Literatură pentru mămici și nu numai – „Perspective” de Anda Gabriela Doliș

Etichete

„Tristețea e ceea ce face viața palpitantă” de Odilia Roșianu, Editura Curtea Veche, Literatura de azi, Literatură pentru mămici și nu numai, Romancieră la 15 ani de Alex. Ștefănescu

Cu ce să încep? Cu mărturisirea că o stare de plăcere m-a învăluit auzind că autoarea are doar 15 ani?
Cu bucuria de a constata că la această vârstă poți așterne pe hârtie gânduri folosind un așa vocabular?
Cu speranța că în ciuda bramburelii din educația românească sunt elevi care scot capul pentru că se pot exprima și au ceva de demonstrat?
Cu toate laolaltă!

Am descoperit-o pe Anda Gabriela Doliș atunci când în revista online Literatura de azi au apărut două articole despre ea; unul scris de Alex. Ștefănescu și altul, un interviu luat de redactorul șef, Odilia Roșianu.

Romancieră la 15 ani de Alex. Ștefănescu

„Tristețea e ceea ce face viața palpitantă” de Odilia Roșianu

Am cumpărat cartea Perspective, apărută la Editura Curtea Veche și în prima zi de vacanță, am apucat să o citesc. Nu vă ia mult și scriitura Andei Gabriela vă prinde imediat.

Și dacă ați înțeles că e o carte pentru copii, v-ați înșelat. Nu, nu este o carte pentru copii chiar dacă autoarea are vârsta la care acolo pleci cu gândul.

Cartea începe cu un telefon care zbârnâie în creierii dimineții, în urma căruia personajul principal, Arabella Weaver, primește o veste năucitoare: prietenul ei a murit. Se îmbracă imediat și pleacă la spital pentru a se întâlni cu cea de la care a primit telefonul, nimeni alta decât mama decedatului. Autoarea alege ca cea care să povestească să fie însăși Arabella, o tânără deșteaptă, cultivată, extrem de rafinată. De altfel iată cum o descrie Jasper, cel care a ales să plece din relație dar și din viață:

Avea o voce frumoasă, vorbea rar, deși adesea rostea sentințe. Era sinceră, tânără, blândă, cu umerii adunați spre piept și omoplați ieșiți în evidență. Trăia în realitatea mea subiectivă, se împletea cu gândurile și sensurile vieții mele și se afla totodată și în realitatea prezentă, unde se împletea cu propriile percepții și imagini. Era un mănunchi de năucire și feminitate, era un trandafir fără spini.. Vocea ei, trilul lin al florilor, apelor, focului, pământului, cerului, părea că iese de undeva din piept, de parcă glasul inimii vocifera, trupul ei ascultând doar poruncile, imaginile, imboldurile inimii sale. Era o combinație fatală de umor și inteligență, independență și frumusețe. Avea un stil plăcut. Era foarte interesantă, complicată; era mai mult decât putea duce ființa mea de fapt. (pag. 127)

Arabella și Japer au ales să fie un cuplu într-un mod mai diferit iar atunci când a plecat spre morgă, pentru a se confrunta cu tragicul adevăr, a avut ocazia s-o cunoască pe mama iubitului ei. Între ele se înfiripă o relație ce în alte circumstanțe ar fi fost una noră-soacră, iar de la ea Arabella află lucruri pe care nu le știa de la iubit, acesta neavând curajul a i le mărturisi.

Ritmul impus de autoare este unul din care dorești să afli mai multe amănunte, dar mai ales să deslușești ce anume a determinat decizia lui Jasper. Sunt momente în care simți foarte plăcut ritmul frazelor  și în care ai senzația că ești acolo. E bien să vă convingeți singuri, fără a vă dezvălui eu mai mult.

