Ateliere educative alături de copii – „Ela” și Spiridușii din Nordul Moldovei. Strașnică întâlnire!

Etichete

ateliere pentru copii, „Ela cea fără de cuvinte” de Victoria Pătrașcu, Cristiana Radu, Cuvinte care au durut atunci când au fost rostite - video, cuvinte care dor - video, cuvinte ce se doresc auzite mai des - video, Căutăm cuvinte în ilustrațiile Cristianei Radu - video, Dedicație scriitoare - scrisoare, Editura Cartea Copiilor, Ela cea fără de cuvinte fișă de lucru clasa a II-a, Fișă de lucru clasa a II-a - Ela cea fără de cuvinte de Victoria Pătrașcu, Fragment lectură Ela - video, literatură pentru copii, machetă Borcanul cu licori amare, machetă Borcanul cu licori dulci, machetă Ela, Mesaj trimis de doamna Pătrașcu, micilor cititori, scrisoare dedicație de la doamna Pătrașcu pentru micii cititori

La reîntâlnirea de săptămâna asta, cu Spiridușii, nu am venit singură ci însoțită de Ela. Ela, o fetiță specială, delicată și suavă, cea pentru care cuvintele sunt foarte importante. Pentru cine nu știe, Ela este personajul zămislit cu multă pricepere de doamna Victoria Pătrașcu și cu care puteți face cunoștință dacă citiți Ela cea fără de cuvinte. Pentru noi, aici mă refer la mine și Luca, Ela este o veche cunoștință și nu trebuie să fim egoiști, ci să înlesnim această întâlnire și cu alți copii. Ceea ce am și făcut.

Îmi erau proaspete în minte reacțiile colegilor lui Luca, atunci când și alături de ei am am adus-o pe Ela. Am petrecut momente minunate care sunt convinsă că le-a rămas la suflet. De data asta, Spiridușii au reacționat într-un mod în care mi-aș fi dorit să fie văzut și de părinții lor dar și de alte persoane, importante pentru ei. Pentru că așa, putem înțelege de ce sunt așa de importante rostirile!                                   

Am citit povestea iar copiii au ascultat-o cu interes. Au citit și ei.

Mai apoi, i-am rugat să scrie pe o inimioară de hârtie un cuvânt care le-a fost adresat și care i-a durut sau deranjat. Rostirea lor face ca să fie mai ușor înțelegerea faptului petrecut dar și să tămăduiască.

Pentru a înțelege textul mai bine, am confecționat o fișă în care se regăsesc întrebări din poveste. Am parcurs aceste întrebări alături de copii și așa am avut ocazia să înțelegem, mai în amănunt, care sunt personajele, ce fac ele și ce anume învățăm din întâmplările lor.

Fișă de lucru clasa a II-a – Ela cea fără de cuvinte de Victoria Pătrașcu

Rând pe rând, întrebările pe care le-au pus Spiridușii și-au găsit răspunsul în poveste dar au venit și exemple din viața cotidiană, acolo unde cei mici au spus ce ar dori să audă și ce nu. Am controlat discuția pentru a nu se aluneca pe o pantă personală, nedorind a pătrunde în intimitatea familială a nici unui copil. Discuțiile au fost purtate de așa natură fără a se nominaliza cineva ori a se studia vreun caz concret.

Apoi a venit rândul Borcanelor cu licori, acolo unde copiii au pus cuvintele pe care le  iubesc, mângâie, încurajează și pe cele care sunt opusul primelor. Pe cele dulci în borcanul de culoare roșie iar pe cele amare în borcanul de culoare albastră.

A urmat un joc ce s-a dovedit a fi îndrăgit de copii: acela de a găsi cuvinte în ilustrațiile Cristianei Radu. Am insistat mai mult pe noțiunea de ilustrator și pe importanța lui iar copiii au zăbovit mai mult pe desene căutând tot soiul de detalii.

Surpriza am lăsat-o la final. Pentru că singură nu puteam face acest lucru, am rugat-o pe doamna Victoria Pătrașcu să le scrie micilor cititori câteva rânduri. Chiar dacă este extrem de ocupată, a avut bunăvoința de a-mi trimite câteva cuvinte pe care eu le-am transmis copiilor. Am printat, pentru fiecare în parte, dedicația doamnei Pătrașcu iar copiii au citit-o. La un moment dat, se auzea cum citeau în cor. Le-am mers la suflet dedicația iar faptul că au luat-o acasă, a contat enorm. Erau cuvinte adresate lor de o doamnă scriitoare!

Dedicație scriitoare

Ela și povestea ei le-a mers la suflet. Au înțeles ce importante sunt cuvintele, cum ele pot mângâia dar și răni. Poate de aceea este important să cunoaștem cât mai multe cuvinte pentru a le folosi așa cum se cuvine.                                     

Reclame

Idei pentru mămici – „Cum să înlăturăm stările de teamă ale copiilor prin povești terapeutice?” de Anne Floret

Etichete

„Cum să înlăturăm stările de teamă ale copiilor prin povești terapeutice?” de Anne Floret, despre frici, Editura Orizonturi, Idei pentru mămici, Literatură pentru mămici și nu numai, povești terapeutice pentru copii

Nu știu dacă e vreo mamă ca să nu spun părinte, care odată cu venirea copilului să nu se confrunte cu fel de fel de temeri. Aici nu mă refer la temerile adulților despre cum vor gestiona apariția noului membru al familiei ci despre temerile pe care le are copilul. Temeri care au tot soiul de cauze care mai de care mai interesante.

Nici eu nu am fost scutită de aceste temeri și dacă la primul meu copil ele au fost înlăturate destul de repede, la cel din urmă, încă ne mai luptăm cu ele. E o muncă de durată și care necesită foarte multă răbdare dar și perseverență.

