Literele! Prea prețioasele litere!
Cum spuneam și în titlu, dacă reușești și ai abilitățile necesare, ce poți face cu ele e de neimaginat.
Poți dezamorsa conflicte.
Poți mângâia un suflet.
Poți învăța și pe altul însemnătatea lor.
Poți deschide uși potrivite pentru a trăi mai bine.
Poți … poți … poți!
Bunăoară, eu pot povesti acum despre oameni frumoși din Târgu Mureș. Despre o dăscăliță cu suflet mare și plin de emoții.
Despre învățăcei aflați la început de drum și planurile în care ei sunt așa de frumos aranjați.
Mai pot povesti despre pasiunea cu care le confecționez, despre gândurile pozitive și veselia pe care o „plantez” în ele, în fiecare în parte dar și despre bucuria care mă încearcă, cu adevărat, iar și iar.
Cum aș fi putut face toate astea dacă nu erau literele și dacă eu nu le adunam în felul ăsta?
Iată de ce, vă invit cu nespus drag să aveți grijă cum anume le combinați. Pot fi extrem de dureroase și trebuie să fiți atenți. Foarte atenți! Și dacă nu reușiți, apelați la un dascăl. Sigur veți avea sorți de izbândă. 🙂
Era la final de lună iulie atunci când am primit un telefon de la o doamnă, Alina, cu care colaborez de multă vreme și cu care sunt pe aceeași lungime de undă. Îmi propunea să vin să țin un atelier la „Școala de vară” care era organizată în unitatea lor de învățământ, Școala Gimnazială din Manolea, comuna Forăști. M-a bucurat mult rostirea ei și am fost de acord, din prima, urmând ca până la întâlnire să mai vorbim la telefon pentru a finaliza detaliile.
Am dorit să fac alături de copii ceva inedit, adică o activitate pe care ei nu o mai exersaseră, așa aducând elementul de noutate absolută.
Și pentru că e vară iar cuvântul mare, nisip, plajă se aude la tot pasul, m-am gândit să aduc în fața copiilor o temă la subiect și am ales „Căluțul de mare”.
Știam ce impact are personajul asupra copiilor mai mici și speram ca și în rândul celor mari să fie așa. Spun asta pentru că am lucrat cu copii de gimnaziu, deci provocarea mai mare.
Așadar m-am pregătit cum se cuvine și m-am prezentat, în ziua și ora stabilită, în fața lor. Nu pot spune că am fost lipsită de emoții dar știam că sunt aptă să răspund la multe din întrebările ce vor putea veni din partea lor.
Am început cu o prezentare generală acolo unde, la un moment dat, am putut purta un dialog. Am pomenit de oceanele lumii și cum anume se numesc ele, de continentele aflate pe planeta asta dar și de vietățile care se ascund în apele mărilor și oceanelor.
Un sprijin de nădejde am avut în Enciclopediile Larousse dar și în fișele IMP, cele care de multe ori mă scot din impas.
Am dat fiecărui copil câte o fișă, pe ea fiind prezentat câte o vietate marină și i-am rugat să citească câteva noțiuni scrise acolo.
Pentru a face atmosfera mai autentică, am pus pe mesele copiilor tot felul de scoici, melci ori mai știu eu ce animăluțe de mare dar și cutiile souvenir pe care le-am achiziționat din periplurile mele și unde se pot vedea corali, crabi, căluți de mare, melci și diferite scoici.
Apoi am vorbit, mai în amănunt, despre căluțul de mare iar aici copiii au aflat o sumedenie de informații, care mai de care mai interesantă. Bunăoară, nu știau că au de a face un un tătic special așa cum nu știau nici care este ciclul de viață al acestei vietăți atât de minunate. Momentul prielnic de a înțelege ce și cum stau lucrurile. Pentru asta, au lucrat cu macheta Ciclul de viață al căluțului de mare, acolo unde au trebuit să pună cartolinele la locul lor dar și să completeze un chestionar.
Le-a plăcut, au chicotit și au intrat în jocul meu, deschizându-se discuții importante datorită întrebărilor rostite. Am tot vorbit de branhii și aripiorele dorsale, de coroana de pe cap dar și de coada cu care se agață, de faptul că nu prea au prădători naturali fiind amenințați doar de om, acesta folosindu-i pentru fabricarea diferitelor medicamente.