Cu siguranță, tânăra autoare mai are drum lung de parcurs dar acest început este extrem de promițător. Așa-l simt eu, ca un cititor obișnuit, dar așa ni-l prezintă și Răzvan Petrescu, despre care Marius Chivu a spus că este maestrul din umbră al literaturii române scurte, cel care semnează coperta a IV- a alături de Bedros Horasangian, acolo de unde aflăm:

Primul lucru care izbește la romanul Perspective e scrisul percutant, baroc, inventiv, cu fraze care arată o scriitoare pe deplin formată și care stăpânește atât forma, cât și fondul – și asta într-o lume-n care milioane de grafomani se agită în amatorism, banalități disperate și lipsă totală a simțului literar.

Pe lângă toate astea nu aș dori să trec cu vedea o serie de interviuri pe care le-am citit, interviuri în care Anda Gabriela Doliș trage niște semnale de alarmă în ceea ce privește educația care se practică la acestă oră în România.

Sistemul de învățământ de la noi este foarte prost structurat, nu promovează cultura. E un fel de competiție despre cum poți reține informații inutile, pe care copilul le va uita la un moment dat. Materia este mult prea multă, condensată într-un timp scurt. Avem multe teme de făcut. Eu stau șase ore la școală, merg apoi acasă, mănânc, după care mai stau patru ore să-mi fac toate temele. Ziua e gata!

Cred că trebuie să știi câte un pic din fiecare materie, dar să fie esența, nu materie multă și proastă cum e acum. Ar trebui să se promoveze dorința copilului, pentru că, atunci când îi place ceva, învață cu plăcere, deci mai ușor. Dar să-i bagi pe gât niște informații care nu-l interesează, mi se pare un chin! Elevul poate intra în depresie, așa cum am pățit eu. Am trecut printr-o perioadă foarte urâtă din cauza școlii. Aproape de finalul anului, n-am mai putut. Plângeam în fiecare seară, nu mai puteam rezista stresului, presiunii. Era un volum de teme imens. Așa apare repulsia față de școală.

Mai multe puteți afla citind acest articol.

Sursa foto: metropotam.ro

Credit foto: Barna Nemethi

Revenind la Perspective;

„Un roman scris alert, incisiv pe alocuri, analitic și psihologic peste tot ce anunță un prozator plin de perspective: Anda Gabriela Doliș.“
Bedros Horasangian

Literatura de azi – Ultima zi a lui Eminescu

Etichete

Literatura de azi, Literatură pentru mămici și nu numai, Mihai Eminescu, ultima zi a lui Eminescu

---

Dacă s-ar fi adeverit ceea ce s-a găsit într-una din însemnările sale, acolo unde poetul spunea că simte că va trăi până la 78 de ani, acum am fi discutat de o operă mult mai vastă și mai complexă.

Dar chiar și așa, fără că acestea să se fi întâmplat, la 15 iunie comemorăm trecerea magistralului poet în nemurire.

De la înmormântarea sa există doar o singură schiță, un desen realizat de cunoscutul grafician Constantin Jiquidi. Privind cu atenție, putem observa că vremea a fost ploioasă și mohorâtă, precum nota și Augustin Z. N. Pop, pentru că unii dintre participanți aveau umbrele. Mai există consemnat faptul că slujba de înmormântare, după Sfânta Liturghie slujită dimineață în biserica Sf. Gheorghe cel Nou, acolo unde era depus Eminescu, nu a mai avut loc.

Curtea bisericii a fost plină de puținii prieteni, apropiați, dar și de elevi și studenți ai Școlii Normale de Institutori din București. Lor li s-au alăturat o mulțime de curioși și prieteni închipuiți. Este consemnată prezența unei doamne în negru – se presupune a fi Veronica Micle – cea care a pus pe pieptul poetului un buchet de flori de „nu-mă-uita” care au venit să completeze cele șapte coroane din partea Academiei și a câtorva cotidiane care străjuiau sicriul.

Un volum de poezii îngrijit de Maiorescu era pus la capătul sicriului acoperit cu o pânză neagră.

