Literatură pentru mămici și nu numai – „Perspective” de Anda Gabriela Doliș

Etichete

„Tristețea e ceea ce face viața palpitantă” de Odilia Roșianu, Editura Curtea Veche, Literatura de azi, Literatură pentru mămici și nu numai, Romancieră la 15 ani de Alex. Ștefănescu

Cu ce să încep? Cu mărturisirea că o stare de plăcere m-a învăluit auzind că autoarea are doar 15 ani?
Cu bucuria de a constata că la această vârstă poți așterne pe hârtie gânduri folosind un așa vocabular?
Cu speranța că în ciuda bramburelii din educația românească sunt elevi care scot capul pentru că se pot exprima și au ceva de demonstrat?
Cu toate laolaltă!

Am descoperit-o pe Anda Gabriela Doliș atunci când în revista online Literatura de azi au apărut două articole despre ea; unul scris de Alex. Ștefănescu și altul, un interviu luat de redactorul șef, Odilia Roșianu.

Romancieră la 15 ani de Alex. Ștefănescu

„Tristețea e ceea ce face viața palpitantă” de Odilia Roșianu

Am cumpărat cartea Perspective, apărută la Editura Curtea Veche și în prima zi de vacanță, am apucat să o citesc. Nu vă ia mult și scriitura Andei Gabriela vă prinde imediat.

Și dacă ați înțeles că e o carte pentru copii, v-ați înșelat. Nu, nu este o carte pentru copii chiar dacă autoarea are vârsta la care acolo pleci cu gândul.

Cartea începe cu un telefon care zbârnâie în creierii dimineții, în urma căruia personajul principal, Arabella Weaver, primește o veste năucitoare: prietenul ei a murit. Se îmbracă imediat și pleacă la spital pentru a se întâlni cu cea de la care a primit telefonul, nimeni alta decât mama decedatului. Autoarea alege ca cea care să povestească să fie însăși Arabella, o tânără deșteaptă, cultivată, extrem de rafinată. De altfel iată cum o descrie Jasper, cel care a ales să plece din relație dar și din viață:

Avea o voce frumoasă, vorbea rar, deși adesea rostea sentințe. Era sinceră, tânără, blândă, cu umerii adunați spre piept și omoplați ieșiți în evidență. Trăia în realitatea mea subiectivă, se împletea cu gândurile și sensurile vieții mele și se afla totodată și în realitatea prezentă, unde se împletea cu propriile percepții și imagini. Era un mănunchi de năucire și feminitate, era un trandafir fără spini.. Vocea ei, trilul lin al florilor, apelor, focului, pământului, cerului, părea că iese de undeva din piept, de parcă glasul inimii vocifera, trupul ei ascultând doar poruncile, imaginile, imboldurile inimii sale. Era o combinație fatală de umor și inteligență, independență și frumusețe. Avea un stil plăcut. Era foarte interesantă, complicată; era mai mult decât putea duce ființa mea de fapt. (pag. 127)

Arabella și Japer au ales să fie un cuplu într-un mod mai diferit iar atunci când a plecat spre morgă, pentru a se confrunta cu tragicul adevăr, a avut ocazia s-o cunoască pe mama iubitului ei. Între ele se înfiripă o relație ce în alte circumstanțe ar fi fost una noră-soacră, iar de la ea Arabella află lucruri pe care nu le știa de la iubit, acesta neavând curajul a i le mărturisi.

Ritmul impus de autoare este unul din care dorești să afli mai multe amănunte, dar mai ales să deslușești ce anume a determinat decizia lui Jasper. Sunt momente în care simți foarte plăcut ritmul frazelor  și în care ai senzația că ești acolo. E bien să vă convingeți singuri, fără a vă dezvălui eu mai mult.

Cu siguranță, tânăra autoare mai are drum lung de parcurs dar acest început este extrem de promițător. Așa-l simt eu, ca un cititor obișnuit, dar așa ni-l prezintă și Răzvan Petrescu, despre care Marius Chivu a spus că este maestrul din umbră al literaturii române scurte, cel care semnează coperta a IV- a alături de Bedros Horasangian, acolo de unde aflăm:

Primul lucru care izbește la romanul Perspective e scrisul percutant, baroc, inventiv, cu fraze care arată o scriitoare pe deplin formată și care stăpânește atât forma, cât și fondul – și asta într-o lume-n care milioane de grafomani se agită în amatorism, banalități disperate și lipsă totală a simțului literar.

Pe lângă toate astea nu aș dori să trec cu vedea o serie de interviuri pe care le-am citit, interviuri în care Anda Gabriela Doliș trage niște semnale de alarmă în ceea ce privește educația care se practică la acestă oră în România.

Sistemul de învățământ de la noi este foarte prost structurat, nu promovează cultura. E un fel de competiție despre cum poți reține informații inutile, pe care copilul le va uita la un moment dat. Materia este mult prea multă, condensată într-un timp scurt. Avem multe teme de făcut. Eu stau șase ore la școală, merg apoi acasă, mănânc, după care mai stau patru ore să-mi fac toate temele. Ziua e gata!