O altă etapă a fost aceea a completării unei fișe a cărei cerință era legată de limba română. Au avut de pus în ordine alfabetică, de despărțit în silabe, de făcut propoziții cu sinonime, antonime și omonime. Dar marea dorință a lor a fost să ajungem la pictura pe sticlă, cea care a încununat toată activitatea noastră.
Pentru asta, am făcut o vizită geamgiului pe care l-am rugat să-mi pregătească 20 de sticle cu dimensiunea de 20X20 cm, câte una pentru fiecare copil, iar odată făcute eu le-am conturat imaginea pe care copiii trebuiau să o umple de culoare. Tot eu am adus și culorile necesare acestei activități la care am mai adăugat pensoane, farfuriuțe de unică folosință unde să punem vopseaua și șervețele umede, asta pentru ca totul să se desfășoare fără nici un impediment.
Dacă nu ați avut curiozitatea să vedeți cum se comportă copiii atunci când pictează pe stică, eu zic să nu mai zăboviți prea mult și cu prima ocazie să experimentați.
Cred că dacă mai aveam modele nu se mișcau de la mese, atât de încântați au fost. Iar rezultate nu au întârziat să apară. 🙂
Pentru că trebuia să punem și un punct, nu am dorit a pleca înainte de a ne juca un joc, unul care să ne scoată din amorțeala statului la mese. Pentru asta am luat macheta unui rechin cu gura căscată, iar copiii au trebuit să-i arunce peștii în gură.
Au participat toate persoanele prezente acolo, de la copii la profesori, într-o atmosferă veselă și destinsă, așa cum îi stă bine unei zile de vacanță de vară.
Chiar dacă afară erau puțin peste 10 grade, atmosfera activităților noastre a fost mult mai caldă.
Mulțumesc doamnei directoare, doamnelor învățătoare și celor care au dorit să facem această activitate împreună. Pentru mine a fost o provocare căreia cred că i-am făcut față. Îmi doresc ca această colaborare să nu se stingă pentru că eu mai am multe povești în tolba mea de părinte.
Revin. Mereu, cu aceeași bucurie și încântare.
M-a întrebat cineva dacă nu m-am săturat.
Eu? Evident că nu! Asta e varianta de acum, 18 august 2017. Cu mulțumiri, Anișoarei!
Eu m-am întâlnit cu Oscar în plină iarnă, pentru că așa a fost să fie. M-a emoționat, ca orice întâlnire pe care o are o mamă cu un copil bolnav. Am ținut strâns pe lângă mine pledul călduros iar în brațele mele s-a cuibărit Oscar, dorind a-l proteja preț de câteva file și pe el de toate relele lumii.
Am citit mai multe recenzii legate de cartea aceasta și unele au fost pozitive, altele negative, așa cum îi șade bine unei povești. Le citesc pentru a vedea care sunt diferențele dintre percepția mea și a cititorilor cu state vechi. Nu caut nici o confirmare pentru textul citit pentru că știu că părerile pot fi extrem de diferite. Caut, ca în fiecare carte citită, să găsesc ceva care să-mi transmită un gând, o emoție, un freamăt. Aici am avut parte de mai multe și nu regret că m-am aplecat asupra ei chiar dacă a durut.
L-am îndemnat și pe Luca să o citească, asta pentru că mi-a fost recomandată de oameni de specialitate, în lista de lecturi pentru clasa a VI-a dar am schimbat decorul. Am vrut ca băiatul meu cel mic să facă cunoștință cu Oscar la malul mării, de data asta fiind răsfățați de soare și de briza mării.
Mi-a fost, oarecum, teamă de reacția lui Luca dar ca în multe alte cazuri el a privit povestea mai detașat. A pus întrebări, am discutat dar nu a plâns ori a avut mai știu eu ce alte emoții teribile. Eu, și atunci când am recitit-o, am simțit o sfârșeală și o mare nedreptate dar nu știi niciodată ce-ți rezervă viața și prin ce ți-e dat să treci. Am băut o cafea în două cu lacrimi dar îmi place că atunci când Luca mă vede așa, mă lasă în sentimentele mele, ca să nu spun banii mei.