La ea, la un moment dat, trebuie să contribuie și un specialist, acela care identifică problema cu adevărat iar vindecarea vine țintit. Poate tu, părinte fiind, nu reușești de fiecare dată să evaluezi corect ce anume a determinat apariția temerii/fricii, ori nu gestionezi corespunzător situația, asta nu că nu ai fi bine intenționat ci datorită faptului că nu știi cum să procedezi corect.

Am văzut la chioșcurile de difuzare a presei că a reapărut cartea despre care vreau să vă vorbesc astăzi: Cum să înlăturăm stările de teamă ale copiilor prin povești terapeutice? de Anne Floret

Este vorba despre o carte care trebuie citită cu sufletul pentru că sunt niște povești ce pot transforma. A apărut acum 55 de ani și vă invită să descoperiți mai multe povești, care conțin o serie de simboluri din care suntem alcătuiți: apa, pământul, focul și aerul.

Scopul acestei cărți este de a-l atinge pe copil în realitatea sa. În spatele fiecărei povești se află dragostea care încearcă să-și croiească un drum „înfricoșându-i” pe adulți Părinții trăiesc problemele copilului ca pe niște agresiuni față de ei înșiși, când, de fapt, ele nu sunt decât rezultatul unei iubiri neînțelese. Și, pare firesc, este greu să faci altfel.

Temele tratate în carte sunt:
somnul
despărțirea părinților
limitele
adopția
controlul sfincterelor
excluderea
familia biculturală
frustrarea
dificultățile școlare
regresul
familia recompusă
copilul și moartea
abuzurile
pas cu pas tu și copilul tău

Fiecărui capitol îi este adresat unui nivel de vârstă iar maximul atins aici este vârsta de 10 ani.
Povestea este structurată astfel:
există o introducere în care se prezintă cui a fost scrisă povestea după care urmează povestea propriu-zisă, urmată de explicație unde ni se comunică semnificația simbolurilor. Pe acestea le găsim în toate poveștile și ni se explică de ce trebuie reținute.
Dealtfel, la finalul cărții, avem un glosar de simboluri prezente în povești. Iată câteva dintre ele:

Acvariu – simbolizează un recipient pentru elementul apă, mare și pentru toate ființele care se dezvoltă înăuntrul lui. În același timp, subliniază aspectul privirii exterioare, care observă lumea diferită.

Animale mici – simbolizează impulsuri parțiale

Căpitan: îl simbolozează pe tată în raportul său cu mama

Doică: surogat de familie pentru un copil lăsat în voia sorții

E important de amintit că autoarea, Anne Floret, este psiholog și psihoterapeut cu îndelungată experiență în domeniul relațiilor dintre copii și părinți.

Nu pot afirma că această carte reprezintă o garanție a reușitei în rezolvarea problemelor dar constituie, cu siguranță, un ajutor pentru adult, acela de a analiza și din alt unghi problema existentă. Și poate dacă ne unim eforturile cu cele ale unui specialist, atunci când acest lucru se cere, reușita nu întârzie să apară.

Școlărel de clasa a VI-a * „ Zidul * Cum am crescut în spatele cortinei de fier” de Peter Sis

Etichete

Anul 1968 Zidul - video, Editura Curtea Veche, literatură pentru copii, literatură pentru copii și mămici, Peter Sis, Zidul * Cum am crescut în spatele cortinei de fier, Zidul anul 1968 - video

Se vorbește mai susținut ca niciodată în ultimii 27 de ani de reapariția manualului unic. Cel care a stat la căpătâiul a generații întregi, cele care au crescut în spatele cortinei de fier.
Pentru cei ajunși astăzi în jurul a cincizeci de ani, toată copilăria și adolescența a fost însoțită de acest manual unic.
Iată ce spun două dintre persoanele cele mai avizate despre acest subiect:

● Mircea Cărtărescu, scriitor

„Dincolo de valoarea lor pedagogică, manualele alternative au o valoare simbolică decisivă: ele fac diferența dintre spiritul democratic și cel totalitar. Cine visează la manualul unic, produs de stat, visează de fapt la partidul unic și la statul de tip Big Brother. Nu știu dacă cei ce ne conduc azi sînt idioți sau nebuni, și nici nu are prea mare importanță. Dar în mod sigur sînt reprezentanții unei gîndiri de tip totalitar, resentimentar față de democrație. «Vi s-a suit democrația la cap?», ne spun în fiecare zi. «Lasă că dăm noi milităria jos din pod!»”

● Prof.univ.dr. Nicolae Manolescu, Președintele Uniunii Scriitorilor din România

„De multă vreme, mai exact de dinainte de 1989, nu am auzit o declarație a unui ministru al învățămîntului atît de tipic comunistă.

Am auzit în decursul anilor multe declarații tîmpite, dar nici una care s-o concureze pe cea a ministrului Liviu Pop.

Oamenii de școală din Maramureș, strămoșii ministrului, se vor fi întorcînd în groapă.

Apropos de groapă – o măsură precum aceea preconizată de domnul ministru îngroapă manualele, școala și viitorul României.

Așadar, în toată această dispută legată de manualele copiilor noștri, cartea lui Peter Sis, Zidul Cum am crescut în spatele cortinei de fier vine să întregească și să zugrăvească atmosfera în care acest manual era la putere.
Am achiziționat cartea apărută la Editura Curtea Veche după ce am văzut-o pe o pagină Facebook dedicată cărților fără pereche. Nu aveam cunoștință de existența ei, drept pentru care am invitat-o în casa noastră pentru a o putea citi și băieții mei, și, evident, eu!
O carte scoasă într-un format prețios, 230X305, cu o foaie cerată și ilustrațiile semnate chiar de autor.