Cred că trebuie să știi câte un pic din fiecare materie, dar să fie esența, nu materie multă și proastă cum e acum. Ar trebui să se promoveze dorința copilului, pentru că, atunci când îi place ceva, învață cu plăcere, deci mai ușor. Dar să-i bagi pe gât niște informații care nu-l interesează, mi se pare un chin! Elevul poate intra în depresie, așa cum am pățit eu. Am trecut printr-o perioadă foarte urâtă din cauza școlii. Aproape de finalul anului, n-am mai putut. Plângeam în fiecare seară, nu mai puteam rezista stresului, presiunii. Era un volum de teme imens. Așa apare repulsia față de școală.

Mai multe puteți afla citind acest articol.

Sursa foto: metropotam.ro

Credit foto: Barna Nemethi

Revenind la Perspective;

„Un roman scris alert, incisiv pe alocuri, analitic și psihologic peste tot ce anunță un prozator plin de perspective: Anda Gabriela Doliș.“
Bedros Horasangian

Literatura de azi – Ultima zi a lui Eminescu

Etichete

Literatura de azi, Literatură pentru mămici și nu numai, Mihai Eminescu, ultima zi a lui Eminescu

---

Dacă s-ar fi adeverit ceea ce s-a găsit într-una din însemnările sale, acolo unde poetul spunea că simte că va trăi până la 78 de ani, acum am fi discutat de o operă mult mai vastă și mai complexă.

Dar chiar și așa, fără că acestea să se fi întâmplat, la 15 iunie comemorăm trecerea magistralului poet în nemurire.

De la înmormântarea sa există doar o singură schiță, un desen realizat de cunoscutul grafician Constantin Jiquidi. Privind cu atenție, putem observa că vremea a fost ploioasă și mohorâtă, precum nota și Augustin Z. N. Pop, pentru că unii dintre participanți aveau umbrele. Mai există consemnat faptul că slujba de înmormântare, după Sfânta Liturghie slujită dimineață în biserica Sf. Gheorghe cel Nou, acolo unde era depus Eminescu, nu a mai avut loc.

Curtea bisericii a fost plină de puținii prieteni, apropiați, dar și de elevi și studenți ai Școlii Normale de Institutori din București. Lor li s-au alăturat o mulțime de curioși și prieteni închipuiți. Este consemnată prezența unei doamne în negru – se presupune a fi Veronica Micle – cea care a pus pe pieptul poetului un buchet de flori de „nu-mă-uita” care au venit să completeze cele șapte coroane din partea Academiei și a câtorva cotidiane care străjuiau sicriul.

Un volum de poezii îngrijit de Maiorescu era pus la capătul sicriului acoperit cu o pânză neagră.

Singurul preot care a oficiat slujba înmormântării nu a citit obișnuit necrologul, totul părând a fi făcut în mare grabă. Corul Mitropoliei, dirijat de C. Bărcănescu, unul din adevărații amici de-ai poetului, a completat slujba. Grigore Ventura, prim redactor la ziarul „Adevărul”, a ținut un discurs din care putem aminti: „…acela ce zace aici înaintea noastră n-a fost al nimănui, ci al tuturor românilor. Nu e dar de mirare că toți îl plângem; dar lacrimile noastre, ale tuturor, se vor schimba în rouă roditoare și binefăcătoare sub razele luminoase ce va răspândi soarele amintirii poetului iubit”.

După încheierea cuvântării, sicriul pus pe un dric simplu, tras de doi cai, a fost dus la Cimitirul Bellu, în urma lui venind cortegiul funerar. Nume sonore și personalități de marcă ale vieții culturale și politice l-au condus pe Eminescu pe ultimul drum. Printre ei,Mihail Kogălniceanu, Toderiță Rosetti (fratele Elenei Cuza), Titu Maiorescu, Lascăr Catargiu.

În fața Universității s-a făcut un popas, prilej pentru o nouă cuvântare. Reputatul profesor de filozofie, Dimitrie August Laurian, a rostit un scurt cuvânt evidențiind activitatea jurnalistică a poetului. Între altele, vorbitorul a spus: „…avem dinaintea noastră un cadavru în care a trăit o comoară de gânduri. Materia își urmează prefacerea sa în nesfârșit”. Gheorghe Calmuș, originar din „Betleemul” lui Eminescu, a transmis condoleanţele studențimii adunate în număr mare. Prin cuvinte emoționante, vorbitorul a arătat aprecierea tinerilor studioși față de geniul celui ce era dus către cimitir: „…Şi noi care te-am iubit şi te-am preţuit atât de mult îţi vom dezmierda cu lacrimi multă vreme mormântul tău şi-l vom corona cu flori de tei, pronunţând numele Eminescu, care conţine în el aşa de mult, cât o lume întreagă”.

Spre seară, Eminescu a fost coborât în pământul reavăn, la parcela 9 din Cimitirul Bellu.

În imagine: Înmormântarea lui Eminescu (desen de Constantin Jiquidi)

(sursa informațiilor: doxologia.ro)

Articol apărut în revista Literatura de azi

Literatura de azi – Pentru iubitorii de carte

Etichete

«Kids Corner» al Suediei, Bookfest 2017, literatură suedeză

Fără biblioteci, întreaga noastră cultură s-ar ofili şi ar muri.

(Astrid Lindgren)

Iubitorii de carte sunt deja la curent cu faptul că, la Bookfest 2017, invitata de onoare este Suedia.

