Literatură pentru mămici și nu numai – „Perspective” de Anda Gabriela Doliș

Etichete

„Tristețea e ceea ce face viața palpitantă” de Odilia Roșianu, Editura Curtea Veche, Literatura de azi, Literatură pentru mămici și nu numai, Romancieră la 15 ani de Alex. Ștefănescu

Cu ce să încep? Cu mărturisirea că o stare de plăcere m-a învăluit auzind că autoarea are doar 15 ani?
Cu bucuria de a constata că la această vârstă poți așterne pe hârtie gânduri folosind un așa vocabular?
Cu speranța că în ciuda bramburelii din educația românească sunt elevi care scot capul pentru că se pot exprima și au ceva de demonstrat?
Cu toate laolaltă!

Am descoperit-o pe Anda Gabriela Doliș atunci când în revista online Literatura de azi au apărut două articole despre ea; unul scris de Alex. Ștefănescu și altul, un interviu luat de redactorul șef, Odilia Roșianu.

Romancieră la 15 ani de Alex. Ștefănescu

„Tristețea e ceea ce face viața palpitantă” de Odilia Roșianu

Am cumpărat cartea Perspective, apărută la Editura Curtea Veche și în prima zi de vacanță, am apucat să o citesc. Nu vă ia mult și scriitura Andei Gabriela vă prinde imediat.

Și dacă ați înțeles că e o carte pentru copii, v-ați înșelat. Nu, nu este o carte pentru copii chiar dacă autoarea are vârsta la care acolo pleci cu gândul.

Cartea începe cu un telefon care zbârnâie în creierii dimineții, în urma căruia personajul principal, Arabella Weaver, primește o veste năucitoare: prietenul ei a murit. Se îmbracă imediat și pleacă la spital pentru a se întâlni cu cea de la care a primit telefonul, nimeni alta decât mama decedatului. Autoarea alege ca cea care să povestească să fie însăși Arabella, o tânără deșteaptă, cultivată, extrem de rafinată. De altfel iată cum o descrie Jasper, cel care a ales să plece din relație dar și din viață:

Avea o voce frumoasă, vorbea rar, deși adesea rostea sentințe. Era sinceră, tânără, blândă, cu umerii adunați spre piept și omoplați ieșiți în evidență. Trăia în realitatea mea subiectivă, se împletea cu gândurile și sensurile vieții mele și se afla totodată și în realitatea prezentă, unde se împletea cu propriile percepții și imagini. Era un mănunchi de năucire și feminitate, era un trandafir fără spini.. Vocea ei, trilul lin al florilor, apelor, focului, pământului, cerului, părea că iese de undeva din piept, de parcă glasul inimii vocifera, trupul ei ascultând doar poruncile, imaginile, imboldurile inimii sale. Era o combinație fatală de umor și inteligență, independență și frumusețe. Avea un stil plăcut. Era foarte interesantă, complicată; era mai mult decât putea duce ființa mea de fapt. (pag. 127)

Arabella și Japer au ales să fie un cuplu într-un mod mai diferit iar atunci când a plecat spre morgă, pentru a se confrunta cu tragicul adevăr, a avut ocazia s-o cunoască pe mama iubitului ei. Între ele se înfiripă o relație ce în alte circumstanțe ar fi fost una noră-soacră, iar de la ea Arabella află lucruri pe care nu le știa de la iubit, acesta neavând curajul a i le mărturisi.

Ritmul impus de autoare este unul din care dorești să afli mai multe amănunte, dar mai ales să deslușești ce anume a determinat decizia lui Jasper. Sunt momente în care simți foarte plăcut ritmul frazelor  și în care ai senzația că ești acolo. E bien să vă convingeți singuri, fără a vă dezvălui eu mai mult.

Cu siguranță, tânăra autoare mai are drum lung de parcurs dar acest început este extrem de promițător. Așa-l simt eu, ca un cititor obișnuit, dar așa ni-l prezintă și Răzvan Petrescu, despre care Marius Chivu a spus că este maestrul din umbră al literaturii române scurte, cel care semnează coperta a IV- a alături de Bedros Horasangian, acolo de unde aflăm:

Primul lucru care izbește la romanul Perspective e scrisul percutant, baroc, inventiv, cu fraze care arată o scriitoare pe deplin formată și care stăpânește atât forma, cât și fondul – și asta într-o lume-n care milioane de grafomani se agită în amatorism, banalități disperate și lipsă totală a simțului literar.

Pe lângă toate astea nu aș dori să trec cu vedea o serie de interviuri pe care le-am citit, interviuri în care Anda Gabriela Doliș trage niște semnale de alarmă în ceea ce privește educația care se practică la acestă oră în România.

