Am avut plăcuta surpriză să primesc un colet de la Cristina Andone. Dar adevărata mirare a venit atunci când l-am desfăcut.
Trebuie să mărturisesc că îmi doream să fie cartea cu Enescu și hora razelor de soare, varianta finală, pentru că în iarnă, Cristina a dorit să ne fericească în preajma sărbătorilor, trimițându-ne un exemplar înainte de a vedea lumina tiparului într-un tiraj corespunzător.
Acum, cartea cu Enescu a venit în hăinuțe prețioase, însoțită și de CD-ul aferent. Cine cunoaște Poveștile din Pădurea muzicală, știe că fiecare carte este însoțită de un CD. Volumul aceasta a trebuit să treacă prin multe peripeții până să ajungă la micii cititori. Dar poate așa, ea va fi și mai apreciată pentru frumosul pe care-l răspândește, dar mai ales pentru îndemnul pe care-l face celor pe care-i întâlnește, de a asculta muzică de calitate, muzică adevărată.
Pe lângă cartea mult așteptată, în colet am mai găsit o ie. O ie frumoasă, care atunci când a văzut-o, Luca m-a întrebat dacă nu o poate purta el. Am învârtit-o pe toate părțile, am probat-o și pipăit-o. Am privit cu atenție modelul de pe ea și i-am urat bun venit în căsuța noastră, invitând-o să șadă în colțul nostru muzical.
Și asta nu a fost tot! Cu tușul încă neuscat pe pagini, cartea Cum e să fii fată a poposit în brațele mele.
Am citit câteva din cele nouă autoare, pe cele care-mi sunau cunoscut, rămânând a mă împrieteni cu celelalte în zilele ce urmează. Abia aștept!
Așadar, chiar dacă nu mă numesc Maria, am primit un cadou… pfuai… cum să-i spun?
Tămăduitor? Daaa, așa cred că i se potrivește mânușă acest termen, acum.
Îți mulțumesc, vraci al sufletului meu!
Elevii de clasa a V-a vor învăţa după un manual de urgenţă! Singurul manual gata – cel de educaţie fizică!
Anul acesta, elevii de clasa a V-a vor învăţa după un manual de urgenţă în primele două luni. Poate chiar şi mai mult dacă nu se vor rezolva, în timp, problemele generate de către contestaţii.
Ministrul Liviu Pop nici măcar nu şi-a cerut scuze pentru modul în care a gestionat toată operaţiunea ce ţine de tipărirea manualelor.
Compendiul are aproape 300 de pagini şi conţine materia pentru primele două luni. Profesorii nu îşi doresc acest compendiu şi e puţin probabil că îl şi vor folosi.
Cu toate acestea, manualul va fi tipărit într-un numpăr de 177.000 de exemplare.
Ca o ironie, singurul manual pe care copiii de clasa a V-a îl vor avea la început de an va fi cel de… educaţie fizică!
(sursa: http://www.bitpress.ro)
Stai și te uiți ca un tâmpit la elucubrațiile ministeriabililor noștri. Cei care se ocupă, teoretic, de educația copiilor noștri, acei care peste nu prea mulți ani le vor ocupa scaunele.
Eu am trecut cu al doilea copil de clasa a V-a, cu destule opinteli, multă răbdare și foarte multă implicare. Dar nu e vorba numai de al meu ci de ceea ce fac și hotărăsc cei de sus. Poate că modul lor de a acționa a scos la iveală incompetența crasă și incapacitatea de a gestiona un domeniu și așa sluțit și dărâmat de șleahta din urma lor.
27 de ani de experimente care au dus nația asta acolo unde au dus-o. Copii care-și doresc să fie ca maneliștii ori ca topmodelele, lipsa unei scări de valori autentice, impostura și minciuna adusă la rang înalt.
Fiul meu cel mare nu mai dorește să revină în țară și ca el sunt mii de tineri. Părinți care nu știu cum să fugă mai repede pentru a nu-și compromite definitiv copii. Dar nu putem pleca toți, asta este clar.
Eu nu am abilitățile necesare de a interveni dar unde sunt cei care știu ce să facă și cum să facă.
Ieșiți la lumină până nu este totul pierdut!
Veți fi susținuți de cei care nu sunt atinși de microbul politicii și a intereselor meschine.
Dascăli cu har și dedicație, interveniți! Puterea e în mâinile voastre! Mai mulți veți avea sorți de izbândă, cu siguranță!
Până atunci eu voi călători printre stele, în țara mea. Pe fiecare dintre ele este scris un cuvânt. Bănuiți care sunt acelea?
Vara s-a sfârșit!
Calendaristic, vara anul 2017 s-a sfârșit și o dată cu ea și vacanța mare a trecut.
Am citit mult, am reușit să citim mult, evident că nu atât cât ne-am fi dorit dar îmbucurător că am mai adăugat povești care ne-au bucurat. Inimile, sufletele, mintea!
Poveștile, poeziile, baladele s-au împletit armonios și ne-au făcut să devenim mai buni, atenți, toleranți.
În timpul șederii noastre la București, într-un loc de vis, acolo unde găsim numai bine, am descoperit varianta Meșterului Manole într-o ediție din 1968.