Prezentarea autorului:

„Când Matej, băiatul meu în vârstă de 10 ani, a venit de la școală și m-a întrebat dacă fac parte dintre locuitorii americani vechi, buni sau răi, am hotărât că trebuie să le explic copiilor mei de unde am venit de fapt. Să încerc să le povestesc despre absurditatea regimului în care am crescut. Este o încercare timidă de a-i familiariza pe copiii din zilele noastre cu o epocă atât de îndepărtată încât practic nu îi mai interesează.“

Eu n-aș spune că nu-i interesează, pentru că fiecare copil este mai mult decât curios să afle cum anume au crescut părinții lui. Țin minte, nu avea Răzvan mai mult de cinci anișori când m-a întrebat cum am putut să trăiesc fără McDonalds. 🙂
Că, mai apoi, au aflat mult mai multe detalii despre copilăria mea, asta este de la sine înțeles.
Pentru mine, lecturarea cărții a fost ca și cum aș fi citit o parte din existența mea și a prietenilor mei de la bloc și școală, pentru că de la anul 1968 sunt multe similitudini chiar dacă acțiunea cărții se petrece în Cehoslovacia.

Și după câte am aflat mai târziu, cei de acolo o duceau mai bine decât am dus-o noi, în ciuda faptului că amândouă țările făceau parte din blocul țărilor comuniste.

Ilustrațiile sunt semnate de Peter Sis și poate nu întâmplător acesta a ales ca monocromia lor să fie spartă de prezența culorii roșii, culoarea caracteristică blocului comunist. Se regăsesc și purceii, cei care îi înfățișează pe activiștii de partid, purcei pe care-i mai întâlnim și în scrierea lui George Orwell, „Ferma animalelor”.

Numai atunci când se evocă partea cealaltă de lume, cea a capitaliștilor, culorile apar în desenele autorului.

Ilustrațiile sunt însoțite de însemnări din paginile de jurnal ale autorului.

Zidul care mulți ani a împărțit Berlinul și întreaga Europă a rămas din fericire doar o amintire. Dar unele amintiri trebuie păstrate. Ca o mărturie despre trecut. Ca un avertisment pentru viitor. Deși un zid a căzut, multe rămân încă în picioare și altele apar. În toată lumea.
…
Ziduri, fără de care viața noastră ar putea fi mai liberă și mai fericită…

Literatura de azi – Povestea poveștii

Etichete

Ion Creangă, Literatura de azi, literatură pentru copii, Mihai Eminescu, povești românești, Soacra cu trei nurori

Coincidențele nu sunt decât felul lui Dumnezeu de a rămâne în anonimat. (Einstein)

Se spune că nicio întâlnire din viața noastră nu este întâmplătoare și din fiecare, dacă ai puterea și înțelepciunea necesară, poți alege ceea ce este bun.

Cu siguranță că altul ar fi fost destinul lui Ion Creangă dacă în viața lui n-ar fi apărut Mihai Eminescu, cel care a intuit talentul său de povestitor și a reușit să-l facă nemuritor.

Astfel, la îndemnul lui, cel ce va deveni părintele Amintirilor din copilărie a scris prima poveste, „Soacra cu trei nurori”. După asta, tot Eminescu a fost acela care l-a dus la Junimea să-și prezinte povestea care ulterior a apărut în „Convorbiri literare”.

Dar să vedem cum a fost povestea poveștii.

Când Eminescu a preluat postul de revizor şcolar, proaspăt întors de la Viena, Ion Creangă era institutor la Iaşi. Fiindu-i şef învăţătorului Creangă, poetul a fost plăcut surprins să descopere în acesta un model de educator. În 1874, Eminescu i-a făcut lui Creangă o inspecţie la clasă. După inspecţie, cei doi s-au întâlnit și au mers împreună la Bolta Rece. „Creangă, îndrăzneţ, duse pe Eminescu la Bolta Rece, ori amândoi se găsiră în vestita crâşmă şi-şi aduse aminte că se cunoşteau. La băutură poetul era expansiv şi-şi va fi desfăşurat toată filosofia lui politică. Creangă, încântat de a fi luat seamă de un tânăr aşa de învăţat, vru să dovedească cum că nici el nu era de lepădat”, scrie George Călinescu în „Viaţa şi opera lui Ion Creangă”.

Cei doi au devenit de nedespărţit. George Panu în „Amintiri de la Junimea” scria:
„Plecau amândoi si se înfundau pe la vre-o crîşmă de prin Tătăraşi, Păcurari sau Nicolina, adică prin părţile exterioare ale oraşului. Acolo nu se puneau pe băut, cum se pretindea sau cum se crede, căci mulţi cred că aceasta ar fi ruinat sănătatea şi a lui Eminescu, şi a lui Creangă; ei se puneau să trăiască o viaţă care le plăcea lor, viaţa simplă şi primitivă. Era o plăcere pentru ei ca să se aşeze între o odae din fundul unei crâşme, pe laviţi de lemn, cu braţele rezemate de o masă murdară, serviţi de un băiețel naiv”.

„Şi eu ştiu poveşti şi pot să te asigur că le pot scrie într-o limbă moldovenească întocmai aşa cum o vorbesc ţăranii din judeţul Neamţ, din satul meu Humuleşti”, a fost replica lui Creangă, atunci când într-una dintre discuțiile pe care le-a avut Eminescu cu Slavici, primul l-a lăudat pe povestitor pentru scrierile sale publicate în „Convorbiri literare”. L-a îndemnat să pună pe hârtie o astfel de poveste şi aşa a apărut „Soacra cu trei nurori”. Poetul l-a dus pe Creangă la Junimea pentru a-şi citi prima scriere. Speriat, Creangă i-a cerut lui Eminescu să îi corecteze textul însă el a refuzat, spunându-i: „Creangă, tu n-ai nevoie să fii corectat de nimeni”.

Iată cum descrie George Panu intrarea lui Creangă la Junimea: „Noul venit era scurt, gros şi gras, cu figura şi părul cam castaniu, blond, cu gâtul scurt, apoplectic şi cu figura congestionată, purtând cu stângăcie hainele. La fiecare cinci minute îşi ştergea sudoarea de pe frunte cu o batistă mare colorată.”