Singurul preot care a oficiat slujba înmormântării nu a citit obișnuit necrologul, totul părând a fi făcut în mare grabă. Corul Mitropoliei, dirijat de C. Bărcănescu, unul din adevărații amici de-ai poetului, a completat slujba. Grigore Ventura, prim redactor la ziarul „Adevărul”, a ținut un discurs din care putem aminti: „…acela ce zace aici înaintea noastră n-a fost al nimănui, ci al tuturor românilor. Nu e dar de mirare că toți îl plângem; dar lacrimile noastre, ale tuturor, se vor schimba în rouă roditoare și binefăcătoare sub razele luminoase ce va răspândi soarele amintirii poetului iubit”.

După încheierea cuvântării, sicriul pus pe un dric simplu, tras de doi cai, a fost dus la Cimitirul Bellu, în urma lui venind cortegiul funerar. Nume sonore și personalități de marcă ale vieții culturale și politice l-au condus pe Eminescu pe ultimul drum. Printre ei,Mihail Kogălniceanu, Toderiță Rosetti (fratele Elenei Cuza), Titu Maiorescu, Lascăr Catargiu.

În fața Universității s-a făcut un popas, prilej pentru o nouă cuvântare. Reputatul profesor de filozofie, Dimitrie August Laurian, a rostit un scurt cuvânt evidențiind activitatea jurnalistică a poetului. Între altele, vorbitorul a spus: „…avem dinaintea noastră un cadavru în care a trăit o comoară de gânduri. Materia își urmează prefacerea sa în nesfârșit”. Gheorghe Calmuș, originar din „Betleemul” lui Eminescu, a transmis condoleanţele studențimii adunate în număr mare. Prin cuvinte emoționante, vorbitorul a arătat aprecierea tinerilor studioși față de geniul celui ce era dus către cimitir: „…Şi noi care te-am iubit şi te-am preţuit atât de mult îţi vom dezmierda cu lacrimi multă vreme mormântul tău şi-l vom corona cu flori de tei, pronunţând numele Eminescu, care conţine în el aşa de mult, cât o lume întreagă”.

Spre seară, Eminescu a fost coborât în pământul reavăn, la parcela 9 din Cimitirul Bellu.

În imagine: Înmormântarea lui Eminescu (desen de Constantin Jiquidi)

(sursa informațiilor: doxologia.ro)

Articol apărut în revista Literatura de azi

Activități educative copii – Scrisul de mână

Etichete

Literatura de azi, Ziua Internațională a Scrisului de mână

Articol scris de Odilia Roșianu în revista Literatura de azi

Au existat cândva tocul, stiloul, pixul, creionul. Și foile dictando sau de matematică pe care fiecare dintre noi trebuia să le umple cu tot felul de semne. Nu, nu era vorba nici de Times New Roman, nici de Arial, nici de Calibri – erau doar semnele pe care învățasem de mici să le „desenăm” pe hârtie. Din categoriile „Ana are mere”, „Nenea Ene e marinar”, „Irina are un ac mic” sau „2 + 2 = 4”, „5 x 7 = 35”. Și mai erau felicitările din vacanța de iarnă pe care le trimiteam profesorilor dragi.

Ce mai înseamnă scrisul de mână pentru majoritatea dintre noi? Probabil doar completarea unor cereri sau declarații oficiale, o semnătură pe ici-pe acolo și… cam atât. Nu ne-ar mai interesa acum să aflăm ce se citește dincolo de scrisul nostru, ce personalitate reflectă, dacă scriem frumos sau, dimpotrivă, avem un „scris de doctor”. Am învățat să apăsăm toți pe tastaturi sau deja lucrăm cu touch-screen, iar respectiva îndeletnicire este foarte, foarte departe. Și, probabil, așa este normal.
Cei mai nostalgici visează încă la epistole puse la cutii poștale, la manuscrise ale unor autori preferați, la mirosul cernelii impregnat pentru multă vreme în hârtia de mai bună sau mai proastă calitate. Ei sunt cei care, deși se folosesc de noile tehnologii, n-o fac cu prea mare plăcere.
Așa cum există adepți ai cărții tipărite, dar și ai celei electronice, cu siguranță și scrisul de mână are avocații lui.
Pe 23 ianuarie se sărbătorește „Ziua Internațională a Scrisului de Mână” care, într-un fel, ne poate aduce aminte că e păcat să renunțăm la o asemenea abilitate dăruită doar omului. Mai ales că studii efectuate de-a lungul anilor au dovedit că studenţii care scriau la examene cu pixul, spre deosebire de colegii lor care aveau la dispoziţie un calculator, şi-au terminat munca mai repede şi, în plus, s-au exprimat mai coerent. Potrivit specialiștilor, scrisul de mână reprezintă una dintre cele mai eficiente metode de a reține ceva.
Ca orice studiu, are, în aceeași măsură, susținători și denigratori. Dar, totuși, un sâmbure de adevăr cred că există și acolo.
În ciuda oricăror păreri, mie mi se pare o idee frumoasă aceea de a celebra un dar pe care numai oamenii îl au. Poate fiecare dintre noi va scrie, din când în când, o propoziție „de mână”. Pentru a nu uita…