Pentru mine, cartea asta are o valoare specială, pentru că este de o vârstă cu mine. Da. are 49 de ani și e mai frumoasă ca niciodată.
Am avut-o și eu în copilăria mea, dar anii au rătăcit-o. Am regăsit-o acum, cu infinită plăcere, pentru că era în compania lui Luca. Ori, așa, lectura lui a putut să se suprapună cu copilăria mea într-un melanj pe care nu am iscusința să-l descriu. Cuvintele sar de pe limbă dar nu se așază pe foaie așa, să-mi sune mie cum simt.
Așadar, Luca a citit balada Meșterului Manole în această ediție, apărută la Editura tineretului, în anul 1968, ilustrată fiind de Boboia Emilia.
Am citit-o de mai multe ori, în cadre diferite, în momente diferite.
Am citit-o cu voce tare ori în gând, fiecare după cum a simțit de cuviință.
Ne-am adus aminte că am vizitat Mănăstirea Argeșului și am văzut, cu ochii noștri, ce minunăție au putut lăsa Meșterul Manole și calfele lui. Ceva ce dăinuie de sute de ani!
(sursa foto: adevărul.ro)
Cea mai populară dintre variantele legendei Mănăstirii Argeşului înmagazinează câteva realităţi istorice în cunoscutele sale versuri „Nouă meşteri mari,/ Calfe şi zidari / Şi Manole – zece,/ Care-i şi întrece/ Merg cu toţi pe cale/ Să aleagă-n vale/ Loc de monastire/ Şi de pomenire“. În primul rând, legendarul Manole este un personaj cu totul şi cu totul autentic, pe care istoria îl consemnează alături de Neagoe Basarab. “Neagoe Basarab, ctitorul Mănăstirii, studiase în Italia, dar şi la Constantinopol, unde sultanul Baiazid al II-lea îi încredinţase administrarea construcţiei unei moschei, al cărei constructorul-şef era Manoli din Niaesia. Manoli, pe care îl regăsim şi în baladă, era, cel mai probabil, armean, astfel explicându-se anumite elemente de arhitectură armeană şi georgiană din construcţia Mănăstirii”, explică, pentru Adevărul, Ştefan Dumitrache, directorul Muzeului Curtea de Argeş.
După ce am citit-o de câte ori a fost nevoie, am analizat-o mai în amănunt. Am descoperit că modurile de expunere au fost narațiunea și dialogul, că autorul este anonim iar balada a fost culeasă de Vasile Alecsandri în volumul său „Făt Frumos cu părul de aur”. Am stabilit întâmplarea povestirii și cadrul ei pentru ca mai apoi să dezvoltăm fiecare etapă în parte.
M-am bucurat că Luca a vibrat la această baladă, asta după ce nu puține au fost poveștile de altă factură, mai noi, mai moderne.
Crâmpeie dintr-o vacanță frumoasă, liniștită și tihnită, așa cum ar trebui să aibă orice copil.
După ce foarte mulți dintre voi și-au manifestat dorința de a dormi cu dinozaurii, am decis să mai organizăm un Dino Sleep Over. 🙂 Așadar, între 25 și 27 august vom aranja din nou corturile printre dinozauri pentru două nopți minunate cu foc de tabără, labirint cu lasere, traseu de noapte și multe alte surprize. 😀 Aveți posibilitatea de a alege între două nopți de cazare la noi în parc, între 25-26 sau 26-27 august, iar noi vă așteptăm cu corturi pentru 2 și 4 persoane. 😀 Rezervările se fac la numărul: 0741.208.711 sau pe e-mail: info@dinoparc.ro, în limita locurilor disponibile. Nu uitați să specificați noaptea pe care o alegeți. Accesul în parc se va face începând cu ora 20:00, pe baza biletului de intrare. Copiii vor plăti 22 de lei și adulții 28 de lei, fără alte costuri suplimentare. Dino Parc asigură cortul și izoprenul, iar pe voi vă rugăm să veniți pregătiți cu restul echipamentului (saci de dormit, pături, lanterne etc), pentru a petrece o noapte grozavă alături de dinozauri.
(sursa: facebook.com)
Am întrebat amândoi copiii dacă sunt dispuși la o aventură iar ei, după ce s-au privit, au răspuns afirmativ.
În secunda doi am pus mâna pe telefon și am luat legătura cu cei de acolo. Doamna Ioana (ulterior am aflat ce doamnă super este!) a rămas mirată de dorința noastră dar mai ales de depărtarea de la care veneam și ne-a asigurat că avem loc la cort și ne așteaptă.
Noi nu suntem niște drumeți, iar experiența unei nopți la cort n-o mai trăisem niciodată. Eu da, în tinerețile mele, dar copiii nu au mai avut parte de așa senzații. Mi-am spus că acum e momentul cel mai prielnic și am purces la făcutul bagajelor. Am vrut să spun eu, mama, la făcutul bagajelor pentru că băieții nu se prea îngrămădesc. Pe Luca nu-l prea înțeleg dar accept iar Răzvan era sătul de împachetat și despachetat.
Am făcut rost de saci de dormit, ne-am luat treningurile, adidașii, haine mai groase așa, ca pentru o noapte petrecută afară, și alte acareturi, pe Caramel și Gummy Bear și am plecat la drum. Nu ne-am dus pușcă acolo ci am mai făcut câteva opriri despre care voi povesti în zilele ce urmează, asta pentru a nu știrbi farmecul nici unei destinații.