Sistemul de învățământ de la noi este foarte prost structurat, nu promovează cultura. E un fel de competiție despre cum poți reține informații inutile, pe care copilul le va uita la un moment dat. Materia este mult prea multă, condensată într-un timp scurt. Avem multe teme de făcut. Eu stau șase ore la școală, merg apoi acasă, mănânc, după care mai stau patru ore să-mi fac toate temele. Ziua e gata!

Cred că trebuie să știi câte un pic din fiecare materie, dar să fie esența, nu materie multă și proastă cum e acum. Ar trebui să se promoveze dorința copilului, pentru că, atunci când îi place ceva, învață cu plăcere, deci mai ușor. Dar să-i bagi pe gât niște informații care nu-l interesează, mi se pare un chin! Elevul poate intra în depresie, așa cum am pățit eu. Am trecut printr-o perioadă foarte urâtă din cauza școlii. Aproape de finalul anului, n-am mai putut. Plângeam în fiecare seară, nu mai puteam rezista stresului, presiunii. Era un volum de teme imens. Așa apare repulsia față de școală.

Mai multe puteți afla citind acest articol.

Sursa foto: metropotam.ro

Credit foto: Barna Nemethi

Revenind la Perspective;

„Un roman scris alert, incisiv pe alocuri, analitic și psihologic peste tot ce anunță un prozator plin de perspective: Anda Gabriela Doliș.“
Bedros Horasangian

Literatură pentru mămici și nu numai – „Inocenții” de Ioana Pârvulescu

Etichete

Cartea de la ora 5 - Ioana Pârvulescu, Editura Humanitas, Inocenții, Inocenții de Ioana Pârvulescu, Literatură pentru mămici și nu numai

Copiii știau să-și inventeze jocuri nemaipomenite din computerul pe care fiecare dintre noi îl are în creier. Asta avea un mare avantaj: nu se plictiseau, atâta timp cât aveau creierul în funcțiune. Televizioarele începuseră să fie un lucru obișnuit, dar alb-negru, și numai unii și le puteau permite. Noțiunea de internet nu exista, așadar nici cea de Google sau e-mail, iar computerele uriașe, aparate fantastice, erau rezervate numai specialiștilor. (pag. 10)

Așa începe Ioana Pârvulescu bijuteria ei de roman sau poveste, depinde cum o priviți, Inocenții, apărută la Editura Humanitas. Și dacă e să vorbesc din perspectiva de părinte trăitor ale acelorași vremuri, nu era rău deloc. Din punctul ăsta de vedere mi-aș fi dorit ca și copiii mei să fi avut tot așa soi de copilărie.
Am citit cartea așa, mai pe tihnă, aproape numai în mijlocul naturii, acolo unde acțiunea ei se împletea perfect cu aromele și sunetele. În bloc, unde locuiesc acum, povestea și-ar fi pierdut din farmec, ceva constrângând-o. Am lăsat-o să se desfășoare oferindu-i cel mai adecvat cadru.

Miros de iasomie și soc proaspăt, legănatul în hamac, toate m-au ajutat să intru în carte cu și mai multă plăcere. Poate și faptul că la un moment dat am avut impresia că se povestește despre copilăria mea, asta pentru că am parcurs aceleași evenimente locuind în aceeași țară și traversând aceeași perioadă de timp (la un moment dat).

Mi-a plăcut grozav cum a fost descrisă casa, cea care pe alocuri capată valențe umane și care suferea și se bucura alături de locatarii ei. Adulții, care fuseseră și ei copii în aceeași casă, doreau acum s-o schimbe, s-o îndrepte, s-o peticească pentru că trebuia întreținută, an de an stricându-se câte ceva: o ușă, niște țevi ori acoperișul. Copiii de acum, cei care locuiau în casă, nu o vedeau așa ci proaspătă și atrăgătoare, fără cusur, bună de explorat. Îmi aduc aminte că și eu am avut aceste sentimente față de casa bunicilor mei, care de fiecare dacă când pășeam acolo își dezvăluia alte și alte mistere. Era ca o carte de aventuri unde mereu era ceva de descoperit.

Revenind la Inocenții, povestea este spusă de Ana, mezina familiei. Ea locuiește alături de alte familii în această casă: Ana și Matei, fratele ei, alături de părinți – Dina și Doru, cei doi verișori alături de părinții lor, bunicii materni ai Anei dar și Tanti și Nenea Ionel (stră-mătuşa, fostă profesoară de geografie şi stră-unchiul, fost învăţător, ai copiilor).