Nu știu la cine anume v-a fugit gândul atunci când ați auzit asta, dar mie mi-au răsărit instantaneu în memorie numele mai multor scriitori suedezi care mi-au bucurat sufletul și îmbogățit mintea. Și nu numai mie.
Nu știu cu care dintre ei să încep, dar Selma Lagerlöf, prima femeie care a primit Premiul Nobel pentru Literatură (1909), dar și prima femeie membră a Academiei Suedeze (1914) a început lista. Poate și pentru că am citit, de mai multe ori, singură sau alături de fiii mei „Minunata călătorie a lui Nils Holgersson în Suedia”, precum și Charlotte Löwensköld.
Urmează Astrid Lindgren, scriitoare suedeză de literatură pentru copii, cea care a scris o serie de cărți foarte populare, cum ar fi „Pippi Șosețica”, „Frățiorul și Karlsson de pe acoperiș”, „Prințul Mio și căluțul fermecat”, „Frații Inimă de leu” etc.

Hjalmar Söderberg și a sa capodoperă „Doctor Glas” ; August Strindberg – dramaturgul ale cărui personaje, prin originalitatea lor, au avut o influență importantă în literatura universală a secolului XX sunt alte nume reprezentative și lista poate continua.
„Sweden: Creating Stories” este sloganul sub care cei nouă oaspeți suedezi vor sosi la București; aceștia vor participa la lecturi publice, lansări de carte, dezbateri ori mese rotunde.
Este îmbucurător că există și evenimente dedicate celor mici, iar ele au un loc special în agenda țării invitate. „Îi invităm în mod deosebit pe copii să participe la activitățile dedicate lor în spațiul «Kids Corner» al Suediei”, a declarat Excelența Sa, Anneli Lindahl Kenny, Ambasadorul Suediei în România.
Printre invitații de onoare se află scriitori, poeți și prozatori, ilustratori de carte, editori și manageri culturali care își propun să ilustreze arhitectura pieței de carte suedeze contemporane, una dintre cele mai importante din lume.
Nu putem uita că Suedia este și spațiul literar care găzduiește cel mai prestigios premiul literar din lume: Premiul Nobel pentru Literatură, acordat de Academia Suedeză.
Standul Suediei, în calitate de invitat de onoare al Salonului de Carte Bookfest, ediția a XII-a, desfășurat în perioada 24-28 mai 2017, va fi amplasat în Pavilionul C4, iar cele aproximativ 20 de evenimente organizate de Ambasada Suediei în România, în colaborare cu partenerii săi, vor avea loc atât la stand, cât și în spațiul de evenimente din cadrul Pavilionului C4.

Articol apărut în revista online Literatura de azi.

Activități educative copii – Scrisul de mână

Etichete

Literatura de azi, Ziua Internațională a Scrisului de mână

Articol scris de Odilia Roșianu în revista Literatura de azi

Au existat cândva tocul, stiloul, pixul, creionul. Și foile dictando sau de matematică pe care fiecare dintre noi trebuia să le umple cu tot felul de semne. Nu, nu era vorba nici de Times New Roman, nici de Arial, nici de Calibri – erau doar semnele pe care învățasem de mici să le „desenăm” pe hârtie. Din categoriile „Ana are mere”, „Nenea Ene e marinar”, „Irina are un ac mic” sau „2 + 2 = 4”, „5 x 7 = 35”. Și mai erau felicitările din vacanța de iarnă pe care le trimiteam profesorilor dragi.

Ce mai înseamnă scrisul de mână pentru majoritatea dintre noi? Probabil doar completarea unor cereri sau declarații oficiale, o semnătură pe ici-pe acolo și… cam atât. Nu ne-ar mai interesa acum să aflăm ce se citește dincolo de scrisul nostru, ce personalitate reflectă, dacă scriem frumos sau, dimpotrivă, avem un „scris de doctor”. Am învățat să apăsăm toți pe tastaturi sau deja lucrăm cu touch-screen, iar respectiva îndeletnicire este foarte, foarte departe. Și, probabil, așa este normal.
Cei mai nostalgici visează încă la epistole puse la cutii poștale, la manuscrise ale unor autori preferați, la mirosul cernelii impregnat pentru multă vreme în hârtia de mai bună sau mai proastă calitate. Ei sunt cei care, deși se folosesc de noile tehnologii, n-o fac cu prea mare plăcere.
Așa cum există adepți ai cărții tipărite, dar și ai celei electronice, cu siguranță și scrisul de mână are avocații lui.
Pe 23 ianuarie se sărbătorește „Ziua Internațională a Scrisului de Mână” care, într-un fel, ne poate aduce aminte că e păcat să renunțăm la o asemenea abilitate dăruită doar omului. Mai ales că studii efectuate de-a lungul anilor au dovedit că studenţii care scriau la examene cu pixul, spre deosebire de colegii lor care aveau la dispoziţie un calculator, şi-au terminat munca mai repede şi, în plus, s-au exprimat mai coerent. Potrivit specialiștilor, scrisul de mână reprezintă una dintre cele mai eficiente metode de a reține ceva.
Ca orice studiu, are, în aceeași măsură, susținători și denigratori. Dar, totuși, un sâmbure de adevăr cred că există și acolo.
În ciuda oricăror păreri, mie mi se pare o idee frumoasă aceea de a celebra un dar pe care numai oamenii îl au. Poate fiecare dintre noi va scrie, din când în când, o propoziție „de mână”. Pentru a nu uita…