În ziua în care trebuia să fim acolo am venit de la Izvoarele Prahovei, pe la Cheia, cu destinația Râșnov. Drumul a fost de vis, pentru că am prins o zi autentică de vară iar traficul pe această parte de munte nu așa aglomerat.
Am ajuns la ora stabilită și după ce parcul a fost închis vizitatorilor, asta pentru că venise ora 19:00, am intrat și am întrebat cum anume trebuie să procedăm. Doamna Ioana ne-a întâmpinat și ne-a dat toate detaliile. Inițial am stabilit că vom lua un cort de două persoane dar la fața locului am constatat că nu e suficient. Nici în unul de patru nu am avut cum intra, asta pentru că erau deja arvunite de familii cu doi copii, drept pentru care am primit două corturi de două persoane: unul pentru mine și Luca și unul pentru Răzvan.
Ne-am adus de la mașină toate sarsanalele, le-am aranjat în cort, ne-am echipat corespunzător și am așteptat să se adune lumea. Între timp, Răzvan a dat o mână de ajutor la instalarea altor corturi.
Până ce s-au echipat și restul și până ce au cărat bagajele la corturile lor, noi am avut răgaz să facem niște trasee din parc. La prima vedere par foarte ușoare, dar odată urcate pe ele nu mai este chiar așa. Am încercat toți trei, fiecare după puterea și priceperea proprie. 🙂
Prima activitate pe care am făcut-o împreună cu grupul, din care făceau parte mulți copii, a fost aceea al vizitării parcului însoțiți de un ghid. Ioana a fost ghidul iar copiii, înarmați cu lanterne, au început freamătul.
Au fost sute de întrebări, alergătură cât încape, demonstrații de cunoștințe (la copiii mai mari).
A erupt și un vulcan ca să nu pomenesc și de faptul că am simțit și un cutremur.
La un moment dat, un T-Rex mârâia fioros făcându-mă să mă întreb ce s-ar întâmpla dacă ar prinde viață. Am rămas cu scenarii din mintea mea.
Remarcile venite din partea copiilor au fost savuroase. La un moment dat, un băiețel s-a întors către mama lui și i-a spus:
Uite mami, ăsta seamănă cu tine! Parcă ești tu!
Am făcut și noi tot soiul de fotografii, una mai frumoasă ca alta, pentru a putea povesti mai târziu celor care vor dori să audă, de aventura noastră.
După ce turul s-a terminat, a urmat o probă de îndemânare: labirintul cu lasere. Nu știți ce plânsete au fost aici! Fiecare a dorit să fie primul, ori a vrut cu mama sau tata, sau, pur și simplu, s-a plâns din cauza oboselii și a orei destul de înaintate. Dar fiecare a făcut traseul de câte ori a dorit și până la urmă toată lumea a fost încântată.
Copiii au primit diplome și insigne pentru îndemânarea lor.
Ajunși în locul principal, acolo unde erau montate corturile, am văzut un foc atât de frumos dar mai ales atât de călduros că nu ne-a mai trebuit nimic. Am scos mâncarea din bagaj, ne-am instalat în fața lui, și am depănat amintiri. În fundal se auzea o muzică folk extrem de inspirat aleasă.
O familie obișnuită cu astfel de activități a servit copiii și nu numai pe ei, cu bezele coapte la foc. Luca mi-a spus că erau delicioase!
Totul s-a terminat după ora două, atunci când, ultimii romantici, au plecat la culcare. Nu peste mult timp s-a auzit numai fosăiala ori sforăiturile de prin corturi. Cine și cum a sforăit, n-avem de unde ști. Luca a fost destul de speriat la început, pentru că spațiul era extrem de redus dar și pentru că zgomotele erau și ele destul de bizare. Nu mai spun de apa care o șopotit toată noaptea. Mie una mi-a fost frig dar mai ales teamă de frig, pentru că dimineață termometrele arătau 8 grade. Dar nu a bătut vântul și nici nu a plouat, iar cerul a fost senin toată noaptea.
Băieții s-au foit și ei toată noaptea, eu am privit ceasul din oră-n-oră dar, per total, ne-am descurcat cu brio. Dimineață eram toți cu nasurile înfundate dar a fost doar atât pentru că nu ne-am ales cu nici o răceală ci doar cu câteva vânătăi de la suprafața tare pe care am dormit.
La ora 7:00 eram deja în picioare și am strâns din corturi. Am fost serviți, tot de doamna Ioana, cu ceai și cafea fierbinte dar și cu câte un corn proaspăt. Băieții nu au mai dorit să rămână cu toate că puteam sta întreaga zi pentru alte activități. Au ales să plecăm pe răcoare cu inima plină de senzații care mai de care mai inedite.
Mă gândeam ce strașnic ar fi o așa deplasare cu clasa, ori cu alte familii. Și când te gândești că nu e chiar așa imposibil!
Vom reveni, atunci când va fi ocazia, cu o plăcere care pentru noi, acum, are un gust aparte. Nu ezitați să încercați asemenea experiențe. Costul a fost minor (am plătit doar biletele de intrare) am primit corturile și izoprenul, iar atmosfera a fost una demnă de consemnat. Ceea ce am și făcut. 🙂
Ce poveste minunată!