Cei patru copii vor avea parte de multe aventuri și chiar dacă diferența de vârstă dintre ei este destul de mare, reușesc să rămână uniți indiferent dacă e vorba de întâmplări cu final fericit ori trist. Pentru că ei vor trece prin experimente de viață și moarte care mai târziu îi va ajuta.

Iată ce povestește autoarea într-un interviu apărut pe adevărul.ro.

Înainte de ‘90 când se zvonea că Ceauşescu va demola centrul vechi al Braşovului, aşa cum făcuse cu foarte multe dintre oraşele ţării, atunci m-a apucat spaima legată de casa copilăriei mele. Am scris un roman care se numea „Oglinda veneţiană“, dar pe care nu am putut să-l public. După 1990 mi-am recitit romanul şi îmi plăcea din ce în ce mai puţin, pentru că simţeam că îl stricasem cu moda intertextuală. Acum nu mai e vorba de o spaimă din afară, ci de reconstituire. De nevoia de a regăsi o perioadă, o vârstă, la care omul nu mai are acces după aşa-zisa cădere, după ce îşi descoperă trupul. Iar această inocenţă se leagă şi de pierderea unor personaje prin moarte. Aşadar am scris această carte pentru a regăsi casa copilăriei care e personajul principal în această carte. Aici stă şi originalitatea, în măsura în care se poate vorbi de aşa ceva. Am încercat să creez în casă o intimitate în care să se simtă bine şi cititorul. Am încercat să creez un spaţiu intim, tăcut, în care să te bucuri că te afli.

Cartea are un caracter autobiografic, dar este în afară de asta un roman, este ficţiune. Mi-am dat seama că singurele lucruri cu adevărat reale sunt casa, strada Maiakovski pe care am copilărit şi nişte obiecte din casă. Sigur că există nişte modele ale personajelor, dar acolo intervine imaginaţia. Aici intervine creaţia. Nu pot să spun că în romanul „Viaţa începe vineri“ există mai multă ficţiune. Nici eu însămi nu aş putea să spun câtă realitate e.

În această casă se petrec o mulțime de lucruri și în afară de locuitorii ei mai apar multe personaje, unul mai interesant ca altul. Avem ocazia să „participăm” la tot soiul de jocuri, să mergem în drumeții pe munte, să stăm în jurul plitei așteptând să se coacă castanele sau să vedem care este norocosul care găsește cocoșeii de aur ascunși în zidurile casei.
Totul este frumos și trebuie să descoperiți singuri acest lucru pentru că-i păcat să vă știrbească cineva plăcerea asta. Pe mine m-a fascinat și pentru că ajung destul de des la Brașov, cu siguranță voi căuta casa în care, pentru o perioadă, am locuit și eu. 🙂
Acestea sunt gândurile unui cititor obișnuit.                                   

Dacă doriți o părere avizată, puteți urmări o recenzie adevărată făcută de Dan C. Mihăilescu.

Literatura de azi – Ultima zi a lui Eminescu

Etichete

Literatura de azi, Literatură pentru mămici și nu numai, Mihai Eminescu, ultima zi a lui Eminescu

---

Dacă s-ar fi adeverit ceea ce s-a găsit într-una din însemnările sale, acolo unde poetul spunea că simte că va trăi până la 78 de ani, acum am fi discutat de o operă mult mai vastă și mai complexă.

Dar chiar și așa, fără că acestea să se fi întâmplat, la 15 iunie comemorăm trecerea magistralului poet în nemurire.

De la înmormântarea sa există doar o singură schiță, un desen realizat de cunoscutul grafician Constantin Jiquidi. Privind cu atenție, putem observa că vremea a fost ploioasă și mohorâtă, precum nota și Augustin Z. N. Pop, pentru că unii dintre participanți aveau umbrele. Mai există consemnat faptul că slujba de înmormântare, după Sfânta Liturghie slujită dimineață în biserica Sf. Gheorghe cel Nou, acolo unde era depus Eminescu, nu a mai avut loc.

Curtea bisericii a fost plină de puținii prieteni, apropiați, dar și de elevi și studenți ai Școlii Normale de Institutori din București. Lor li s-au alăturat o mulțime de curioși și prieteni închipuiți. Este consemnată prezența unei doamne în negru – se presupune a fi Veronica Micle – cea care a pus pe pieptul poetului un buchet de flori de „nu-mă-uita” care au venit să completeze cele șapte coroane din partea Academiei și a câtorva cotidiane care străjuiau sicriul.

Un volum de poezii îngrijit de Maiorescu era pus la capătul sicriului acoperit cu o pânză neagră.