Și tot el continuă: „A fost un adevărat entuziasm la citirea acelei poveşti. Ni se releva un stil şi o limbă pe care nu o mai auzisem”.

Povestirea a fost publicată în „Convorbiri literare” la 1 octombrie 1875. Au urmat „Capra cu trei iezi”, „Punguţa cu doi bani” , „Dănilă Prepeleac” şi „Moş Nichifor Coţcaru”.

Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea-așa.

(sursa foto: adevărul.ro)

Articol apărut în revista online Literatura de azi.

Școlărel de clasa a VI-a * Întrebări firești caută răspuns. Cum le capătă?

Etichete

activități educative copii, Babette Cole Mami nu mi-a spus, Domnul si Doamna Hormon, literatură pentru copii

În ultima comandă pe care am făcut-o la elefant am strecurat și două cărți de care auzisem dar pe care nu apucasem să le achiziționez, nu știu din ce motive. Dacă s-ar crede că din cauza conținutul, e eronat.
Așadar, Luca s-a întâlnit cu cele două cărticele scrise de Babette Cole, Domnul și Doamna Hormon și Mami nu mi-a spus, acum, poate la cea mai potrivită vârstă.

Așa că, după ce toate lecțiile au fost făcute, la ceas de seară, i le-am adus în față și l-am întrebat dacă vrea să le citească. Răspunsul lui a fost pozitiv și ce a urmat va fi pus la albumul existenței noastre ca reprezentând ceva foarte frumos.

Domnul și doamna Hormon locuiesc în corpul nostru și dorm până când ceasul biologic îi trezește, cam în jurul vârstei de 11 ani. Când se trezesc sunt puși pe fapte mari și pe făcut poțiuni care ne transformă din copii în adulți și ne fac să ne crească păr în locuri ciudate. Pentru fete hormonii produc anumite poțiuni, pentru băieți altele.

Cam așa este pe scurt această poveste care are darul de a deschide cutia cu întrebări și de a ajunge pe tărâmuri pe care, părinții de odinioară nu le prea abordau cu copiii lor. În copilăria mea am auzit de nenumărate ori:

-Lasă că ai să crești și ai să afli singură!

ori

Ai să te măriți și vei găsi toate răspunsurile.

Așa era atunci, un exces de pudoare care nu făcea bine nimănui dar care așa se perpetua de generații. Nu pot spune că era o regulă generală dar ponderea întrebărilor fără răspuns, atunci când subiectul făcea referire la sex, era foarte ridicată.

Nu știu care este vârsta recomandată pentru a citi aceste cărticele, cred că asta depinde foarte mult de părinte. Despre diferențele legate de corpul omenesc se poate vorbi de la vârste mai fragede dar când vine vorba de transformările pe care corpul le suferă, subiectul devine mai delicat și mai greu de rostit. Una e să vorbești cu un copil de 5 ani și alta este situația când aceste discuții au ca partener un copil care este în plină transformare. Pentru că, așa cum scrie în carte, Domnul și doamna Hormon locuiesc în corpul nostru și dorm până când ceasul biologic îi trezește, cam în jurul vârstei de 11 ani.

După primele pagini Luca a spus

Curajoasă carte!

și poate că așa și este.                                                 

Nu-i pentru prima dată când abordăm subiecte de acest gen și pentru că ele se poartă firesc, nu există nici o jenă în a le rosti, indiferent cât de adânci sunt curiozitățile.

Anul trecut, la el în clasă, au avut loc niște episoade în care tenta sexuală a fost pregnantă, aici referindu-mă la rostiri nu la altceva. Prezervativul a fost actorul principal. Despre el, amănuntele au fost aflate atunci, când am eliminat multe nedumeriri. Mi-am adus aminte că și cu primul copil am trecut prin acest episod, dar el era mai mare, în clasa a VII-a. Se pare că acești copii se maturizează mai repede. Ori poate o fi o părere falsă, cine știe?!

Pe baza poveștii scrisă cu atâta umor de Babette Cole, au venit și niște răspunsuri legate de anumite manifestări din afara casei și care nu erau clare pentru că nu erau complete. Am vorbit despre atingeri, cât și cui sunt permise, despre pedofilie și ce anume înseamnă asta. Cum anume trebuie să procedezi dacă consideri că s-a ajuns prea departe cu gesturile celui din fața ta.

Am aflat că există dark web și deep web și ce anume se află acolo.

– Mama, acum poți afla totul de pe internet, dacă ești curios să cauți.

Deasemenea, am vorbit despre diferențele dintre copii, cele fizice, și ce anume provoacă asta.

În ceea ce privește Mami nu mi-a spus, aici discuțiile au fost lipsite de necunoscute, asta pentru că am vorbit despre corpul omenesc, despre naștere și cum are ea loc, cu atât mai mult cu cât în familia noastră, de câteva săptămâni a apărut un bebeluș, prilej să vadă exact ce și cum se întâmplă, de la alăptat la băiță.

 

O remarcă interesantă a venit atunci când a apărut imaginea cu părinții care se încuie în dormitor.

– De ce este nevoie să mai faci sex dacă a apărut copilul? Nu ăsta este scopul lui? A venit, gata, trebuie să-ți vezi de treabă!

O discuție aparte a fost legată de sarcina nedorită, având în vedere că multe fetițe rămân gravide în jurul vârstei de 12 ani, asta fiind un fenomen îngrijorător nu numai în țara noastră. Și este un fapt real ce nu poate fi neglijat.

Cât despre femeile care se iubesc între ele ori bărbații care fac același lucru nici nu s-a discutat. Nu i s-a părut nimic ieșit din comun și nici nu am insistat deloc. Dealtfel, am căutat să nu provoc eu nici o discuție ci să vin în întâmpinarea necunoscutelor, totul în cel mai firesc mod cu putință dar și cu umor. Nu cu bășcălie!