Ce continuare așteptată!
Da, pentru că aventurile alături de Hendrik și Berend, Wilhelmina și Calavera au continuat parcă mai intens și mai interesant.
Povesteam despre întâlnirea cu Băiatul Cârtiță la final de lună iulie, atunci când am intrat în lumea plușurilor și a pufoșeniilor, a jucăriilor de lemn și de fetru.
Casa noastră e plină de astfel de jucării și îmi place să cred că ele au stat cu urechile ciulite așteptând deznodământul acțiunii nesăbuite a lui Calavera, în goana lui nesfârșită pentru putere.
Despre prima parte a aventurii, cea de pe Planeta de Aur, puteți citi mai jos.
Cum spuneam, continuarea este și mai interesantă/palpitantă asta pentru că se adaugă două elemente noi. Toate se petrec în partea a doua a poveștii, Hendrik de Mol și Planeta de Jad.
Primul dintre ele este acela al hărțuirii în școli, atât de prezent și în școlile noastre iar al doilea este accentuarea cultului personalității. Protagonist, Calavera, care la un moment dat atinge cote cunoscute de mulți dintre bunicii și părinții de astăzi.
În ceea ce privește bullying-ul, Hendrik are parte de asta zi de zi, la școală, acolo unde un băiat mai mare, pe nume Floris, îl umilește, bate și desconsideră în fața copiilor din școală, mari și mici. Mulți tratează acest fenoment cu o superficialitate de neînțeles iar ceea ce se întâmplă în școlile noastre, acolo unde s-a ajuns și ca cazuri de omor, este de-a dreptul îngrijorător.
Dar ce este bullying-ul și cum se manifestă el?
Bullying-ul este un act comportamental repetat, îndreptat spre rănirea fizică sau mentala a unei persoane. De asemenea, el se caracterizează prin comportamentul unei persoane care încearcă să obțină supremația asupra altora. Cel mai ușor se poate observa această formă de violență în grupurile de copii. Scoala este mediul în care se manifestă cel mai des luptele pentru putere. Cine este cel mai de temut din clasă, care este „gașca periculoasă”? Cei care se ocupă cu astfel de comportamente de obicei îi lovesc pe cei din jur, îi fac de rușine, îi jignesc și le pun diverse porecle.
A-i obliga pe alții să facă ceea ce nu doresc este un alt comportament adoptat de aceste persoane. Studiile arată că între 15-25% din elevii americani sunt victime ale bullying-ului, în timp ce o proporție de 15-20% declară că sunt inițiatori ai acestor comportamente (Melton et al, 1988; Nansel et al, 2001). Bullying-ul poate să transforme școala într-un loc de temut. Stresul, anxietatea și chiar fobia socială pot să apară ca efecte negative în astfel de situatii.
Care este profilul celor ce agresează?
Tineri ce caută să atragă atenția.
Își doresc cu orice preț să devina cunoscuți și populari.
Atunci când se leagă de cineva mai mic decât ei, acest lucru îi face să se simtă importanți și puternici.
Unii pot să provină din familii dezorganizate în care a țipa, a arunca cu obiecte în celalalt sau a te comporta urât este o modalitate de răspuns la situația stresantă sau problematică.
O parte dintre cei considerați „răi” sunt conștienți de disconfortul la care îți supun colegii, dar alții nu-și dau seama cât de dureroasă poate să fie postura în care sunt puse „victimele lor”.
Cei care cad victime sunt în general copiii timizi, lipsiți de forță, care se supără foarte repede, incapabili de a se apăra singuri. (sursa: sunt părinte.ro)
-Ce vreți de la mine? i se adresă Hendrik vlăjganului roșcovan. Încleștă pumnii. Simțea cum urcă furia în el. „De ce tocmai eu?”, se întrebă pentru a nu mai ținea minte a câta oară. … – Ce vrem de la tine, spui? întrebă Floris. Stai să mă gândesc, zise el scobindu-se în nas gânditor. Ce ziceți, băieți? Ce vrem noi de la el? îi întrebă el pe ceilalți. – Bani! strigă unul – Să ne cumpere focurile de artificii pentru Crăciun! zise altul. – Să ne plătească la toți mâncarea de prânz pentru restul anului! zise cel mai dolofan dintre ei. – Să dea roată școlii în fundul gol! chițăi cel mai mic din grup, un ochelarist tolerat finndcă tatăl său era bun prieten cu primarul. (pag. 16)
Așadar, Hendrik întrunea toate condițiile pentru a fi victima lui Floris, dar ce-l făcea pe Floris să se comporte așa? Ei bine, asta trebuie să descoperiți singuri, citind cartea.
Al doilea element nou pe care l-am întâlnit față de povestea precedentă a fost acela al cultului personalității, așa cum pomeneam la început, adus la extrem de sceleratul Calavera. Prezența pancartelor din care el rânjea, a lozincilor, atitudinea soldaților care făceau parte din armata sa, toate duc spre acest fapt.