Singurul preot care a oficiat slujba înmormântării nu a citit obișnuit necrologul, totul părând a fi făcut în mare grabă. Corul Mitropoliei, dirijat de C. Bărcănescu, unul din adevărații amici de-ai poetului, a completat slujba. Grigore Ventura, prim redactor la ziarul „Adevărul”, a ținut un discurs din care putem aminti: „…acela ce zace aici înaintea noastră n-a fost al nimănui, ci al tuturor românilor. Nu e dar de mirare că toți îl plângem; dar lacrimile noastre, ale tuturor, se vor schimba în rouă roditoare și binefăcătoare sub razele luminoase ce va răspândi soarele amintirii poetului iubit”.

După încheierea cuvântării, sicriul pus pe un dric simplu, tras de doi cai, a fost dus la Cimitirul Bellu, în urma lui venind cortegiul funerar. Nume sonore și personalități de marcă ale vieții culturale și politice l-au condus pe Eminescu pe ultimul drum. Printre ei,Mihail Kogălniceanu, Toderiță Rosetti (fratele Elenei Cuza), Titu Maiorescu, Lascăr Catargiu.

În fața Universității s-a făcut un popas, prilej pentru o nouă cuvântare. Reputatul profesor de filozofie, Dimitrie August Laurian, a rostit un scurt cuvânt evidențiind activitatea jurnalistică a poetului. Între altele, vorbitorul a spus: „…avem dinaintea noastră un cadavru în care a trăit o comoară de gânduri. Materia își urmează prefacerea sa în nesfârșit”. Gheorghe Calmuș, originar din „Betleemul” lui Eminescu, a transmis condoleanţele studențimii adunate în număr mare. Prin cuvinte emoționante, vorbitorul a arătat aprecierea tinerilor studioși față de geniul celui ce era dus către cimitir: „…Şi noi care te-am iubit şi te-am preţuit atât de mult îţi vom dezmierda cu lacrimi multă vreme mormântul tău şi-l vom corona cu flori de tei, pronunţând numele Eminescu, care conţine în el aşa de mult, cât o lume întreagă”.

Spre seară, Eminescu a fost coborât în pământul reavăn, la parcela 9 din Cimitirul Bellu.

În imagine: Înmormântarea lui Eminescu (desen de Constantin Jiquidi)

(sursa informațiilor: doxologia.ro)

Articol apărut în revista Literatura de azi

Literatură pentru mămici și nu numai – Călătorie prin Amazonia peruană cu Paula Veselovschi

Etichete

Călătorie prin Amazonia peruană, Latinoamericand, Librăria Cărturești, Paula Veselovschi

Paula e în mintea-mi de foarte mulți ani datorită faptului că mama ei are grijă de sănătatea noastră. Nu am discutat cu ea niciodată dar am urmărit, din exterior, parcursul ei.
Un copil extrem de cuminte și studios care a ales ca după terminarea studiilor să colinde prin lumea largă. Înțeleg dureros de bine cum e să-ți fie copilul plecat dar tot așa de bine înțeleg că el are drumul lui iar tu, ca părinte, nu-l poți decât încuraja și sprijini în demersurile sale.
Vremurile tinereții mele nu mi-au permis nici să visez la așa ceva, aici referindu-mă la călătorii în afara granițelor, dar gândurile mi-au poposit adesea prin tot soiul de cotloane, ajutate fiind de cărțile pe care le-am citit. Dar așa cum spune și Paula:

Desigur, lumea a fost cartografiată de atâția alții înaintea mea. Dar eu nu cred în atlase. Pentru mine, locurile încep să existe doar din secunda în care eu le-am văzut, pipăit, ascultat și mirosit. Google Maps o fi el performant, dar nu-ți zice că ananasul în Amazonia plesnește de zemos ce e, că străzile din Tabatinga zumzăie de motoarele motocicletelor, că în minutele înainte de ploaie aerul ți se lipește de piele ca un clei, că în amurg sute de papagali vin să înnopteze în parcul Santander și văzduhul Leticiei vibrează de ciripiturile lor.

Paula a fost darnică și s-a hotărât să împărtășească cu noi trăirile și experiențele pe care le are pe continentul sud-american. Și o face cu mult talent, de multe ori trăind cu impresia, tu – cititor, că ai fost acolo și tu ai povestit ei, nu invers. Răzbat din rândurile scrise de ea arome nemaiîntâlnite, sunete nemaiauzite și trăiri care te țin su sufletul la gură. Te trezești că mai dai din când în când din mâini din dorința de a alunga un țânțar sâcâitor ori o muscă mult prea obraznică. Apoi zâmbești, bucurându-te că totul pare aievea.