Literatură pentru mămici și nu numai – „Între femei” de Adrian Sângeorzan

Etichete

Adrian Sângeorzan, Între femei, Editura Curtea Veche, Literatura de azi, Literatură pentru mămici și nu numai

Am citit multe cărți în ultima perioadă asta pentru că mi-am impus acest lucru. Din istoricul legat de lecturi și timpul alocat lor, am ajuns la concluzia că de multe ori le lași în așteptare pentru prioritățile zilnice; copil, școală, casă și câte nu sunt.
Numai că sufletul trebuie și el ostoit și atunci, dacă respecți un tipar, toată lumea este bucuroasă. Am petrecut un an prolific în direcția menționată și sunt foarte mândră de mine că am reușit asta. Chiar sunt mândră!
De aceea trebuie să vă vorbesc despre cartea lui Adrian Sângeorzan, „Între femei” , pe care am descoperit-o în revista Literatura de azi, acolo unde scriitorul semnează o rubrică în fiecare joi.

Dar cine este Adrian Sângeorzan?, mă veți întreba. Ei bine este medicul care a scris această carte pe lângă alte câteva de poezie, proză și memorii și care a reușit să emigreze în America acum mai bine de 20 de ani. Totul petrecându-se la peste 40 de ani, i-a fost foarte greu să se acomodeze și a depus eforturi susținute pentru a putea ajunge unde este acum; la Jamaica Hospital din New York.
Experiențele prin care a trecut nu au avut cum scăpa de paralela dintre modul în care profesa în România și cel din State, de mentalitatea femeilor și nu numai a lor, de lupta pe care o duce un emigrant în procesul de integrare. Toate aceste aspecte se regăsesc în povestea atât de firesc scrisă.
De ce doresc așa de mult să o prezint? Pentru că este o carte în care povestea se împletește cu a ta și în care te regăsești. S-ar putea să te întrebi dacă nu cumva scrie chiar despre tine, atât de multe similitudini pot exista.
Eu sunt o persoană care crede cu tărie că din actul medical nu poate lipsi dialogul doctor – pacient, că trebuie să existe continuitate, discreție și încredere. Poate faptul că eu însămi am un medic ginecolog care mă supraveghează de peste 26 de ani m-a făcut să citesc totul altfel. Aceste perioade lungi de timp duc la o relație medic – pacient care se înscrie pe alte coordonate, aici referindu-mă la cele firești, normale lipsite de derapaje.

Poveștile spuse de medicul român sunt despre femei de toate națiile și religiile, manevre inedite făcute contra-timp, situații din care crezi că nu mai există scăpare, suflete și trupuri chinuite și schingiuite și despre veșnicul început al omului fie el de sex feminin sau masculin.