Mi-aș dori, mult mi-aș dori, să pot vedea spectacolul de la Bulandra, acolo unde Marius Manole și Oana Pellea fac niște roluri de zile mari. Așa spun cronicile și așa mi-au zis și cei care, din fericire, au apucat să-l vizioneze. Până atunci, la spectacol, iată ce am găsit pe site teatrului.
Oscar si Tanti Roz nu e doar povestea unui copil nedreptățit de soartă, care stă de vorbă cu Dumnezeu; e povestea noastră, a tuturor. Există în textul lui Eric Emmanuel Schmitt un mesaj tulburător: oricare dintre noi poate fi Oscar, dar cu un dram de noroc în plus. Mai multe zile dăruite înseamnă să încerci să te bucuri de viață, indiferent de cum ți-e hărăzită – în chip de premiu ori de pedeapsă – fără a uita totuși să răspândești binele în jurul tău.
Spectacolul marchează întoarcerea marii actrițeOANA PELLEA pe scena Teatrului Bulandra!
„Am avut din prima o întâlnire aparte cu Oscar şi Tanti Roz şi am ştiut imediat că o să-l fac. Când am citit cartea lui Eric Emmanuel Schmitt, am simţit că ceva se leagă, a fost ca o minune care plutea în aer. (…) Personajul principal din piesa asta nu e Oscar, nu e Tanti Roz, ci Dumnezeu.”
„De ce lasă Dumnezeu pe lumea asta boli şi bolnavi? Dacă e atât de bun, de ce lasă atâta suferinţă? Am găsit şi răspunsul: pentru că viaţa e un împrumut.”
„În secolul nostru uităm de moarte, fiind atât de bolnavi de orgoliu, atât de avizi să fim noi cei mai mari, cei mai tari, cei mai buni, să avem de toate. În starea asta de „beţie” ni se spune: „Ai cancer”, şi atunci nimic nu mai are valoare, nimic nu mai contează… Ne dăm seama ce mici suntem, deşi credeam că putem moşteni pământul.”
(sursa: bulandra.ro)
Deasemenea, vă invit să urmăriți un interviu cu protagoniștii principali ai acestei punere în scenă.
„Se face aceeaşi greşeală şi în ceea ce priveşte viaţa. Uităm că este fragilă, gingaşă, efemeră. Ne comportăm cu toţii de parcă-am fi nemuritori.”
Albine… buburuze… nu te mai saturi privindu-le. Iar pentru mine e valabilă și propoziția: nu mă mai satur confecționându-le.
Am recidivat. 🙂
Vor „trăi” clipe minunate alături de copiii în clasele căror vor poposi. Asta datorită doamnelor învățătoare. Spor la învățat că mare nevoie mai avem de asta. Și e valabil pentru toți!
Nu știu câți dintre părinții de școlari nu au silabisit dar eu cred că sunt puțini la număr. Mă rog, din rândul celor pe care-i interesează soarta educațională a propriilor odrasle. Noi am silabisit mult și bine și e o activitate interesantă care trebuie făcută la momentul potrivit.
Am folosit dar nu am confecționat un silabisitor și iată că acum, datorită unei doamne învățătoare despre care am povestit acum doi ani,aiciși aici, totul a căpătat substanță și așa a apărut acest material, machetă.
Este o machetă didactică care necesită multă răbdare, fiind confecționată din mai multe materiale.
Iată ce anume am folosit eu la confecționarea lui:
plăci de polistiren
coli de hârtie albă
litere din foam
bucăți de pâslă de mai multe culori
foi pentru laminat
vopsea acrilică
ace cu gămălie
Dimensiunea silabisitorului este de 170X62 cm. Pe el am pictat câte o imagine pentru fiecare literă din alfabet (litera cu care începe cuvântul respectiv) și am desenat câte cinci pătrățele, pentru fiecare vocală câte una. Am pus vocalele a, e, i, o, u. Literele au fost toate cele din alfabet cu excepția lui k, q, ș, ț, w.
Am printat toate silabele, le-am laminat și decupat și le-am pus la locul lor. Le găsiți mai jos dacă aveți nevoie de ele.