Tocmai ne-am întors, eu și Luca, de la Librăria Cărturești, acolo unde Paula a avut inspirata idee de a ne prezenta acest jurnal de călătorie.  

(sursă foto: FB Cărturești Suceava)                           

Am așteptat, cuminți, să vedem ce ne povestește, dar între timp Luca a căutat o carte din care să mai citească câte ceva.

Veți asista la un început firesc, cu stângăciile inerente din pricina emoțiilor dar cu multă naturalețe și drăgălășenie. Paula are un aer diafan dar și o determinare de a-și trăi visele, ceea ce deja se și întâmplă.

Am aflat o sumedenie de detalii, unul mai interesant la altul, de oameni pe care ți-ai dori să-i vezi și tu în habitatul natural, de mâncăruri inedite dar și de un trai din altă lume. În timp ce povestea, am încercat să mă pun în pielea băștinașilor, cei care nici nu au bani pentru că nu au ce face cu ei. Acolo, bărbații merg la vânătoare și la cules de hrană, iar femeile se ocupă de casă și de agricultură. Având în vedere nebunia în care trăiesc, zău dacă nu mi-aș dori ca pentru anumite perioade din an să fac și eu la fel ca ei. Cred că aș putea trăi liniștită fără internet și claxoane, pentru că mare oboseală mă mai încearcă în ultima vreme. Și o silă de goana asta interminabilă!

Pentru a vă elucida mai bine despre ce încerc să povestesc eu aici, ați fi mai câștigați să citiți blogul Paulei, Latinoamericand, acolo unde veți gusta altfel fiecare cuvânt. Povestirile despre călătoria pe Amazonia, le puteți citi accesând link-urile.

Jurnal amazonic (1) – Acasă e unde e cerul albastru

Jurnal amazonic (2) – Cioburi de povești din Leticia

Jurnal Amazonic (3) – O noapte în Santa Rosa

Jurnal amazonic (4) – În anul 475 după Orellana

Jurnal amazonic (5) – Jungla din inima junglei

Pentru alte peripeții, există articole unul mai frumos ca altul, tot pe blog.

Mulțumim frumos, dragă Paula, pentru minunata seară de iunie în care am avut ocazia să ne înmuiem gândurile în Amazon! Odată cu ele, speranțele unei vieți mai bune, și pentru ei dar și pentru noi, au înmugurit. O fi fost de vină povestitorul sau apa Amazonului?
Așteptăm, cu nerăbdare, să citim și cartea. Ar fi păcat să nu se materializeze.

Detalii despre această manifestare de la Cărturești Suceava, puteți citi și aici.

De ce trimit unele cărți pe raftul surghiuniților?

De la Dorina. ❤

DorinaDănilă.com

M-am gândit să răspund la întrebarea asta după ce un cititor s-a revoltat că am scris despre Llosa că l-am trimis în colțul surghiuniților. Era un comentariu pe care l-am lăsat pe un blog de cititori. Cineva s-a supărat și mi-a scris că degeaba l-am „exilat” eu pe Llosa fiindcă e un scriitor care va fi cunoscut și peste 200 de ani, pe când de trei sferturi dintre cititorii pe care-i afișez eu pe blog  (așa s-a exprimat) nu va mai auzi nimeni atunci. Posibil, doar că eu citesc acum, nu peste două sute de ani. În plus, nici eu, nici cititorul meu enervat nu vom fi acolo să vedem dacă presupunerea lui va fi reală.

Așadar, ce cărți citesc? Nu am neapărat un gen preferat, dar citesc cu plăcere romane istorice, ficțiune istorică, biografii, cărți de călătorie, romane polițiste, de dragoste, povești și multe altele. Nu sunt genul meu…

Vezi articol original 449 de cuvinte mai mult

Literatură pentru mămici și nu numai – „Mâța vinerii” de Doina Ruști

Etichete

abilități practice pentru mămici, Doina Ruști, Editura Polirom, Literatură pentru mămici și nu numai, Mâța vinerii, Mâța vinerii - fragment lectură video, semn de carte Mâța vinerii

Am revenit la scriitura doamnei Doina Ruști, asta pentru că ceea ce am citit până acum mi-a plăcut. M-a bucurat apariția unei noi cărți, „Mâța vinerii”, pe care de îndată ce a ajuns în mâinile mele, am citit-o. Nu așa, dintr-o suflare, în două-trei ore, ci mai pe-ndelete și într-un cadru extrem de drag mie: în mijlocul naturii.