Aceste două cărțulii pot părea pentru copii mici dar e doar o falsă părere. Sunt de ajutor, cu adevărat, dacă părintele are puterea de a o face. Și înțelepciunea de a-și pregăti copilul pentru eventualele situații din care poate ieși cu bine doar dacă-i informat.

Școlărel de clasa a V-a * Ce are în comun Enescu, „Cum e să fii fată” și o ie? Cum ce? Cristina Andone!

Etichete

am recidivat! Când lumea învârte la cozonaci eu goblenesc un scatiu, Cristina Andone, Cum e să fii fată, Cum e să fii fată - video, da!, editura Nemira, Editura Univers, Enescu și hora razelor de soare, Povești muzicale de Cristina Andone

Am avut plăcuta surpriză să primesc un colet de la Cristina Andone. Dar adevărata mirare a venit atunci când l-am desfăcut.
Trebuie să mărturisesc că îmi doream să fie cartea cu Enescu și hora razelor de soare, varianta finală, pentru că în iarnă, Cristina a dorit să ne fericească în preajma sărbătorilor, trimițându-ne un exemplar înainte de a vedea lumina tiparului într-un tiraj corespunzător.

Am povestit despre bucuria aceasta în articolul:

Da, am recidivat! Când lumea învârte la cozonaci eu goblenesc un scatiu

Acum, cartea cu Enescu a venit în hăinuțe prețioase, însoțită și de CD-ul aferent. Cine cunoaște Poveștile din Pădurea muzicală, știe că fiecare carte este însoțită de un CD. Volumul aceasta a trebuit să treacă prin multe peripeții până să ajungă la micii cititori. Dar poate așa, ea va fi și mai apreciată pentru frumosul pe care-l răspândește, dar mai ales pentru îndemnul pe care-l face celor pe care-i întâlnește, de a asculta muzică de calitate, muzică adevărată.
Pe lângă cartea mult așteptată, în colet am mai găsit o ie. O ie frumoasă, care atunci când a văzut-o, Luca m-a întrebat dacă nu o poate purta el. Am învârtit-o pe toate părțile, am probat-o și pipăit-o. Am privit cu atenție modelul de pe ea și i-am urat bun venit în căsuța noastră, invitând-o să șadă în colțul nostru muzical.                               

Și asta nu a fost tot! Cu tușul încă neuscat pe pagini, cartea Cum e să fii fată  a poposit în brațele mele.

Am citit câteva din cele nouă autoare, pe cele care-mi sunau cunoscut, rămânând a mă împrieteni cu celelalte în zilele ce urmează. Abia aștept!

Așadar, chiar dacă nu mă numesc Maria, am primit un cadou… pfuai… cum să-i spun?
Tămăduitor? Daaa, așa cred că i se potrivește mânușă acest termen, acum.
Îți mulțumesc, vraci al sufletului meu!

Literatură pentru mămici și nu numai – „Dragostea în vremea holerei” de Gabriel Garcia Marquez

Etichete

Dragostea în vremea holerei, Editura Rao, Gabriel Garcia Marquez, Literatură pentru mămici și nu numai, literatură universală

Acum, când mă apropii vertiginos de schimbarea prefixului, cartea lui Gabriel Garcia Marquez, Dragostea în vremea holerei, mi-a intrat prin toate cotloanele sufletului și m-a făcut să înțeleg și mai bine unele lucruri dar mai ales să le interpretez după putința și priceperea mea.

Nu știu ce anume m-a impresionat mai tare; povestea de iubire, atitudinea lui Florentino Ariza, răceala și deciziile calculate ale Ferminei Daza ori diplomația și caracterul doctorului Juvenal Urbino. Toate la un loc au alcătuit un melanj care s-a pliat perfect pe sufletul meu.
Am citit cartea nu cu sufletul la gură ci pe îndelete, pentru că am vrut să o savurez. Am simțit fiecare cuvânt și fiecare descriere ca pe ceva care nu-mi era străin. Nu am dorit să grăbesc așteptarea lui Florentin așa cum nu am avut nici o secundă senzația că el va renunța.
Sentimentele au fost variate, așezate pe o paletă foarte ofertantă și au pus personajele în situații care mai de care mai tensionate. De la prima și până la ultima pagină am avut bucuria de a descoperi ce înseamnă să te mistuie o dragoste întinsă pe 50 de ani și cum poți proceda pentru ca ea să nu te doboare.
Florentino Ariza, personajul în jurul căruia se învârte tot romanul, este un tânăr care se îndrăgostește fulgerător de Fermina Daza, iar între ei are loc un schimb susținut de scrisori. Scrisori de dragoste.
Totul se schimbă când tatăl fetei află de corespondență și o curmă, socotindu-l pe pretendentul la mâna fiicei sale nedemn de aceasta. Pleacă într-o lungă călătorie pentru ca la întoarcere fata să se căsătorească cu doctorul Juvenal Urbino, un om educat și manierat, respectat de întreaga comunitate.
Fermina Daza trăiește alături de doctor timp de peste 50 de ani și are o căsnicie presărată cu tot felul de evenimente pe care reușește să le gestioneze în așa fel încât comunitatea să nu afle ceea ce nu trebuie. La acea vreme, poate ca și acum, comunitatea în care-ți duceai traiul avea un rol destul de important și îți influența deciziile pe care le aveai de luat.
Dar Florentin nu capitulează, ducându-și viața mai departe, urmărind-o pe Fermina cu toate ocaziile și propunându-și să o recucerească atunci când va rămâne văduvă.
Sunt scene întregi în care autorul descrie cu o mare precizie relația dintre cei doi soți, cum decurg discuțiile dintre ei, cum arată fețele lor când cuvintele sunt nerostite descriind în amănunt tabieturile mărunte dar mai ales modalitatea prin care ei reușesc să treacă, cu înțelepciune, peste probleme. Scena în care Fermina află de infidelitățile soțului este relevantă.