La capătul panoului am confecționat niște „buzunare” de fetru, acolo unde să fie puse cartolinele. Se depozitează foarte ușor pentru că fiind laminate, sunt tari și nu se ondulează.
Am lucrat mult dar cu o imensă plăcere. Sunt foarte încântată de ce a ieșit și cred că și copiii vor lucra cu spor dar mai ales, vor învăța cu drag. Mulțumesc frumos, doamna Angela! E așa de mare nevoie de dascăli ca dumneavoastră!
E vară și constat că revin la Cărtărescu. Adulat și contestat, Mircea Cărtărescu are, cu siguranță, un cuvânt de spus in literatura română. Poate ar trebui să nu punem la suflet tot ceea ce se scrie despre el, aici referindu-mă la recenziile făcute de unii și altii și mai bine am citi singuri ceea ce a scris pentru a ne forma o părere proprie.
E greu de mulțumit toți cititorii și poate nici nu ar fi bine ca să existe un cor al lăudătorilor iar eu rămân la părerea că nu e ok, în calitate de cititor, să desființezi un autor sau altul pentru că nu ți-a plăcut ce a scris. Dacă consideri că poți faci tu mai bine acest lucru, pune mâna pe creion și așterne pe hârtie propriile gânduri.
În ceea ce îi privește pe criticii literari, ei sunt în măsură să facă judecăți de valoare pentru că au pârghiile și cunoștințele necesare.
Dar să revin la cititoarea din mine afirmând că citesc ce autor doresc fără a ține prea mare cont de ceea ce scriu oamenii pe care îi urmăresc. Nu o data am constatat că gusturile diferă și texte în care alții nu au găsit nimic interesant, pe mine m-au captivat și mi-au dat o stare de bine.
O pagină de socializare îmi reamintea că acum doi ani dar și anul trecut, tot în jurul lui Cărtărescu mă învârteam, iar acum am recidivat. De data asta, titlul care mi-a căzut în mână este „Gemenii”, o proză apărută și în volumul „Nostalgia”, alături de Ruletistul și Mendebilul.
Eu am găsit, în biblioteca de la București, varianta în care „Gemenii” a fost publicată într-un volum care conține 155 de pagini, în format mic, în Seriile de autor de la Humanitas.
O poveste în care suntem părtași la zbuciumul lui Andrei, zbucium cauzat de dragostea pe care acesta o nutrește față de Gina, colega lui. Ca cititor, ai o stare de confuzie pentru că nu știi ce este realitate și ce este fantasmă, nu știi dacă ești într-un vis ori ai ieșit din el.
Din interviurilor pe care le-am ascultat și în care autorul povestea din tinerețea lui, înclin să cred că Andrei este însuși Mircea Cărtărescu iar trăirile și zbuciumul pe care le descrie ca fiind ale lui Andrei le-a experimentat chiar el. Mă rog, poate nu în totalitate dar parțial, cu siguranță. Nu zic că am dreptate dar asta-i părerea mea.
Dar cine este Andrei? Ei bine, Andrei este un adolescent singuratic, care se refugiază în lecturi, devorând tot ce-i cădea în mână. Învață foarte bine dar in ciuda acestui fapt nu are cu colegii săi o relație buna.
Dar învățam foarte bine și luasem niște premii la concursurile de creație, așa că mă lăsau cu toții în pace. Mă socoteam un damnat și îmi disprețuiam profund colegii. Scriam, desigur, și eu versuri în niște caiete și-mi începusem un jurnal, pe care atâta l-am recitit încât aproape că îl știu și acum pe dinafara. Fiecare lectură nouă era pentru mine o nouă viață. Am fost, pe rând, cu toată ființa mea, Camus, Kafka, Sartre, Celine, Bacovia, Voronca, Rimbaud si Valery. Abia observam ce se petrece în jurul meu. (pag. 52)
Andrei ignora tot ceea ce colegii lui îndrăgesc și multă vreme el urăște femeile, considerându-le prefăcute, superficiale și mostruoase. Datorită acestei percepții el caută să-și înfrâneze erotismul însă acesta erupe în momentul în care colega lui, Gina, îi atrage atenția.