Literatură pentru mămici și nu numai – „Între femei” de Adrian Sângeorzan

Etichete

Adrian Sângeorzan, Între femei, Editura Curtea Veche, Literatura de azi, Literatură pentru mămici și nu numai

Am citit multe cărți în ultima perioadă asta pentru că mi-am impus acest lucru. Din istoricul legat de lecturi și timpul alocat lor, am ajuns la concluzia că de multe ori le lași în așteptare pentru prioritățile zilnice; copil, școală, casă și câte nu sunt.
Numai că sufletul trebuie și el ostoit și atunci, dacă respecți un tipar, toată lumea este bucuroasă. Am petrecut un an prolific în direcția menționată și sunt foarte mândră de mine că am reușit asta. Chiar sunt mândră!
De aceea trebuie să vă vorbesc despre cartea lui Adrian Sângeorzan, „Între femei” , pe care am descoperit-o în revista Literatura de azi, acolo unde scriitorul semnează o rubrică în fiecare joi.

Dar cine este Adrian Sângeorzan?, mă veți întreba. Ei bine este medicul care a scris această carte pe lângă alte câteva de poezie, proză și memorii și care a reușit să emigreze în America acum mai bine de 20 de ani. Totul petrecându-se la peste 40 de ani, i-a fost foarte greu să se acomodeze și a depus eforturi susținute pentru a putea ajunge unde este acum; la Jamaica Hospital din New York.
Experiențele prin care a trecut nu au avut cum scăpa de paralela dintre modul în care profesa în România și cel din State, de mentalitatea femeilor și nu numai a lor, de lupta pe care o duce un emigrant în procesul de integrare. Toate aceste aspecte se regăsesc în povestea atât de firesc scrisă.
De ce doresc așa de mult să o prezint? Pentru că este o carte în care povestea se împletește cu a ta și în care te regăsești. S-ar putea să te întrebi dacă nu cumva scrie chiar despre tine, atât de multe similitudini pot exista.
Eu sunt o persoană care crede cu tărie că din actul medical nu poate lipsi dialogul doctor – pacient, că trebuie să existe continuitate, discreție și încredere. Poate faptul că eu însămi am un medic ginecolog care mă supraveghează de peste 26 de ani m-a făcut să citesc totul altfel. Aceste perioade lungi de timp duc la o relație medic – pacient care se înscrie pe alte coordonate, aici referindu-mă la cele firești, normale lipsite de derapaje.

Poveștile spuse de medicul român sunt despre femei de toate națiile și religiile, manevre inedite făcute contra-timp, situații din care crezi că nu mai există scăpare, suflete și trupuri chinuite și schingiuite și despre veșnicul început al omului fie el de sex feminin sau masculin.

-Domnu’ student, pune și mata mâna și ajută. M-am apropiat de targa pe care se zvârcolea femeia. Când m-a simțit lângă ea, femeia și-a desfăcut larg picioarele. Era slabă, musculoasă și avea mâinile late de țărancă care lucra la câmp, cu urme de pământ sub unghii. M-a apucat strâns cu ele de cot, să fie sigură că nu mai pot pleca de acolo, pentru că știa că eu voi fi singurul care va fi prezent la naștere. M-a privit scurt în ochi și mi-a spus blând :
-Vezi să nu-mi scapi copilul! Atunci am văzut capul păros gata să iasă. Întindea cu el țesuturile mamei care-i veneau pe ceafă ca o coroană palidă gata să pleznească. Femeia aproape că mi-a băgat unghiile în carne când s-a scremut ultima oară. Nu mai aveam scăpare. Copilul a țâșnit ca un sâmbure de cireașă și l-am prins instinctiv în brațe. Un copil abia născut e ceva foarte alunecos și zbătător ca un pește căzut din cer. Eram cu mâinile goale și pentru câteva secunde am rămas blocat, neștiind ce să fac. Eram împroșcat din cap până-n picioare cu lichid amniotic și sânge. Ăsta a fost botezul meu în obstetrică. Până să mă dumiresc, femeia aproape că mi-a înșfăcat copilul din brațe.
-Să trăiești, maică. O fată, în sfârșit. Am patru băieți acasă!
Aceeași moașă, ocupată până peste cap cu o altă naștere, mi-a strigat prin ușa:
-Leagă-i cordonul și taie-l.
-Cu ce?
-Uite aici ață. Pune-ți întâi niște mănuși! (pag.19)