-Domnu’ student, pune și mata mâna și ajută. M-am apropiat de targa pe care se zvârcolea femeia. Când m-a simțit lângă ea, femeia și-a desfăcut larg picioarele. Era slabă, musculoasă și avea mâinile late de țărancă care lucra la câmp, cu urme de pământ sub unghii. M-a apucat strâns cu ele de cot, să fie sigură că nu mai pot pleca de acolo, pentru că știa că eu voi fi singurul care va fi prezent la naștere. M-a privit scurt în ochi și mi-a spus blând :
-Vezi să nu-mi scapi copilul! Atunci am văzut capul păros gata să iasă. Întindea cu el țesuturile mamei care-i veneau pe ceafă ca o coroană palidă gata să pleznească. Femeia aproape că mi-a băgat unghiile în carne când s-a scremut ultima oară. Nu mai aveam scăpare. Copilul a țâșnit ca un sâmbure de cireașă și l-am prins instinctiv în brațe. Un copil abia născut e ceva foarte alunecos și zbătător ca un pește căzut din cer. Eram cu mâinile goale și pentru câteva secunde am rămas blocat, neștiind ce să fac. Eram împroșcat din cap până-n picioare cu lichid amniotic și sânge. Ăsta a fost botezul meu în obstetrică. Până să mă dumiresc, femeia aproape că mi-a înșfăcat copilul din brațe.
-Să trăiești, maică. O fată, în sfârșit. Am patru băieți acasă!
Aceeași moașă, ocupată până peste cap cu o altă naștere, mi-a strigat prin ușa:
-Leagă-i cordonul și taie-l.
-Cu ce?
-Uite aici ață. Pune-ți întâi niște mănuși! (pag.19)

În spitalul meu din New York am intrat în contact cu femeii din cele mai îndepărtate colțuri ale lumii. Multe au cărat cu ele obiceiurile, riturile, credințele și superstițiile legate de sarcină și de nașterea în sine. Ba mai mult le-au amestecat cu cele găsite în locurile unde au ajuns. În Guiana Britanică hindușii veniți de bunăvoie din India și-au amestecat credința cu wodoo-ul celor aduși ca sclavi din Africa. Bărbatul guianez nu are voie să-și vadă nou-născutul decât după ce preotul lor, numit pandith, îi verifică copilului zodia, semnul și auspiciile sub care e născut. Habar n-am cum o face. Nu demult, unul din soții unei femei pe care tocmai o născusem nu și-a putut vedea copilul timp de trei zile, până când pandith-ul s-a întors din week-end și a examinat copilul. Le-a comunicat ceremonios, contra cost bineînțeles, că semnele băiatului sunt dintre cele mai bune. Dacă n-ar fi fost așa pandith-ul ar fi trebuit să-i netezească copilului calea, schimbând într-un fel auspiciile sub care s-a născut.
Vietnamezii au și ei obiceiurile lor. Vor, printre altele, o bucată din cordonul ombilical al copilului. Moașele americance încurajează tatăl copilului prezent la naștere să taie cordonul ombilical imediat după ce copilul e născut și așezat pe burta mamei. Asta indiferent de obârșia părinților care de multe ori, șocați probabil de acest ”obicei american”, refuză s-o facă. Unul din ei, foarte emoționat, era aproape să-mi taie un deget cu foarfeca care-i tremura în mână.(pag.160)

…Oricum cele mai bizare întrebări legate de sarcină aveam să le aud de la o fată tânără proaspăt emigrată din una din fostele republici sovietice asiatice. Avea 18 ani și, fiind foarte nesigură pe engleza ei, am apelat la o translatoare. Rămăsese gravidă și voia un avort. L-a început s-a ferit de asistenta care-mi traducea, o basarabeancă care vorbea bine rusește și a fost de acord să comunice cu ea doar când s-a convins că n-are nicio legătură cu cei din comunitatea ei. O comunitate mare, bine adunată laolaltă, chiar în zona în care e și cabinetul meu. Au restaurantele, magazinele, frizeriile și doctorii lor, care îi cunosc bine, cu toate credințele și obiceiurile lor. De multe ori vin la mine pentru o a doua opinie sau când au probleme ce nu vor să fie aflate în comunitate. I-am arătat fetei sarcina pe ecranul ecografului și i-am spus că acel cerc foarte mic arată că sarcina ei e de-abia implantată în uter și că, pentru un avort, ar fi bine să mai aștepte câteva zile. Majoritatea avorturilor în faza asta se fac acum cu niște simple pastile. Înainte de-a pleca, fata a mai întrebat-o ceva pe translatoare, căreia i se schimbă dintr-o dată toată mimica. ”Vă întreabă dacă sarcina ei va continua să crească dacă nu va mai avea sex cu cel cu care a rămas gravidă… și dacă nu va dispare dacă se abține…”.