În vârful scărilor se iviră mai întâi cizmele lucioase cu pinteni, apoi picioarele slăbănoage în pantaloni evazați, ponchoul multicolor și la urmă putură vedea cu toții fața scheletică și pălăria cu boruri mari a așa-zisului general Calavera. Acesta păși cât putu el de solemn pe covorul roșu. Se opri pentru o secundă încruntat și unul dintre soldați le făcu semn celorlalți. Începură să strige: – Marele Conducător! Uraaa! Eroul Revoluției de Lemn! Conducătorul nostru iubit! Câțiva soldați chiar se prăbușiră la picioarele sale, sărutându-i cizmele lucioase și plângând de emoție fiindcă li se făcuse o așa mare onoare. (pag. 264)
A fost un moment în care am povestit despre copilăria mea pentru că tot așa era și atunci, adică aveam un conducător care suferea de aceleași apucături. Luca nu prea înțelege asemenea comportamente, și cum anume se pot supune atâția oameni lor, dar e bine să nu fie străin de ele.
Finalul este unul fericit, plin de elemente care surprind iar asta ne face să așteptăm cu și mai multă nerăbdarea continuarea care se anunță: Hendrik de Mol și Planeta de Chihlimbar.
A venit vremea să putem juca un joc împreună. De atât de mult timp așteptam această clipă că nu am putut rata invitația băieților. Chiar dacă nu aveam habar despre ce e vorba, important era timpul petrecut împreună și bucuria jocului. Ei doi luptă pentru cine să fie primul, eu lupt cu memoria pentru a putea așeza cât mai bine și mai trainic aceste imagini care au rol de balsam pentru sufletul meu. La câta așteptare am adunat, era nevoie și de o supapă.
Luca a fost așa de încântat de toată desfășurarea evenimentelor încât a savurat la maxim prima partidă câștigată. Personal, necitind cartea și nefiind în temă cu personajele și acțiunea, am cam dat chix cu jucatul. Însă scopul principal a fost atins.
Am jucat jocul adus de Răzvan, A Game of Thrones Hand of the King, iar Luca a fost prins din prima. Ei au mai jucat de câteva ori însă eu nu am avut timp să particip alături de ei. Astăzi mi-am făcut! 🙂
Regulamentul jocului îl puteți citi mai jos.
Hand of the King
“Lord Varys knows all,” Petyr said with a sly smile. „He will be joining us shortly.” –George R.R. Martin, A Game of Thrones
The king has called for a lavish feast and tourney, the likes of which have not been seen in the Seven Kingdoms since the days of Aegon the Conquerer. What’s more, the king has declared that at this feast, he will choose his new Hand—and you have a chance of rising to this lofty position. Of course, you’re not the only one with eyes set on becoming the power behind the Iron Throne. In Hand of the King, you’ll need to scheme and backstab to outwit your opponents, and you’ll need the help of Varys, the Master of Whispers, to do it.
Hand of the King is a fast-paced card game of conspiracies and sudden twists of fate for two to four players, challenging each of you to gain the most support among the twisted intrigues of the King’s Landing court. Each turn, you’ll send Varys to do your bidding, moving through the court and inciting iconic characters from A Song of Ice and Fire to support your cause. With the help of some companions and crafty alliances with other players, you just might rise to become the king’s new Hand!
Support My Cause
At the beginning of a game of Hand of the King, the court of King’s Landing is laid out before you and the other players. Thirty-six cards—thirty-five characters from the Great Houses of Westeros and Varys—are laid out in a six-by-six square. To become the Hand of the King, you’ll need to gain the support of the most Great Houses, but doing this will hardly be easy.
Each turn, you will move the Varys card, choosing a direction and one of the Great Houses. You may move Varys as far as you like in your chosen direction, but you must end your movement on top of a card belonging to the Great House that you named. Then, you claim the card that you landed on, as well as all other cards from the same House that you passed over along the way.
For example, you may choose to move Varys to the left, naming House Stark, as shown above. You end your movement on Eddard Stark, and you also claim Bran Stark, because you passed over him on your way to Eddard!
Claiming these characters is the primary way that you’ll gain the support of the Great Houses. As soon as you claim at least as many characters from a certain House as your opponents, you immediately take that House’s banner. Whichever player has the most banners under his control at the end of the game is chosen as the king’s new Hand.
Of course, each of these Houses has a different number of characters, making it easier or harder to secure their influence as the game goes on. As an added bonus, when a House’s final character card is removed from the King’s Landing court, you can call upon one of the six companions that are laid out at the beginning of the game. These companions offer powerful effects that can quickly swing the game in your favor, whether you use Sandor Clegane to choose and kill any character or Khal Drogo to pull Daenerys Targaryen to your side from anywhere on the board. You’ll find fourteen different companions in Hand of the King, and since you only see six in any game, you’ll find new ways to interact with the court in every game.
It’s immediately apparent that your opponent’s actions will greatly influence your own turns in Hand of the King. You can’t simply choose exactly which characters you want—you’re limited by the position of Varys in the court, which depends on where your opponents have moved him. This doesn’t need to be a handicap, though. In fact, it could be an opportunity. By forging clever alliances with your opponents, you can end up with some mutually beneficial arrangements—just make sure you know when to break those alliances for your own benefit!