În cele din urmă, și-a dat seama că soțul ei nu se împărtășise de Înălțare și nici în cele două duminici care au urmat, iar în cursul acelui an nu găsise timp pentru meditații și reculegere. Când l-a întrebat cărui fapt se datorau acele schimbări neobișnuite pentru sănătatea lui spirituală, a primit un răspuns în doi peri. Acesta a fost momentul hotărâtor, pentru că, de la prima comuniune, la vârsta de opt ani. el nu lăsase niciodată să treacă o sărbătoare atât de mare fără să se împărtășească. Și-a dat seama, așadar, nu numai că soțul ei se află în păcat, dar și că era hotărât să stăruie în el, de vreme ce nu mai simțea nevoia să ceară sprijin duhovnicului său. Niciodată nu-și imaginase că va suferi atât de cumplit pentru ceva întru totul opus iubirii, dar n-avea ce face, îi venise și ei rândul, așa încât, ca să nu moară de durere, nu-i mai rămânea altă soluție decât să dea foc cuibului de vipere care îi înveninau măruntaiele. Zis și făcut. Într-o după-amiază, în timp ce soțul ei își termina lectura zilnică pe terasă, s-a așezat lângă el și s-a apucat să țeasă ciorapii rupți.
…
– Doctore.
…
– Uită-te în ochii mei.
El se supuse, privind-o fără s-o vadă prin lentilele aburite ale ochelarilor de citit, dar n-a fost nevoie să și-i scoată ca să-i simtă jarul din privire.
– Ce s-a întâmplat? o întrebă.
– Tu știi mai bine decât mine, spuse ea. (pag 332)

În urma unui incident bizar, doctorul Juvenal Urbină își pierde viața, iar Florentino nu așteaptă nici o secundă pentru a-și reînnoi jurămintele de dragoste. Trecuseră peste 50 de ani și socotea că îi venise și lui rândul să aibă acces la inima Ferminei. Și de data aceasta sunt prezente scrisorile dar ele nu mai conțin doar declarații de dragoste pătimașe ci gânduri despre viață și moarte. În ciuda iubirii pe care o poartă Ferminei, în cei 50 de ani cât a așteptat, Florentino a dovedit că poate iubi rațional, nepunând-o pe aceasta în situații penibile ori rușinoase, ci construindu-și o carieră care s-o poată aduce mai aproape de el. Chiar dacă a avut nenumărate amante, dragostea pentru Fermina nu s-a alterat, ea rămânând constanta vieții lui.
Nu vreau să închei fără a pomeni despre descrierea momentului în care se consumă iubirea trupească între cei doi: Florentino și Fermina.

Atunci el o privi și o văzu goală până la brâu, întocmai cum și-o închipuise. Avea umerii zbârciți, sânii căzuți, iar pielea de pe coaste era palidă și rece, ca de broască. Ea își acoperi pieptul cu bluza și stinse lumina.
…
Au rămas mult timp întinși pe spate în pat, el, din ce în ce mai năucit, pe măsură ce i se risipeau aburii beției, ea, liniștită, aproape abulică, dar rugându-se să n-o pufnească râsul din senin, așa cum i se întâmpla ori de câte ori dădea pe gât mai multe pahare de rachiu decât se cuvenea. (pag. 466)

Acum, că am căpătat curaj pentru a mă apropia de opera lui Marquez dar și pentru că am restul scrierilor lui, voi căuta să o parcurg cu mintea, inima, gândul și sufletul femeii care sunt acum, foarte aproape de 50 de ani.

După ce termini de citit înclini să crezi că nu are cum exista un Florentino și o Fermina în realitate. Poate așa o fi ori poate nu. Dar bucăți din cei doi există, cu siguranță, în fiecare dintre noi. Și așa, ai la ce reflecta.

Școlărel de clasa a V-a * „Un vrăjitor din Pământșimare” de Ursula K. Le Guin

Etichete

„A wizard of Earthsea”, Editura Youngart, Școlărel de clasa a V-a, literatură pentru copii, Un vrăjitor din Pământșimare, Ursula K. Le Guin

Poate mulți cititori mici (dar și mari) înclină să creadă că Harry Potter este primul copil care urmat o școală de Magie și Vrăjitorii, asta pentru că publicitatea de care a avut parte seria scrisă de J. K. Rowling a atins cote inimaginabile, dar lucrurile nu stau chiar așa. Au mai fost scriitori care au intrat în acestă lume dar destinul nu le-a hărăzit același parcurs spre celebritate.

Ursula K. Le Guin și-a imaginat în romanul „A wizard of Earthsea” cum ar fi să urmezi o școală de vrăjitori iar cei de la Editura Art, prin traducerea Mariei Ioniță, au adus-o în atenția tinerilor cititori din țara noastră și nu numai lor.                                      

Povestea este captivantă și ne prezintă viața unui copil, Duny, care trăiește în Gont, una din insulele din Terramare. Orfan de mamă, cu un tată care se ocupă cu meșteșugul fierului, băiatul crește singur fiind încăpățânat și sălbatic.
Mătușa îi descoperă talentul pentru magie și în scurt timp ajunge să înțeleagă că el este cu mult peste ceea ce și-a imaginat ea.
La Școala de Vrăjitori, acolo unde pleacă, ajunge să-și facă și prieteni dar și dușmani, evoluează foarte mult iar abilitățile pe care le are îl fac arogant și nerăbdător.
Puterile lui pot răsturna dragoni, pot schimba vremea și pe el într-un șoim, îl pot apăra împotriva răului dar îl fac vulnerabil împotriva unui dușman care-i dorește moartea.
Acesta este genul de poveste în care, în inima întunericului găsești lumina, și odată cu ea speranța și vindecarea. Citind-o, ai prilejul de a te gândi și la lumea fantastică descrisă de Tolkien.
Duny este un erou grozav pe care îl îndrăgești pentru curajul și mândria lui. Realizezi că mulți copii se identifică cu acest personaj pe care în ciuda aroganței furioase îl iubesc pentru curajul cu care pleacă în această călătorie și din care, pe parcursul ei, învață atât de multe.

sursa foto: theguardian.com

Un vrăjitor de la Earthsea – și celelalte romane din seria Earthsea a lui Le Guin (Mormintele lui Atuan, cea mai îndepărtată coșmar și altele) – a fost numit „unul dintre cele mai profunde din toate textele fantastice din secolul al XX-lea”. Acest roman este de neratat pentru fanii fanteziei de toate vârstele.