Titlul acestui roman este unul mai altfel, cel puțin așa consider eu. Din start te face curios să afle despre ce este vorba și ce anume a determinat alegerea lui. Dacă curiozitatea te împinge mai departe, vei afla că Mâța vinerii este un personaj, dar nu din zilele noastre ci de acu câteva sute de ani din timpul Bucureștiului fanariot. Ești introdus într-o lume magică și iată ce ne măturisește autoarea:

Povestea pornește de la un bucătar care în anul 1798 era considerat cel mai bun bucătar din București și și-l disputau mai multe persoane printre care chiar și Principele Hangerli. Era vorba despre un sclav, un rob, un bucătar care aparținea familiei Greceanu, un bucătar în care toată lumea avea încredere și pe care se băteau așa de mulți încât mi-am pus imediat întrebarea: „Ce putea să gătească acel bucătar ceva atât de extraordinar?” și tot căutând prin diverse rețetare vechi, prin rețetarul lui Brâncoveanu, prin rețetarele medievale, am început să mă gândesc la bucătăria lui, să mă gândesc la acele mâncăruri, să mă gândesc de fapt la mentalitatea acelei lumi pentru că-ntr-o mâncare se află, de fapt, experiența de viață a unor generații și așa am ajuns la acest roman.
O poveste, oricât de fabuloasă ar fi, nu trăiește dacă nu devine literatură, aici începe partea grea a unei povești. Poate să rămână o simplă narațiune

… iar continuarea o puteți asculta dacă urmăriți înregistrarea de mai jos.

În cartea Doinei Ruști nu există personaje exclusiv rele sau exclusiv bune, avem parte de descrieri lungi și amănunțite ale rețetelor, pe care, de multe ori, dacă ai avea ingredientele necesare te-ai apuca de îndată să le gătești.                              
sursa foto: semnebune.ro

Limbajul folosit de autoare este unul destul de alambicat, eu având nevoie în mai multe rânduri de a căuta în dicționar. La finalul cărții există un glosar dar el a fost insuficient în ceea ce mă privește. Și nu cred că-i de rău că am mai apelat și la alte ajutoare.
În povestea Doinei Ruști avem ocazia să ne întâlnim cu personaje extrem de interesante și misterioase: negustori, vrăjitori, bucătari spiritiști dar și cu diferite situații în care intriga și interesul te duce pe căi nebănuite și la deznodăminte neașteptate; domni maziliți pentru a fi alții proaspăt înscăunați, ambasadori și revoluționari.                        

În toată această înșiruire apare Pâtca, o fetiță de paisprezece ani, care fuge de la mătușa ei din Brașov, aceasta din urmă fiind acuzată de vrăjitorie. Însă Pâtca și mătușa erau un soi de vrăjitoare, unele care se închinau lui Sator, despre care va trebui să căutați, poate cu mai multi sorți de izbândă decât mine, pentru a vă elucida cine anume este el. Autoarea spune că satorinii sunt un neam care se închină unui zeu nou și care au o religie nouă. După mine, Sator este un fel de spirit rău dar nu Diavolul pentru că el apare în mai toate situațiile: când vrei să te răzbuni, când ești îndrăgostit, când te apucă frica ori furia. Odată ajunsă la București, fetița îl caută pe Cuviosul Zaval, un negustor foarte respectat, pe care îl găsește mort în casa lui, alături de servitori. Pentru Pâtca, găsirea ucigașului lui Zaval devine principala misiune ceea ce o face să intre în tot soiul de încurcături. Pe lângă asta, ea trebuie să descopere unde sunt casele lăsate moștenire de la mama ei dar și Cartea bucatelor rele pe care trebuie neapărat s-o recupereze.

Așadar, o carte de citit și niște rețete de încercat. De la Doina Ruști!

După ce am terminat cartea ceva mi-a tot șoptit că mai trebuie să fac ceva. M-am tot gândit ce anume, încotro să merg, și până la urmă un semn de carte s-a cerut făcut. Așa de tare m-a mistuit dorința asta, de a-l confecționa, că nu am avut liniște până nu l-am terminat. Și ce a ieșit m-a uns la suflet, ca o completare la minunata poveste a Doinei Ruști.

Materialele pe care le-am folosit au fost:
matador (pânză mai deasă nu ca etamina)
fire de bumbac de două culori – negru și ciclamen
ștrasuri
carton
foarfece
pistol de lipit
carton alb

Am căutat pe internet până am găsit un model care să-mi placă și m-am apucat de cusut. Firul l-am pus în două pentru că pânza este foarte deasă.

După ce am meșterit câteva ore bune, pe parcursul a două zile, iată rezultatul final!