The Power Behind the Throne
The king may sit upon the Iron Throne, but in many cases, the Hand of the King is real power in the realm. Convince Varys to support your schemes, and gather the Great Houses of Westeros: only one can become the Hand of the King! (sursa: www.fantasyflightgames.com)
Am găsit și un tutorial pentru cei interesați.
La noi, lucrurile au stat așa, cum puteți vedea mai jos.
E evident că eu eram înafară de seamă dar implicarea și veselia lor este totală. La următorul joc am mai evoluat și sunt convinsă că lucrurile se vor perfecționa în viitor.
Nu contează cum se numește jocul pe care-l jucați dar faceți-o alături de copii. Contează așa de mult acest exercițiu. 😉
Am așteptat apariția cărții scrisă de Veronica D. Niculescu, „O vară cu Isidor” cu multă nerăbdare, și am avut bucuria ca în vizita pe care am făcut-o la librăria Cărturești Carusel să o găsim și achiziționăm. S-a întâmplat acum o lună, într-un București sufocat de arșită, în care cu greu reușeai să găsești o modalitate de a te răcori.
Cartea a apărut la Editura Polirom, în colecția Junior. Editura Polirom a lansat la finele anului 2016 colecția „Junior”, un proiect editorial ce se adresează juniorilor de toate vîrstele. Aceștia vor găsi aici cărți de aventuri, romane fantasy, cărți ilustrate, semnate de nume mari ale literaturii universale actuale. Elif Shafak, Sophie Kinsella sau Ian McEwan sînt autori deja îndrăgiți de publicul românesc, public care are acum ocazia să-i cunoască și în ipostaza de autori de literatură young adult sau pentru copii. Colecția se adresează unui public tînăr foarte variat, de la elevii de școală primară și pînă la tinerii de orice vîrstă. (sursa: polirom.ro)
Așadar, într-un cadru de vacanță am citit și eu dar și Luca, povestea Serenei și a condorului Isidor.
Pentru cine nu știe, autoarea a publicat într-o antologie apărută acum câțiva ani o povestire, „C şi O şi N şi Dor”, cea care acum stă la baza acestei cărți. Poate trebuie amintit că aceasta este prima carte pentru copii scrisă de Veronica D. Niculescu. Dacă e să mă întrebați pe mine, povestea nu este numai pentru copii cu toate că faptele, așa cum se petrec, te fac să uiți de seriozitatea vârstei și să le tratezi ca atare.
Aici, o fetiță de 13 ani, pe nume Serena, se hotărăște să salveze un condor aflat în captivitate la Grădina Zoologică. În urma unui reportaj televizat, copila află că acesta este cel mai vechi locatar al grădinii de la Băneasa, și că el stă acolo, în captivitate, de zeci de ani. Dacă doriți să citiți un fragment din carte o puteți face accesând linkul de mai jos.
Aveți ocazia să citiți o poveste de dragoste dintre două ființe, Serena și Isidor. O poveste în care fetița dorește a-i reda condorului dorința de a zbura, cu toate că între timp el a căpătat abilități speciale. Unul de la altul au ce învăța iar relația dintre ei este specială.
În roman veți găsi și câteva ilustrații semnate de Radu Răileanu care vin să îmbrace vizual, într-un mod extrem de plăcut, aventura Serenei cu Isidor.
După ce am aflat această poveste, fiind în București, nu aveam cu rata o vizită la Grădina Zoologică de la Băneasa. Evident, scopul principal a fost acela de a ne întâlni cu condorul de acolo.
Nu mi-a plăcut niciodată ceea ce am văzut la zoo, modul în care sunt obstrucționate animalele și chinul prin care trec pentru ca noi, oamenii, să le privim mai îndeaproape. Căldura de afară sporea disconfortul, făcând totul mult mai greu de digerat.
Bunăoară, am avut senzația că pelicanii erau albiți cu clor, gușa și ciocul având niște culori ce nu păreau firești.
Tigrul, din țarcul lui, scotea niște sunete înfricoșătoare iar leul, avea o figură resemnată.
Poate cele mai privilegiate mi s-au părut vietățile din terariu, asta pentru că erau protejate de caniculă. Nu știu ce temperatură avea apa din acvarii dar vreau să cred că era ok.
Înainte de ajunge la condor am zăbovit în locul special amenajat pentru lectură. Luca a citit poezia de la pagina 29, acolo unde facem cunoștință cu familia condorului. Gândul mi-a fugit la Apolodor și ne-am adus aminte și de năstrușnicele aventuri ale celebrului pinguin. Mi-ar fi plăcut să putem lăsa cartea acolo, așa putând fi citită de mai mulți doritori, dar din păcate aveam doar un singur exemplar.
Abia după ce am citit câteva rânduri am plecat la condor. Ce am văzut acolo ne-a întristat și mai mult și ne-am dorit ca Serena să-l poată salva și pe el ori poate și mai multe animale din incinta grădinii. Ea ori altcineva la fel de viteaz.
Dacă veți citit ce scrie pe panoul de prezentare veți putea înțelege de ce locul lui nu este aici, în această cușcă.
Am plecat cu un gust amar și cu sentimentul de neputința de a nu-l putea ajuta. Mi-aș fi dorit să pot face o magie și toți locatarii grădinii să se teleporteze la casele lor. Dar poate va veni o zi în care animalele nu vor mai fi ținute în captivitate, oamenii vizitându-le în zonele în care trăiesc, în libertate.