În spitalul meu din New York am intrat în contact cu femeii din cele mai îndepărtate colțuri ale lumii. Multe au cărat cu ele obiceiurile, riturile, credințele și superstițiile legate de sarcină și de nașterea în sine. Ba mai mult le-au amestecat cu cele găsite în locurile unde au ajuns. În Guiana Britanică hindușii veniți de bunăvoie din India și-au amestecat credința cu wodoo-ul celor aduși ca sclavi din Africa. Bărbatul guianez nu are voie să-și vadă nou-născutul decât după ce preotul lor, numit pandith, îi verifică copilului zodia, semnul și auspiciile sub care e născut. Habar n-am cum o face. Nu demult, unul din soții unei femei pe care tocmai o născusem nu și-a putut vedea copilul timp de trei zile, până când pandith-ul s-a întors din week-end și a examinat copilul. Le-a comunicat ceremonios, contra cost bineînțeles, că semnele băiatului sunt dintre cele mai bune. Dacă n-ar fi fost așa pandith-ul ar fi trebuit să-i netezească copilului calea, schimbând într-un fel auspiciile sub care s-a născut.
Vietnamezii au și ei obiceiurile lor. Vor, printre altele, o bucată din cordonul ombilical al copilului. Moașele americance încurajează tatăl copilului prezent la naștere să taie cordonul ombilical imediat după ce copilul e născut și așezat pe burta mamei. Asta indiferent de obârșia părinților care de multe ori, șocați probabil de acest ”obicei american”, refuză s-o facă. Unul din ei, foarte emoționat, era aproape să-mi taie un deget cu foarfeca care-i tremura în mână.(pag.160)

…Oricum cele mai bizare întrebări legate de sarcină aveam să le aud de la o fată tânără proaspăt emigrată din una din fostele republici sovietice asiatice. Avea 18 ani și, fiind foarte nesigură pe engleza ei, am apelat la o translatoare. Rămăsese gravidă și voia un avort. L-a început s-a ferit de asistenta care-mi traducea, o basarabeancă care vorbea bine rusește și a fost de acord să comunice cu ea doar când s-a convins că n-are nicio legătură cu cei din comunitatea ei. O comunitate mare, bine adunată laolaltă, chiar în zona în care e și cabinetul meu. Au restaurantele, magazinele, frizeriile și doctorii lor, care îi cunosc bine, cu toate credințele și obiceiurile lor. De multe ori vin la mine pentru o a doua opinie sau când au probleme ce nu vor să fie aflate în comunitate. I-am arătat fetei sarcina pe ecranul ecografului și i-am spus că acel cerc foarte mic arată că sarcina ei e de-abia implantată în uter și că, pentru un avort, ar fi bine să mai aștepte câteva zile. Majoritatea avorturilor în faza asta se fac acum cu niște simple pastile. Înainte de-a pleca, fata a mai întrebat-o ceva pe translatoare, căreia i se schimbă dintr-o dată toată mimica. ”Vă întreabă dacă sarcina ei va continua să crească dacă nu va mai avea sex cu cel cu care a rămas gravidă… și dacă nu va dispare dacă se abține…”.

Domnișoara M. venise la doctor pentru cu totul altceva, și trebuie să recunosc că am uitat repede pentru ce. A acceptat destul de greu un examen al sânilor și doar după ce i-am spus că genele cancerului de sân puteau fi transmise ereditar. Mama ei suferise de așa ceva. Și-a dat jos sutienul cu foarte mari rezerve și abia după ce i-am văzut sânii am înțeles de ce. Amândoi erau plini de cicatrici bizare care se vindecaseră ciudat și care nu corespundeau în capul meu cu nimic din ce văzusem până atunci. Am întrebat-o automat de unde atâtea cicatrici?
– De la cuțit!
– Adică bisturiu?
– Nu, cuțit de bucătărie… Fostul meu iubit..! (pag.169)

Sunt de multe ori pus în încurcătură atunci când mi se cer sfaturi, mai ales când este vorba de paciente pe care le știu de mulți ani, care au născut copii asistate de mine, pe care le-am tratat peste ani ajungând să le cunosc viața și familia, cu fiecare necaz sau bucurie prin care au trecut, cu fiecare rid nou pe față. Multe sunt de vârstă apropiată de a mea, și poate de aceea așteaptă de la mine un plus de înțelegere. (pag. 186).

Sper ca cele câteva pasaje din carte să vă facă atât de curioși încât să o citiți. Este o scriitură care merită toți banii și care se va cuibări în sufletul vostru. Cu siguranță!

Idei pentru mămici – „Dialogul vântului cu marea” și un îndemn: citiți!

Etichete

A visa, Carmen Firan, Dialogul vântului cu marea, Fericirea și orgoliul, Literatura de azi, Magia prieteniei, Nina Cassian în conversație cu Carmen Firan, Odilia Roșianu, Poezii Carmen Firan, Poezii Nina Cassian, Un bărbat fatal

Nu sunt cea mai potrivită în face comentarii legate de conținutul unei cărți, deoarece nu am abilitățile și cunoștințele necesare, dar în calitate de cititor îmi pot manifesta încântarea sau dezamăgirea legată de ele. Consider că atunci când ai o mare bucurie, ea merită a fi împărtășită, strigată în gura mare, pentru a mai trăi și alții aceste senzații.

Întâlnirea mea cu Carmen Firan a fost înlesnită de Literatura de azi, mai bine spus de interviul pe care Odilia Roșianu, redactorul șef al revistei online Literatura de azi, l-a luat acestei minunate scriitoare. În mai multe episoade puteți afla despre magia prieteniei și nu numai.