Numai în tăcere, cuvântul,
numai în întuneric, lumina,
numai în moarte, viața:
voios e zborul șoimului cel golaș.

                                        

Școlărel de clasa a V-a * „Hendrik de Mol și Planeta de Jad” de K. J. Mecklenfeld

Etichete

„Hendrik de Mol și Planeta de Aur” de K. J. Mecklenfeld, despre bullying, Editura Univers, Hendrik de Mol și Planeta de Jad, K. J. Mecklenfeld, literatură pentru copii

Ce poveste minunată!
Ce continuare așteptată!
Da, pentru că aventurile alături de Hendrik și Berend, Wilhelmina și Calavera au continuat parcă mai intens și mai interesant.
Povesteam despre întâlnirea cu Băiatul Cârtiță la final de lună iulie, atunci când am intrat în lumea plușurilor și a pufoșeniilor, a jucăriilor de lemn și de fetru.
Casa noastră e plină de astfel de jucării și îmi place să cred că ele au stat cu urechile ciulite așteptând deznodământul acțiunii nesăbuite a lui Calavera, în goana lui nesfârșită pentru putere.

Despre prima parte a aventurii, cea de pe Planeta de Aur, puteți citi mai jos.

„Hendrik de Mol și Planeta de Aur” de K. J. Mecklenfeld

Cum spuneam, continuarea este și mai interesantă/palpitantă asta pentru că se adaugă două elemente noi. Toate se petrec în partea a doua a poveștii, Hendrik de Mol și Planeta de Jad.
Primul dintre ele este acela al hărțuirii în școli, atât de prezent și în școlile noastre iar al doilea este accentuarea cultului personalității. Protagonist, Calavera, care la un moment dat atinge cote cunoscute de mulți dintre bunicii și părinții de astăzi.

În ceea ce privește bullying-ul, Hendrik are parte de asta zi de zi, la școală, acolo unde un băiat mai mare, pe nume Floris, îl umilește, bate și desconsideră în fața copiilor din școală, mari și mici. Mulți tratează acest fenoment cu o superficialitate de neînțeles iar ceea ce se întâmplă în școlile noastre, acolo unde s-a ajuns și ca cazuri de omor, este de-a dreptul îngrijorător.

Dar ce este bullying-ul și cum se manifestă el?

Bullying-ul este un act comportamental repetat, îndreptat spre rănirea fizică sau mentala a unei persoane. De asemenea, el se caracterizează prin comportamentul unei persoane care încearcă să obțină supremația asupra altora. Cel mai ușor se poate observa această formă de violență în grupurile de copii. Scoala este mediul în care se manifestă cel mai des luptele pentru putere. Cine este cel mai de temut din clasă, care este „gașca periculoasă”? Cei care se ocupă cu astfel de comportamente de obicei îi lovesc pe cei din jur, îi fac de rușine, îi jignesc și le pun diverse porecle.

A-i obliga pe alții să facă ceea ce nu doresc este un alt comportament adoptat de aceste persoane. Studiile arată că între 15-25% din elevii americani sunt  victime ale bullying-ului, în timp ce o proporție de 15-20% declară că sunt inițiatori ai acestor comportamente (Melton et al, 1988; Nansel et al, 2001). Bullying-ul poate să transforme școala într-un loc de temut. Stresul, anxietatea și chiar fobia socială pot să apară ca efecte negative în astfel de situatii. 

Care este profilul celor ce agresează?

• • Tineri ce caută să atragă atenția.
  • Își doresc cu orice preț să devina cunoscuți și populari.
  • Atunci când se leagă de cineva mai mic decât ei, acest lucru îi face să se simtă importanți și puternici.
  • Unii pot să provină din familii dezorganizate în care a țipa, a arunca cu obiecte în celalalt sau a te comporta urât este o modalitate de răspuns la situația stresantă sau problematică.
  • O parte dintre cei considerați „răi” sunt conștienți de disconfortul la care îți supun colegii, dar alții nu-și dau seama cât de dureroasă poate să fie postura în care sunt puse „victimele lor”.
  • Cei care cad victime sunt în general copiii timizi, lipsiți de forță, care se supără foarte repede, incapabili de a se apăra singuri. (sursa: sunt părinte.ro)

-Ce vreți de la mine? i se adresă Hendrik vlăjganului roșcovan.
Încleștă pumnii. Simțea cum urcă furia în el. „De ce tocmai eu?”, se întrebă pentru a nu mai ținea minte a câta oară.
…
– Ce vrem de la tine, spui? întrebă Floris. Stai să mă gândesc, zise el scobindu-se în nas gânditor. Ce ziceți, băieți? Ce vrem noi de la el? îi întrebă el pe ceilalți.
– Bani! strigă unul
– Să ne cumpere focurile de artificii pentru Crăciun! zise altul.
– Să ne plătească la toți mâncarea de prânz pentru restul anului! zise cel mai dolofan dintre ei.
– Să dea roată școlii în fundul gol! chițăi cel mai mic din grup, un ochelarist tolerat finndcă tatăl său era bun prieten cu primarul. (pag. 16)

Așadar, Hendrik întrunea toate condițiile pentru a fi victima lui Floris, dar ce-l făcea pe Floris să se comporte așa? Ei bine, asta trebuie să descoperiți singuri, citind cartea.

Al doilea element nou pe care l-am întâlnit față de povestea precedentă a fost acela al cultului personalității, așa cum pomeneam la început, adus la extrem de sceleratul Calavera. Prezența pancartelor din care el rânjea, a lozincilor, atitudinea soldaților care făceau parte din armata sa, toate duc spre acest fapt.

