Etichete
Dragostea în vremea holerei, Editura Rao, Gabriel Garcia Marquez, Literatură pentru mămici și nu numai, literatură universală
Acum, când mă apropii vertiginos de schimbarea prefixului, cartea lui Gabriel Garcia Marquez, Dragostea în vremea holerei, mi-a intrat prin toate cotloanele sufletului și m-a făcut să înțeleg și mai bine unele lucruri dar mai ales să le interpretez după putința și priceperea mea.
Nu știu ce anume m-a impresionat mai tare; povestea de iubire, atitudinea lui Florentino Ariza, răceala și deciziile calculate ale Ferminei Daza ori diplomația și caracterul doctorului Juvenal Urbino. Toate la un loc au alcătuit un melanj care s-a pliat perfect pe sufletul meu.
Am citit cartea nu cu sufletul la gură ci pe îndelete, pentru că am vrut să o savurez. Am simțit fiecare cuvânt și fiecare descriere ca pe ceva care nu-mi era străin. Nu am dorit să grăbesc așteptarea lui Florentin așa cum nu am avut nici o secundă senzația că el va renunța.
Sentimentele au fost variate, așezate pe o paletă foarte ofertantă și au pus personajele în situații care mai de care mai tensionate. De la prima și până la ultima pagină am avut bucuria de a descoperi ce înseamnă să te mistuie o dragoste întinsă pe 50 de ani și cum poți proceda pentru ca ea să nu te doboare.
Florentino Ariza, personajul în jurul căruia se învârte tot romanul, este un tânăr care se îndrăgostește fulgerător de Fermina Daza, iar între ei are loc un schimb susținut de scrisori. Scrisori de dragoste.
Totul se schimbă când tatăl fetei află de corespondență și o curmă, socotindu-l pe pretendentul la mâna fiicei sale nedemn de aceasta. Pleacă într-o lungă călătorie pentru ca la întoarcere fata să se căsătorească cu doctorul Juvenal Urbino, un om educat și manierat, respectat de întreaga comunitate.
Fermina Daza trăiește alături de doctor timp de peste 50 de ani și are o căsnicie presărată cu tot felul de evenimente pe care reușește să le gestioneze în așa fel încât comunitatea să nu afle ceea ce nu trebuie. La acea vreme, poate ca și acum, comunitatea în care-ți duceai traiul avea un rol destul de important și îți influența deciziile pe care le aveai de luat.
Dar Florentin nu capitulează, ducându-și viața mai departe, urmărind-o pe Fermina cu toate ocaziile și propunându-și să o recucerească atunci când va rămâne văduvă.
Sunt scene întregi în care autorul descrie cu o mare precizie relația dintre cei doi soți, cum decurg discuțiile dintre ei, cum arată fețele lor când cuvintele sunt nerostite descriind în amănunt tabieturile mărunte dar mai ales modalitatea prin care ei reușesc să treacă, cu înțelepciune, peste probleme. Scena în care Fermina află de infidelitățile soțului este relevantă.
În cele din urmă, și-a dat seama că soțul ei nu se împărtășise de Înălțare și nici în cele două duminici care au urmat, iar în cursul acelui an nu găsise timp pentru meditații și reculegere. Când l-a întrebat cărui fapt se datorau acele schimbări neobișnuite pentru sănătatea lui spirituală, a primit un răspuns în doi peri. Acesta a fost momentul hotărâtor, pentru că, de la prima comuniune, la vârsta de opt ani. el nu lăsase niciodată să treacă o sărbătoare atât de mare fără să se împărtășească. Și-a dat seama, așadar, nu numai că soțul ei se află în păcat, dar și că era hotărât să stăruie în el, de vreme ce nu mai simțea nevoia să ceară sprijin duhovnicului său. Niciodată nu-și imaginase că va suferi atât de cumplit pentru ceva întru totul opus iubirii, dar n-avea ce face, îi venise și ei rândul, așa încât, ca să nu moară de durere, nu-i mai rămânea altă soluție decât să dea foc cuibului de vipere care îi înveninau măruntaiele. Zis și făcut. Într-o după-amiază, în timp ce soțul ei își termina lectura zilnică pe terasă, s-a așezat lângă el și s-a apucat să țeasă ciorapii rupți.
…
– Doctore.
…
– Uită-te în ochii mei.
El se supuse, privind-o fără s-o vadă prin lentilele aburite ale ochelarilor de citit, dar n-a fost nevoie să și-i scoată ca să-i simtă jarul din privire.
– Ce s-a întâmplat? o întrebă.
– Tu știi mai bine decât mine, spuse ea. (pag 332)
În urma unui incident bizar, doctorul Juvenal Urbină își pierde viața, iar Florentino nu așteaptă nici o secundă pentru a-și reînnoi jurămintele de dragoste. Trecuseră peste 50 de ani și socotea că îi venise și lui rândul să aibă acces la inima Ferminei. Și de data aceasta sunt prezente scrisorile dar ele nu mai conțin doar declarații de dragoste pătimașe ci gânduri despre viață și moarte. În ciuda iubirii pe care o poartă Ferminei, în cei 50 de ani cât a așteptat, Florentino a dovedit că poate iubi rațional, nepunând-o pe aceasta în situații penibile ori rușinoase, ci construindu-și o carieră care s-o poată aduce mai aproape de el. Chiar dacă a avut nenumărate amante, dragostea pentru Fermina nu s-a alterat, ea rămânând constanta vieții lui.
Nu vreau să închei fără a pomeni despre descrierea momentului în care se consumă iubirea trupească între cei doi: Florentino și Fermina.
Atunci el o privi și o văzu goală până la brâu, întocmai cum și-o închipuise. Avea umerii zbârciți, sânii căzuți, iar pielea de pe coaste era palidă și rece, ca de broască. Ea își acoperi pieptul cu bluza și stinse lumina.
…
Au rămas mult timp întinși pe spate în pat, el, din ce în ce mai năucit, pe măsură ce i se risipeau aburii beției, ea, liniștită, aproape abulică, dar rugându-se să n-o pufnească râsul din senin, așa cum i se întâmpla ori de câte ori dădea pe gât mai multe pahare de rachiu decât se cuvenea. (pag. 466)
Acum, că am căpătat curaj pentru a mă apropia de opera lui Marquez dar și pentru că am restul scrierilor lui, voi căuta să o parcurg cu mintea, inima, gândul și sufletul femeii care sunt acum, foarte aproape de 50 de ani.
După ce termini de citit înclini să crezi că nu are cum exista un Florentino și o Fermina în realitate. Poate așa o fi ori poate nu. Dar bucăți din cei doi există, cu siguranță, în fiecare dintre noi. Și așa, ai la ce reflecta.