Magia prieteniei

Fericirea și orgoliul

A visa

Un bărbat fatal

Foto: Dinu Lazăr

Așadar, Moșul a fost foarte iscusit și a trimis exact ceea ce îmi doream: seria de autor Carmen Firan, apărută la Libris la finalul anul 2015. Aici s-au regăsit mai multe titluri, printre care;

Valiza cu melci, Un horoscop al emigrantului – Carmen Firan

Detectorul de emoții și alte povestiri – Carmen Firan

Cuvinte locuite de Carmen Firan

Dar eu, astăzi, doresc a vă aduce în atenție

Dialogul vântului cu marea. Nina Cassian în conversație cu Carmen Firan

O carte pe care am citit-o cu creionul în mână, pentru a ști unde să mă cuibăresc atunci când va fi nevoie. Și fiecare din noi avem astfel de stări.

Nina Cassian – Și destinul cum l-ai defini?

Carmen Firan – Poate ca pe suma alegerilor noastre?

Carmen Firan – Să te întreb totuși când te uiți în urmă ce vezi?

Nina Cassian – Întreabă-mă. 88 de ani gustoși.

Carmen Firan – Ești mulțumită?

Nina Cassian – Da. Pot să spun că ce am trăit a fost bun. Mi-am făcut recitalul, și damblaua, cum se spune, și datoria.

…

Nu mă pot plânge. Am avut parte din toate: și recunoaștere și insulte, și contestări, și glorie, oho, prieteni buni, soți excepționali, toți, și bucuria mea de a scrie care a fost cu mine mai tot timpul.

Trebuie menționat faptul că în interiorul cărții veți regăsi grafică semnată de Nina Cassian dar și o introducere marca Dumitru Radu Popa.

În tot, o carte de substanță, insolită și demnă de citit.

Articole Literatura de azi – Creatorul (altei) Antigone, Jean Anouilh

Etichete

Articole Literatura de azi, Jean Anouilh, Revista online Literatura de azi, scriitori celebri

Inspiraţia este o farsă pe care poeţii au inventat-o pentru a-şi da importanţă. Jean Anouilh

CREATORUL (ALTEI) ANTIGONE

Viaţa este un lucru minunat despre care să vorbeşti sau despre care să citeşti în cărţile de istorie, dar e un lucru teribil atunci când trebuie să o trăieşti. (Jean Anouilh)

Unul din cei mai prolifici scriitori francezi, dramaturg cu o reputație internațională, Jean Anouilh (23 iunie 1910) a dorit ca temele abordate de el să mențină integritatea într-o lume în care compromisul este prezent din ce în ce mai mult.

Născut la Cérisole, un mic sat de la marginea Bordeaux-ului, Anouilh are strămoși de origine bască. Autorul susține că a moștenit mândria și conștiinciozitatea lucrului temeinic făcut de la tatăl său care era croitor de profesie. Latura sa artistică se poate datora mamei , care era violonistă, și întregea veniturile familiei cântând la un casino.

Primele încercări de a scrie piese de teatru datează de la vârsta de 12 ani. A fost acceptat la Sorbona, dar neavând posibilitatea de a-și plăti studiile, pleacă după 18 luni.

Anouilh va avea probleme financiare mereu, iar pentru a trăi relativ decent, s-a apucat să scrie, mai întâi scene comice pentru cinema.

La vârsta de 18 ani, Jean Anouilh vede o piesă de teatru a lui Jean Giraudoux, Siegfried, iar aceasta îi va marca existența și va constitui o sursă de inspirație.

În 1932 a scris L’Hermine. În 1933 – Mandarine. Piesele nu sunt bine primite de public, dar Anouilh perseverează până are primul succes major. Acesta datează din 1937, iar piesa se numește Călătorul fără bagaje.

În anii ’40, scriitorul se întoarce de la piesele contemporane pentru a scrie povești cu subiecte mitice, istorice. În toate piesele sale, dramaturgul aprofundează condiția umană. Eroii lui sunt rebeli, se revoltă în numele unui ideal.

Printre cele mai admirate piese amintesc: Antigona(1944), Invitație la castel (1947), Valsul toreadorilor (1952), Ciocârlia (1952), Becket sau onoarea zeilor (1959).

Antigona este piesa ce a avut cel mai mare succes. A fost jucată pentru prima dată, pe 6 februarie 1944, la Théâtre de l’Atelier, în timpul ocupației naziste.

Dacă în Antigona lui Cocteau vom observa o explorare a răului din oameni, în Antigona lui Anouilh se poate vorbi de o reconfigurare. Diferența majoră între Antigona dramaturgului francez și cea a lui Sofocle este de natură stilistică/artistică.  Chiar dacă în 1944 piesa a avut o receptare ostilă, fiind considerată o scuză a colaboraționismului, în 1949 a avut cronici extrem de favorabile, atunci în distribuție fiind Sir Laurence Olivier și soția acestuia, Vivien Leigh.

Anouilh a scris scenariile mai multor filme de succes dar a și tradus, din limba engleză, lucrările altor dramaturgi.

 La începutul anilor ’80 suferă de o boală de tiroidă, pentru ca mai apoi, după câțiva ani, să aibă un atac de cord. Se mută în Elveția pentru a se recupera, dar nu renunță la scris.

Pleca definitiv la data de 3 octombrie 1987.