Acum sunt fericită. Cu adevărat!

Școlărel de clasa a V-a * „Micul Pateric”. Cuvinte folositoare pentru cei mici

Etichete

Călugărul sărac și cerșetorul fudul - lectură video, Editura Cathisma, literatură pentru copii, literatură pentru copii și mămici, Micul Pateric, Puterea rugăciunii - lectură video, Savatie Baștovoi

De al bun început, trebuie să vă spunem ce este un Pateric. Cuvântul pateric provine de la grecescul pater, adică părinte. Prin urmare Patericul este o carte care cuprinde cuvinte ale Sfinților Părinți adunate pentru folosul credincioșilor.

Patericul de față numit de noi „mic”, nu este o prescurtare a vreunuia dintre patericile mari, ci o culegere de texte din mai multe izvoare, cum ar fi: Lavsaiconul, Patericul Egiptean, Limonariul, Proloagele, Viețile Sfinților. Pe lângă acestea, am preluat istorisiri din Viețile Sfinților Italieni cuprinse în Dialogurile Sfântului Grigorie cel Mare.

Micul Pateric este denumit astfel atât din cauza dimensiunilor sale, cât și pentru faptul că se adresează celor mici. Am căutat să selectăm povestiri care să trezească interesul copiilor. Ele au fost repovestite, pentru a fi cât mai clare și mai ușor de urmărit.

Cu toate acestea, nu trebuie să uităm că Micul Pateric nu este o culegere de povești. Toate întâmplările povestite aici sunt adevărate. Sfinții și oamenii amintiți în carte sunt reali. Din cauza modestiei, nu toate numele sfinților au fost transmise până la noi. Însă acestea nu trebuie să fie o piedică pentru a intra în legătură cu ei prin rugăciune. Micul Pateric este povestit și ilustrat de părintele Savatie Baștovoi.

Școlărel de clasa a V-a * „Refugiul reptilelor” de Lemony Snicket

Etichete

„Înneguratul început” de Lemony Snicket, despre broaște și libelule - video, Editura Arthur, literatură pentru copii, Refugiul reptilelor, Refugiul reptilelor - fragment lectură video

Exact ce s-a întâmplat în cazul „Înneguratul început” de Lemony Snicket, s-a repetat acum cu continuarea seriei de evenimente nefericite. Pentru că am văzut că are așa succes, ziua de 1 Iunie a adus pe lângă altele și o serie de cărți. Prima „atacată” a fost povestea celor trei orfani Baudelaire.

„Refugiul reptilelor” a fost citită cu mult interes și ne pare rău că nu avem și partea a treia. Pentru că așa cum arată filmul, trebuie să mai existe și o continuare. E drept că de data asta, mini-vacanța de 1 Iunie ne-a permis ca lectură să o facem în aer liber. Soarele a fost extrem de generos și nu am dorit să-l ocolim, cu atât mai mult cu cât nu peste multă vreme vom pleca la mare. Nu mai este foarte mult și abia așteptăm!

Locul nostru de lectură, cel de aici de acasă, este minunat. Nu am cuvinte să descriu ce atmosferă excelentă ne însoțesc textele pe care dorim a le citi acolo. La această lectură, cu atât mai mult, am avut parte de un adevărat concert al broscărimii, cea care era în plin sezon de îndrăgosteală dar mai ales de procreere. Faptul că toate sunetele nu sunt perturbate de activitatea omenească, face la ele să se audă pure și nealterate.

Am vorbit mult pe marginea lor și chiar dacă nu erau doar reptile, broscărimea a necesitat o analiză destul de amănunțită.

În al doilea volum al aventurilor celor trei frați, contele Olaf își face apariția tocmai când copiii erau liniștiți și bucuroși că dăduseră peste un tutore bun și omenos: doctorul Montgomery, cel care va deveni unchiul Monty. El era un reputat herpetolog și se pregătea pentru o nouă expediție, în Peru, acolo unde spera să-și desăvârșească anume studii. I-a întâmpinat pe frați cu mare bucurie și i-a tratat cu respect și înțelegere. Faptul că le-a permis ca fiecare să aibă camera lui dar și tortul de întâmpinare a mai șters din neliniștea pe care au avut-o atunci când au trecut pentru prima dată prin tufișurile în formă de șarpe care se aflau în curtea casei. În Refugiul Reptilelor existau tot soiul de șerpi, dar fiecare stătea închis în cușca lui, nereprezentând nici un pericol dacă nu umblai acolo.