Cât timp am citit cartea, în copacul de lângă mine s-a tot foit o porumbiță. Minunate clipe!
Eu m-am întâlnit cu Oscar în plină iarnă, pentru că așa a fost să fie. M-a emoționat, ca orice întâlnire pe care o are o mamă cu un copil bolnav. Am ținut strâns pe lângă mine pledul călduros iar în brațele mele s-a cuibărit Oscar, dorind a-l proteja preț de câteva file și pe el de toate relele lumii.
Am citit mai multe recenzii legate de cartea aceasta și unele au fost pozitive, altele negative, așa cum îi șade bine unei povești. Le citesc pentru a vedea care sunt diferențele dintre percepția mea și a cititorilor cu state vechi. Nu caut nici o confirmare pentru textul citit pentru că știu că părerile pot fi extrem de diferite. Caut, ca în fiecare carte citită, să găsesc ceva care să-mi transmită un gând, o emoție, un freamăt. Aici am avut parte de mai multe și nu regret că m-am aplecat asupra ei chiar dacă a durut.
L-am îndemnat și pe Luca să o citească, asta pentru că mi-a fost recomandată de oameni de specialitate, în lista de lecturi pentru clasa a VI-a dar am schimbat decorul. Am vrut ca băiatul meu cel mic să facă cunoștință cu Oscar la malul mării, de data asta fiind răsfățați de soare și de briza mării.
Mi-a fost, oarecum, teamă de reacția lui Luca dar ca în multe alte cazuri el a privit povestea mai detașat. A pus întrebări, am discutat dar nu a plâns ori a avut mai știu eu ce alte emoții teribile. Eu, și atunci când am recitit-o, am simțit o sfârșeală și o mare nedreptate dar nu știi niciodată ce-ți rezervă viața și prin ce ți-e dat să treci. Am băut o cafea în două cu lacrimi dar îmi place că atunci când Luca mă vede așa, mă lasă în sentimentele mele, ca să nu spun banii mei.
Mi-aș dori, mult mi-aș dori, să pot vedea spectacolul de la Bulandra, acolo unde Marius Manole și Oana Pellea fac niște roluri de zile mari. Așa spun cronicile și așa mi-au zis și cei care, din fericire, au apucat să-l vizioneze. Până atunci, la spectacol, iată ce am găsit pe site teatrului.
Oscar si Tanti Roz nu e doar povestea unui copil nedreptățit de soartă, care stă de vorbă cu Dumnezeu; e povestea noastră, a tuturor. Există în textul lui Eric Emmanuel Schmitt un mesaj tulburător: oricare dintre noi poate fi Oscar, dar cu un dram de noroc în plus. Mai multe zile dăruite înseamnă să încerci să te bucuri de viață, indiferent de cum ți-e hărăzită – în chip de premiu ori de pedeapsă – fără a uita totuși să răspândești binele în jurul tău.
Spectacolul marchează întoarcerea marii actrițeOANA PELLEA pe scena Teatrului Bulandra!
„Am avut din prima o întâlnire aparte cu Oscar şi Tanti Roz şi am ştiut imediat că o să-l fac. Când am citit cartea lui Eric Emmanuel Schmitt, am simţit că ceva se leagă, a fost ca o minune care plutea în aer. (…) Personajul principal din piesa asta nu e Oscar, nu e Tanti Roz, ci Dumnezeu.”
„De ce lasă Dumnezeu pe lumea asta boli şi bolnavi? Dacă e atât de bun, de ce lasă atâta suferinţă? Am găsit şi răspunsul: pentru că viaţa e un împrumut.”
„În secolul nostru uităm de moarte, fiind atât de bolnavi de orgoliu, atât de avizi să fim noi cei mai mari, cei mai tari, cei mai buni, să avem de toate. În starea asta de „beţie” ni se spune: „Ai cancer”, şi atunci nimic nu mai are valoare, nimic nu mai contează… Ne dăm seama ce mici suntem, deşi credeam că putem moşteni pământul.”
(sursa: bulandra.ro)
Deasemenea, vă invit să urmăriți un interviu cu protagoniștii principali ai acestei punere în scenă.
„Se face aceeaşi greşeală şi în ceea ce priveşte viaţa. Uităm că este fragilă, gingaşă, efemeră. Ne comportăm cu toţii de parcă-am fi nemuritori.”
Încă o carte s-a alăturat celor pe care le-am citit la malul mării. Trebuie să mărturisesc că ea a fost recomandată tot de o doamnă profesoară extrem de îndrăgită de noi, care s-a cuibărit în sufletul nostru de multă vreme și căreia îi mulțumim pentru grija pe care o are de sufletul nostru. Se știe ea care este!
Mi-a fost oarecum teamă de cum anume va reacționa Luca, dar ce spun eu teamă – că nu așa-i corect – ci mai degrabă un semn de întrebare mare s-a conturat în mintea mea pentru că știam despre ce este vorba în poveste. Am citit de-a lungul timpului cărți care tratează tema holocaustului și ele m-au emoționat profund. Despre „Băiatul cu pijamale în dungi” am scris aici, despre Jurnalul Annei Frank nu am apucat s-o fac iar în ceea ce privește alte titluri care povestesc aceste orori, poate-mi voi face curaj să să vă destăinui părerea mea. Vizita pe care am făcut-o la Auschwitz-Birkenau m-a zguduit profund și ceea ce am simțit acolo nu voi uita NICIODATĂ!