Viaţa are modalităţile ei de a pune lucrurile în ordine. Foarte ordonată este viaţa. (Jean Anouilh)

 

Machete didactice – Doi ani au trecut frumos. Doi ani de blogosferă

Etichete

activități educative copii, despre bloguri, Idei pentru mămici, La mulți ani!, Literatura de azi, machete didactice

Creativitatea înseamnă să vezi ceva ce încă nu există. Trebuie să afli cum s-o transpui în realitate şi astfel să devii un partener cu Dumnezeu. Michele Shea

S-au scurs doi ani. Doi ani de când am intrat în această activitate pe care nu am crezut că o voi trăi atât de intens. Blogosfera, pentru mine, este ca o tornadă. Mă poartă, cât ai spune clik, prin colțuri neumblate de nimeni, pe tărâmuri pline de oameni minunați, în intensități dulci și îmbietoare dar și în văgăuni reci, înfricoșătoare. Nu am crezut că activitatea aceasta, de blogărit, poate stârni pasiuni atât de nimicitoare. Nu am crezut că mă vor afecta atât de mult, remarci făcute de indentități ascunse așa cum nu am crezut că voi fi atât de entuziasmată și de bucuroase de cuvintele apreciative.

Nu mă deranjează cuvintele, de care or fi ele, atâta timp cât  sunt spuse civilizat. De multe ori am dat dreptate celor care m-au atenționat dar au fost și momente în care răutățile nu-și aveau rostul și nici locul. E de la sine înțeles că nu poți mulțumi pe toată lumea.

De-a lungul timpului am adăugat trei rubrici noi: Activități educative copii. Idei pentru mămici și Articole Literatura de Azi. Cu fiecare dintre ele am încercat să vă arăt ce și cum văd eu lucrul alături de copii, ce idei de activități mai pot îmbrățișa mămicile lângă puii lor, sau a altora, iar la rubrica articolelor Literatura de Azi puteți găsi date și însemnări despre celebritățile culturale ale lumii noastre. Nu am inventat eu nimic ci doar am transmis informațiile adunate de-a lungul timpului, pe care dacă le cunoști nu ai ce pierde.

Dar, ce am învățat?

Că te poți întrece pe tine însăți și este de ajuns să-ți dorești acest lucru pentru ca el să se materializeze. A nu te opri din învățat este o binecuvântare.

Că merită să împărtășești ideile tale pentru a putea fi puse în practică și de alții aflați în pană creativă.

Că e bine să crezi în visul tău, în intențiile tale bune.

Nu știu cât am reușit dar știu că mie mi-a plăcut mult să împărtășesc cu voi gândurile mele. Celor care s-au aplecat chiar și pentru câteva clipe asupra rândurilor scrise de mine, vă mulțumesc! Eu voi continua, iar ușa casei mele vă este, la orice oră, deschisă.

Cine știe cum vă poate salva o idee găsită aici.

La mulți ani! și inspirație maximă, tuturor celor care sunt angrenați într-o activitate asemănătoare, indiferent de subiectul tratat. La cât mai mulți cititori. 🙂

Articol Literatura de azi – Fără model – Nathaniel Hawthorne

Etichete

Articole Literatura de azi, Nathanael Hawthorne, Revista online Literatura de azi, scriitori celebri

Fericirea nu este o destinaţie, un loc în care trebuie să ajungem, sau o stare care ne aşteaptă; ea constă în optimism.
Nathaniel Hawthorne

FĂRĂ MODEL

Descendent al unui lung șir de strămoși puritani, inclusiv John Hathorne, un magistrat care a participat la Procesele Vrăjitoarele din Salem, Nathanael Hawthorne (4 iulie 1804) și-a mai adăugat un w la nume, pentru a se distanța de implicarea rușinoasă a familiei sale, la procesul sus amintit.

Când Nathanael avea 4 ani, tatăl său a murit de febră galbenă, fapt ce a determinat-o pe mama sa să fie extrem de protectoare, ajungând să-l izoleze de copii. Manifestările de atunci i-au determinat caracterul, acesta devenind extrem de timid și livresc.

După ce a absolvit Bowdoin College, s-a apucat de scris. A apărut romanul Fanshawe, ce a avut un mare succes, după care a urmat o perioadă în care a scris mai multe povestiri scurte, printre care Tânărul gospodar Brown și Vălul negru al preotului. În ciuda faptului că aceste povestiri nu au atras atenția,  nuvelele Povestiri spuse de două ori i-au adus faima pe plan local.

În 1842 el s-a căsătorit cu Sophia Peabody și s-au alăturat unor comunități Utopiene Transcedentaliste. Poate și pentru că aveau aceleași firi, căsnicia lor a rezistat mult timp, Hawthorne afirmând despre soția sa: este, în sensul cel mai strict, singura mea companie; și nu am nevoie de alta – nu este loc liber în mintea mea, nici în inima mea. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că sunt de ajuns inimii ei nemărginite!

Dar și Sophia admira opera soțului ei, mărturie fiind însemnările din jurnalul ei. Aceasta nota: Sunt întotdeauna orbită și uluită de bogăția, adâncimea… nestematele de frumusețe din producțiile lui încât abia aștept să le recitesc, să pot medita și cugeta, să pătrund bogăția miraculoasă a gândurilor sale.

Cuplul a avut trei copii – două fete și un băiat.