Uneori ne simțeam ca doi gemeni strânși unul în altul într-un uter colorat halucinant, lipsit de deschidere, gemeni cărora orice naștere le este de la început refuzată. De altfel, atat Gina, cat si eu suntem nascuti in Gemeni, in iunie, la cateva zile unul dupa celalalt. […] Era ca și cum toate prezențele mele în camera aceea s-ar fi depus una peste alta ca niște straturi succesive de lac dens și policrom, așa încât lumea noastră devenea, cel puțin pentru mine, din ce în ce mai reală, până la realitatea de dincolo de real a halucinației. Fiecare moment cu ea era toate momentele cu ea, fiecare lucru pe care îl priveam se suprapunea peste toate amintirile mele despre acel lucru, până când nu mai puteam identifica obiectele reale printre zecile de suprapuneri. (pag 127)
Pentru cine nu știe, data de naștere a lui Cărtărescu este 1 iunie 1956.
Cu ajutorul lui Andrei avem posibilitatea să facem lungi plimbări prin Bucuresti, în special prin locurile vechi ale acestui oraș și dacă vreți să vă faceți o idee mai în amănunt, puteți asculta părerea autorului despre orașul copilăriei în înregistrarea de mai jos.
Mi-a placut și evocarea Muzeului Antipa, cel pe care tocmai l-am revizitat. Știu, poate părea din altă poveste ori din alt film această abordare dar pentru mine a avut un farmec aparte. Mi-aș fi dorit să pot dormi o noapte în muzeu, atunci când eram copil-adolescent, dar iată că acum, și la noi, acest lucru este posibil tocmai la Muzeul Antipa.
Și la aceasta carte am avut nevoie de dicționar, nu o dată, pentru a pricepe clar înțelesul cuvintelor.
Iată-le: abscons, anamorfotică, ataraxie, bolgie, a edulcora, erotopatie, estropiat, eufemism, fantoșă, hieratic, histrionism, a macula, obnubilat, sibilinic, teratologie.
E una din manevrele pe care-mi place să le fac atunci când sunt în plin proces de lecturare, să caut ajutor la dicționar.
Nu pot încheia fără a aminti unele citate care mi-au plăcut foarte mult:
Nu iubim o femeie pentru că are un corp perfect, ci pentru forma unică a ochilor sau a gurii, în care vedem (când formata? de ce apărută) personalitatea ei profundă și subtil erotizată. Suportăm mai ușor gândul că iubita noastră ne-a înșelat decât că i-a zâmbit altcuiva ridicând dintr-o singură spânceană sau că pe obrajii ei au apărut, în jurul gurii, acele cute de o duioșie ironică, pe care tu le credeai ivite acolo doar datorită influenței tale și imposibil de repetat pentru altul… Dacă ochiul feminin nu este fardat, e foarte greu să-l distingi de al unui bărbat. Poate fetele au gene mai lungi și mai dese, ochiul ceva mai alungit, dar cine ar putea explica de ce ochii unei femei pari imenși, cu flacără neagră-mov cât timp o iubim, iar când încetăm să o iubim nu mai vedem altceva decâtdoi ochi obișnuiți? Gura pare mai ușor de distins de una bărbătească, dar prin ce? Știi sigur că o gură, nișt buze sunt feminine, dar nu cred că s-ar putea exprima în limbaj rațional elementele distinctive. Cum nu putem ieși din sexul nostru, vedem inevitabil cu ochi de bărbat sau de femeie toate acele trăsături infinitezimale. (pag. 57)
Cine eram eu ca să fiu prietenul ei? Un puști bizar, care se afla în pragul schizofreniei, care nu știa nimic în afară de-o brumă de literatură, care nu avea niciun fel de experiență de viață. Mă îmbrăcam cum se nimerea, nu călătorisem niciodată, nu aveam prieteni. Nu îi putea opune decât spaima mea oarbă de-a nu o pierde. (pag. 74)
Vă invit să intrați în poveștile lui Mircea Cărtărescu. Poate veți avea parte de clipe minunate dar fără a le citi nu aveți de unde ști. Trebuie încercat.
„In schimb, eu stiu ce inseamna sa fii un intelectual, adica un individ cerebro-spinal; sa ai mintea atit de plastica cit este posibil si coloana vertebrala atit de dreapta cit e necesar” (Michel Foucault, 1967)