Nu lipsesc aliterațiile nici din continuare: „Refugiul Reptilelor”, „Drumul desfundat”, „Portul Pâclos” așa cum continuă explicația cuvintelor. La minutul 1:30, după ce am ascultat concertul broaștelor, am înregistrat un astfel de fragment unde este exemplificat acest lucru.

Sunt palpitante situațiile prin care trec copiii și merită să le aflați singuri. Noi așteptăm, nerăbdători, să citim continuarea. Voi? Ați reușit să achiziționați cărțile?

Literatură pentru copii * „Povești pentru fetițe” de Italo Calvino

Etichete

editura Corint Junior, Fetița vândută cu perele - lectură video, Italo Calvino, Povești pentru fetițe

În 1978, atunci când a primit Premiul Nobel pentru Literatură, I.B. Singer rostea niște lucruri interesante la care ar trebui să mai reflectăm din când în când.  Se referă la cele zece motive pentru care el scria cărți pentru copii.

1) Children read books, not reviews. They don’t give a hoot about the critics.
2) Children don’t read to find their identity.
3) They don’t read to free themselves of guilt, to quench the thirst for rebellion, or to get rid of alienation.
4) They have no use for psychology.
5) They detest sociology.
6) They don’t try to understand Kafka or Finnegans Wake.
7) They still believe in God, the family, angels, devils, witches, goblins, logic, clarity, punctuation, and other such obsolete stuff.
8) They love interesting stories, not commentary, guides, or footnotes.
9) When a book is boring, they yawn openly, without any shame or fear of authority.
10) They don’t expect their beloved writer to redeem humanity. Young as they are, they know that it is not in his power. Only the adults have such childish illusions.

Iată de ce este imperios necesar să revenim la cărțile pentru copii și nu numai, să înlesnim micilor cititori întâlnirea cu aceste texte. Poate nici nu este necesar să le analizăm în cel mai mic amănunt ci să luăm ce este mai bun din ele pentru a ne bucura sufletele.

Revin la Italo Calvino și la poveștile lui, de data asta pentru a vă aduce în fața ochilor o carte ce poartă numele de Povești pentru fetițe.

Chiar așa, a întrebat Luca, de ce povești pentru fetițe?
Poate pentru că personajele principale ale celor șase povești sunt fetițe.

Șase povești încântătoare dedicate frumuseții fetelor, ilustrate de Giulia Tomai cu desene delicate și pline de magie.
Seria Povești italiene adună comorile tradiției basmelor populare. Din acest cufăr prețios Calvino a ales pentru cei mici aceste povești, în care viețile ființelor umane și a animalelor se întrepătrund, în spiritul nemuritor al magiei.

Literatură pentru mămici și nu numai – „De-aș avea un soț cât o muscă” de Hatice Meryem

Etichete

Dac-aș aș fi soția fiului meu - lectură video, Dac-aș fi soția unui măcelar - lectură video, Dac-aș fi soția unui om incapabil - lectură video, Dar eu nu sunt soția nimănui - lectură video, De-aș avea un soț cât o muscă, Editura Allfa, Hatice Meryem

Rămân în registrul scriitoarelor din Turcia, de data asta dorind a vă aduce în atenție un titlu care mie mi-a plăcut foarte mult și pe care l-am considerat extrem de ofertant. Pentru o partidă de stat la plajă, pe tăpșan, s-a pliat perfect.

După ce am povestit despre Fetița căreia nu-i plăcea numele său, iată că Hatice Meryem ne duce în alt registru, unul mai serios, al adulților, mai exact în lumea bărbaților soți musulmani.
De-aș avea un soț cât o muscă a apărut în anul 2012 la Editura Allfa și este alcătuită dintr-o serie de eseuri, unele mai mici de jumătate de pagină și care încep toate cu formula: Dac-aș fi soția unui.. .

Puteți afla ce s-ar întâmpla dacă ați fi soția unui strungar, a unui pitic ori a unui imam, așa cum puteți afla cum ar fi dac-ați fi soția unui bețiv, a unui portar de bloc, a unui curier, dulgher, gardian ori a unui om cu tact.

Fiecare poveste are același numitor, acela al femeii pentru care iubirile și căsniciile sunt ca un dat și ca atare, trebuie luate cum sunt. Cititorul se așteaptă ca fiind vorba de islam, acolo unde instituția căsniciei este extrem de riguroasă, să existe niște prejudecăți, dar ele lipsesc. Poate și pentru faptul că autoarea a părăsit țara natală, Turcia, în 1994, stabilindu-se la Londra.

Vă invit să descoperiți acest univers fascinant într-o lectură care va plăcea oricui, datorită acestei culturi miraculoase, exotice.