În 1852, familia s-a reîntors în Hawthorne, iar acolo și-au cumpărat o casă. Ralph Waldo Emerson și Henry David Thoreau le-au fost vecini. În același an a scris biografia de campanie a lui Franklin Pierce și, după ce acesta a fost ales președinte, l-a recompensat de Hawthorne cu un post de consul la Liverpool, Anglia. Când această slujbă s-a încheiat, soții Hawthorne au călătorit în Franța și Italia.

În 1860 a fost publicată The Marble Faun, prima lui carte din ultimii șapte ani. Din păcate, sănătatea lui șubredă nu i-a permis să termine și alte romane de dragoste.

Pe 19 mai 1864, scriitorul se stinge din viață, după o lungă perioadă de boală în care a suferit crize severe de demență.

De-a lungul vieții Hawthorne a scris numeroase nuvele (cărora el le spunea fabule), patru romane de dragoste, între 1850 și 1860: Litera stacojie (1850), Casa cu șapte frontoane (1851), Poveste de dragoste la Blithdale (1852) și The Marble Faun (1860).

Fiind niște povestiri care susțin că răul, păcatul și remușcările sunt calități naturale și înnăscute oamenilor, operele lui Hawthorne aparțin romantismului sau, mai precis, romantismului sobru.  Scrierile sale de mai târziu vor reliefa și perspectiva sa negativă asupra mișcării Transcendentaliste.

Lucrările sale rămân notabile pentru tratarea puritanismului, a vinei personale precum și a complexității alegerilor morale.

Dintre scriitorii americani destinați să fie cunoscuți, el este cel mai original, acela care datorează cel mai puțin modelelor literare precedente de tot felul. (Evert Augustus Duyckinck)

 

Articole Literatura de azi – Spălătorese, modiste, dansatoare – Degas

Etichete

Articole Literatura de azi, articole pictori celebri, Edgar Degas, Revista online Literatura de azi

Un lucru este să copiezi ceea ce vezi, dar este mult mai bine să desenezi ceea ce poate fi văzut numai în memorie… acolo, amintirile şi fanteziile tale sunt eliberate din tirania exercitată de natură. Edgar Degas

 În ciuda faptului că a fost etichetat ca fiind impresionist, Degas nu s-a simțit așa, ci mai degrabă realist ori independent. Totuși, el este unul dintre fondatorii grupului, unul dintre cei mai importanți membri ai săi și organizatorul propriilor expoziții.

A căutat să surprindă în picturile sale momentele trecătoare ale vieții și a arătat mai puțin interes pentru „imortalizarea” peisajelor, având o afinitate pentru ilustrarea scenelor din teatrele și cafenelele luminate artificial, asta pentru a-și arăta măiestria dobândită în urma studiilor academice.

Descendentul unei familii bogate, Degas (19 iulie 1834 – 27 septembrie 1917) a primit o educație aleasă, învățând latina, greaca și istoria antică. Tatăl său i-a încurajat pornirile din domeniul artistic, luându-l cu el în nenumărate vizite la muzeele din Paris. Degas a început prin copierea picturilor renascentiste italiene de la Luvru și a luat lecții în studioul Louis Lamothe, acolo unde se preda în stil academic tradițional. Degas a fost puternic influențat de picturile și frescele pe care le-a văzut în timpul călătoriilor din Italia anilor 1850, cărora le-a făcut multe schițe și desene.

Dovezile educației sale clasice se văd încă de la începuturi, iar Tinerii spartani (Young Spartans Exercising) pictată în 1860, vine să exemplifice acest lucru.

După ce în 1865, Salonul a acceptat pictura The Misfortunes of the City of Orléans, Degas nu va mai picta subiecte istorice, ci se va inspira din activități de agrement urban (cursele de cai) pentru ca mai apoi, după 1870, să picteze cântăreții din cafenele și dansatorii de balet. În acest fel, se remarcă o abordare modernă, în care spălătoresele, modistele și locuitorii de la periferia Parisului intră în istorie. Pictorul absoarbe tradiția artistică și influențele exterioare și le reinterpretează în moduri inovatoare, fiind preocupat de gravuri și fotografie. Experimentează tehnici noi de rupere a texturilor, de alternare a pastelului uscat cu cel umed, de folosire a guașelor și acuarelelor pentru a da figurilor sale contururi aparte.

Artistul începe să aibă probleme cu ochii, începând cu anii 1880, ca urmare a unui accident suferit în timpul participării sale la Războiul franco-prusac din 1870 – 1871. Se concentrează aproape exclusiv pe dansatori și nuduri, dar se îndreaptă și spre sculptură.

Devine tot mai morocănos și mai retras din cauza problemelor de vedere. Pictează Peisaj (Landscape) între 1890-1892, o lucrare neobișnuită din acea perioadă.

În 1912 este forțat să părăsească studiourile Montmartre în care a lucrat mai mult de 20 de ani.

Ce ar trebui să reținem despre Degas?

 Este cel care a respins abordarea subiectelor tipice predate în academii, precum scenele istorice și mitice, explorând viața modernă.

A preferat să lucreze schițe în mod tradițional, în loc să picteze peisaje.

A redat unghiuri neobișnuite și posturi ciudate în lumină artificială.

A fost influențat de stampele japoneze ce i-au sugerat noi metode de compoziție.

O pictură necesită puțin mister, ceva vag, puțină fantezie. Când faci totul perfect, sfârșești prin a deveni plictisitor.