererea lui Luca, am căutat melodia preferată a micuței Melody. Și așa am înțeles-o și mai bine, unde mai pui că Luca a descoperit cu această ocazie și acordurile melodiilor country.

Nu m-am putut abține să nu confecționez cartolinele cu întrebări, aferente fiecărui capitol, de data asta în limba română. Dacă vreți să le folosiți, cu drag vi le ofer. 🙂

Cartoline întrebări în limba română „Din capul meu”

Trebuie să mulțumim Editurii Arthur, cea care ne înlesnește întâlniri așa deosebite. Încerc să țin pasul și să nu pierd nici un titlu pentru că așa știu ce câștigați suntem.
Spor la citit!

Reclame