De aici și teama mea legată de lectura pe care tocmai ne pregăteam să o atacăm. Pentru orice eventualitate, am mai luat o carte cu noi dacă așa ar fi cerut situația.
Când Luca s-a apucat de citit era frig, soarele nu prea încălzea iar vântul accentua acest disconfort. Așa că, l-am acoperit cu un prosop pentru a se încălzi. Și ce a urmat nu a fost chiar conform previziunilor mele.
Am dat peste o poveste care nu a prea reușit să ne bage în atmosferă. Eu, care-l pregătisem în prealabil arătându-i o parte din ororile făcute de naziști, am fost întrebată – la un moment dat – de ce simt așa de cumplit toate aceste lucruri. Pentru că povestea Annemariei nu îți face pielea de găină și nici nu-ți mărește pulsul. E cumva forțată și dă un aer soft nenorocirilor întâmplate în acea perioadă. Modul în care copila reacționează în prezența soldaților nemți, umanizați pe undeva, e nefirească și nu are nimic de a face cu realitatea.
În rest, avem de citit – părinți și copii deopotrivă – o poveste despre curaj și prietenie, implicare și omenie dar mai ales despre curajul oamenilor de a-și salva semenii în situații care par fără de scăpare. Uneori, asta se întâmplă cu prețul vieții celor curajoși. Iar Annemarie și familia ei se hotărăsc s-o salveze pe fetița prietenilor evrei, spunând că ea este de fapt sora respectiv fiica lor.
Poate pentru vârsta de 10 ani, cea de la care este recomandată citirea ei, așa trebuie să fie redată. Rămâne la latitudinea fiecăruia cum anume o va percepe și o va interpreta. De învățat se găsește ceva în fiecare carte.
Spor la citit!
Editura Arthur vine în întâmpinarea celor care nu știu încă ce beneficii aduce lectura, cu o serie de cărți a căror denumire nu poate decât să te facă curios: „Care-i faza cu cititul?”.
Cărțile care fac parte din colecția „Cărțile mele”, coordonată de Liviu Papadima, vin să facă atractivă această îndeletnicire atât de ocolită de marea majoritate a oamenilor.
În prima carte, o serie de 25 de autori celebri români, Florin Bican, Paul Cernat, Ioan Groşan, Dan Lungu, Robert Şerban, Rodica Zane, Cezar Paul Bădescu, Laura Grunberg, Călin-Andrei Mihăilescu, Dan Sociu, Cristian Teodorescu, Călin Torsan, Ioana Bot, Mircea Cărtărescu, Fanny Chartres, Vasile Ernu, Bogdan Ghiu, Simona Popescu, Vlad Zografi, George Ardeleanu, Neaju Djuvara, Caius Dobrescu, Ioana Nicolaie, Ioana Pârvulescu, Doina Ruşti, povestesc cum a debutat în cazul lor pasiunea pentru citit.
În a doua, „Care-i faza cu cititul? juniorii”, Liviu Papadima a adunat 20 de povești ilustrate de 5 desenatori pricepuți. Antologia de față a apărut în urma unui concurs organizat de Editura Arthur, „Locuiește în poveste”, de aici fiind selectați cei prezenți în carte.
În ceea ce ne privește, a fost printre primele cărți ale acestei vacanțe de vară, iar atunci când ne-am apucat de ea (pentru că nu mă pot abține să nu le citesc și eu), cartofii erau în floare, levănțica se fălea cu violetul ei parfumat, iar soarele îți șoptea în orice clipă că poți face numai ce vrei. Pentru că, nu-i așa?, în vacanță faci tot ce vrei tu.
Poveștile din acest volum nu au cum să nu-ți placă pentru că au pe ceva special dar mai ales pentru că sunt concepute de copii talentați și pasionați de scris. Și, poate, și pentru că în unele regăsești gânduri pe care le-ai avut și tu dar nu ai mers până la capăt, așternându-le pe hârtie.
În unele dintre aceste povești ești învățat cum anume să mai renunți la tehnologie, și ți se dezvăluie părți ascunse ale cărții, care o dată descoperite, te fac să aloci mai puțin timp tabletei și calculatorului pentru a da frâu liber imaginației din timpul cititului. Atunci, în timpul lecturii, tu ești cel care-și conturează imaginea personajelor, ajutat de scriitor, fără a ți le prezenta cineva prin filtrul lui. Cine a trăit experiența pe care ți-o dă vizionarea ecranizării unei cărți, după ce a citit cartea și nu înainte, știe la ce anume mă refer. Plus că, într-un film multe din detalii/acțiuni/locuri sunt sărite ori prezentate superficial.
Din această antologie, printre preferatele lui Luca s-au numărat: „Conferința personajelor” de Tudor Alexandru Trif, „Probleme cu cititul” de Ștefana Fusaru, „La ce bun un manual” de Paul Valașutean, „Epistolă către domnul Homer” de Maria Alexandru.
Machete Didactice 