În vârful scărilor se iviră mai întâi cizmele lucioase cu pinteni, apoi picioarele slăbănoage în pantaloni evazați, ponchoul multicolor și la urmă putură vedea cu toții fața scheletică și pălăria cu boruri mari a așa-zisului general Calavera. Acesta păși cât putu el de solemn pe covorul roșu. Se opri pentru o secundă încruntat și unul dintre soldați le făcu semn celorlalți. Începură să strige:
– Marele Conducător! Uraaa! Eroul Revoluției de Lemn! Conducătorul nostru iubit!
Câțiva soldați chiar se prăbușiră la picioarele sale, sărutându-i cizmele lucioase și plângând de emoție fiindcă li se făcuse o așa mare onoare. (pag. 264)

A fost un moment în care am povestit despre copilăria mea pentru că tot așa era și atunci, adică aveam un conducător care suferea de aceleași apucături. Luca nu prea înțelege asemenea comportamente, și cum anume se pot supune atâția oameni lor, dar e bine să nu fie străin de ele.

Finalul este unul fericit, plin de elemente care surprind iar asta ne face să așteptăm cu și mai multă nerăbdarea continuarea care se anunță: Hendrik de Mol și Planeta de Chihlimbar.

Școlărel de clasa a V-a * „Oscar și Tanti Roz” de Eric- Emmanuel Schmitt

Etichete

Școlărel de clasa a V-a, literatură pentru copii, literatură pentru copii și mămici, OSCAR ŞI TANTI ROZ dupa Eric-Emmanuel Schmitt, Teatrul Bulandra

Eu m-am întâlnit cu Oscar în plină iarnă, pentru că așa a fost să fie. M-a emoționat, ca orice întâlnire pe care o are o mamă cu un copil bolnav. Am ținut strâns pe lângă mine pledul călduros iar în brațele mele s-a cuibărit Oscar, dorind a-l proteja preț de câteva file și pe el de toate relele lumii.
Am citit mai multe recenzii legate de cartea aceasta și unele au fost pozitive, altele negative, așa cum îi șade bine unei povești. Le citesc pentru a vedea care sunt diferențele dintre percepția mea și a cititorilor cu state vechi. Nu caut nici o confirmare pentru textul citit pentru că știu că părerile pot fi extrem de diferite. Caut, ca în fiecare carte citită, să găsesc ceva care să-mi transmită un gând, o emoție, un freamăt. Aici am avut parte de mai multe și nu regret că m-am aplecat asupra ei chiar dacă a durut.
L-am îndemnat și pe Luca să o citească, asta pentru că mi-a fost recomandată de oameni de specialitate, în lista de lecturi pentru clasa a VI-a dar am schimbat decorul. Am vrut ca băiatul meu cel mic să facă cunoștință cu Oscar la malul mării, de data asta fiind răsfățați de soare și de briza mării.

Mi-a fost, oarecum, teamă de reacția lui Luca dar ca în multe alte cazuri el a privit povestea mai detașat. A pus întrebări, am discutat dar nu a plâns ori a  avut mai știu eu ce alte emoții teribile. Eu, și atunci când am recitit-o, am simțit o sfârșeală și o mare nedreptate dar nu știi niciodată ce-ți rezervă viața și prin ce ți-e dat să treci. Am băut o cafea în două cu lacrimi dar îmi place că atunci când Luca mă vede așa, mă lasă în sentimentele mele, ca să nu spun banii mei.

Mi-aș dori, mult mi-aș dori, să pot vedea spectacolul de la Bulandra, acolo unde Marius Manole și Oana Pellea fac niște roluri de zile mari. Așa spun cronicile și așa mi-au zis și cei care, din fericire, au apucat să-l vizioneze. Până atunci, la spectacol, iată ce am găsit pe site teatrului.

Oscar si Tanti Roz nu e doar povestea unui copil nedreptățit de soartă, care stă de vorbă cu Dumnezeu; e povestea noastră, a tuturor. Există în textul lui Eric Emmanuel Schmitt un mesaj tulburător: oricare dintre noi poate fi Oscar, dar cu un dram de noroc în plus. Mai multe zile dăruite înseamnă să încerci să te bucuri de viață, indiferent de cum ți-e hărăzită – în chip de premiu ori de pedeapsă – fără a uita totuși să răspândești binele în jurul tău.

     Spectacolul marchează întoarcerea marii actrițe OANA PELLEA pe scena Teatrului Bulandra!

 „Am avut din prima o întâlnire aparte cu Oscar şi Tanti Roz şi am ştiut imediat că o să-l fac. Când am citit cartea lui Eric Emmanuel Schmitt, am simţit că ceva se leagă, a fost ca o minune care plutea în aer. (…) Personajul principal din piesa asta nu e Oscar, nu e Tanti Roz, ci Dumnezeu.”

      „De ce lasă Dumnezeu pe lumea asta boli şi bolnavi? Dacă e atât de bun, de ce lasă atâta suferinţă? Am găsit şi răspunsul: pentru că viaţa e un împrumut.”

      „În secolul nostru uităm de moarte, fiind atât de bolnavi de orgoliu, atât de avizi să fim noi cei mai mari, cei mai tari, cei mai buni, să avem de toate. În starea asta de „beţie” ni se spune: „Ai cancer”, şi atunci nimic nu mai are valoare, nimic nu mai contează… Ne dăm seama ce mici suntem, deşi credeam că putem moşteni pământul.”

(sursa: bulandra.ro)

Deasemenea, vă invit să urmăriți un interviu cu protagoniștii principali ai acestei punere în scenă.

„Se face aceeaşi greşeală şi în ceea ce priveşte viaţa. Uităm că este fragilă, gingaşă, efemeră. Ne comportăm cu toţii de parcă-am fi nemuritori.”

Eric-Emmanuel Schmitt