Domnișoara M. venise la doctor pentru cu totul altceva, și trebuie să recunosc că am uitat repede pentru ce. A acceptat destul de greu un examen al sânilor și doar după ce i-am spus că genele cancerului de sân puteau fi transmise ereditar. Mama ei suferise de așa ceva. Și-a dat jos sutienul cu foarte mari rezerve și abia după ce i-am văzut sânii am înțeles de ce. Amândoi erau plini de cicatrici bizare care se vindecaseră ciudat și care nu corespundeau în capul meu cu nimic din ce văzusem până atunci. Am întrebat-o automat de unde atâtea cicatrici?
– De la cuțit!
– Adică bisturiu?
– Nu, cuțit de bucătărie… Fostul meu iubit..! (pag.169)

Sunt de multe ori pus în încurcătură atunci când mi se cer sfaturi, mai ales când este vorba de paciente pe care le știu de mulți ani, care au născut copii asistate de mine, pe care le-am tratat peste ani ajungând să le cunosc viața și familia, cu fiecare necaz sau bucurie prin care au trecut, cu fiecare rid nou pe față. Multe sunt de vârstă apropiată de a mea, și poate de aceea așteaptă de la mine un plus de înțelegere. (pag. 186).

Sper ca cele câteva pasaje din carte să vă facă atât de curioși încât să o citiți. Este o scriitură care merită toți banii și care se va cuibări în sufletul vostru. Cu siguranță!

Idei pentru mămici – „Dialogul vântului cu marea” și un îndemn: citiți!

Etichete

A visa, Carmen Firan, Dialogul vântului cu marea, Fericirea și orgoliul, Literatura de azi, Magia prieteniei, Nina Cassian în conversație cu Carmen Firan, Odilia Roșianu, Poezii Carmen Firan, Poezii Nina Cassian, Un bărbat fatal

Nu sunt cea mai potrivită în face comentarii legate de conținutul unei cărți, deoarece nu am abilitățile și cunoștințele necesare, dar în calitate de cititor îmi pot manifesta încântarea sau dezamăgirea legată de ele. Consider că atunci când ai o mare bucurie, ea merită a fi împărtășită, strigată în gura mare, pentru a mai trăi și alții aceste senzații.

Întâlnirea mea cu Carmen Firan a fost înlesnită de Literatura de azi, mai bine spus de interviul pe care Odilia Roșianu, redactorul șef al revistei online Literatura de azi, l-a luat acestei minunate scriitoare. În mai multe episoade puteți afla despre magia prieteniei și nu numai.

Magia prieteniei

Fericirea și orgoliul

A visa

Un bărbat fatal

Foto: Dinu Lazăr

Așadar, Moșul a fost foarte iscusit și a trimis exact ceea ce îmi doream: seria de autor Carmen Firan, apărută la Libris la finalul anul 2015. Aici s-au regăsit mai multe titluri, printre care;

Valiza cu melci, Un horoscop al emigrantului – Carmen Firan

Detectorul de emoții și alte povestiri – Carmen Firan

Cuvinte locuite de Carmen Firan

Dar eu, astăzi, doresc a vă aduce în atenție

Dialogul vântului cu marea. Nina Cassian în conversație cu Carmen Firan

O carte pe care am citit-o cu creionul în mână, pentru a ști unde să mă cuibăresc atunci când va fi nevoie. Și fiecare din noi avem astfel de stări.

Nina Cassian – Și destinul cum l-ai defini?

Carmen Firan – Poate ca pe suma alegerilor noastre?

Carmen Firan – Să te întreb totuși când te uiți în urmă ce vezi?

Nina Cassian – Întreabă-mă. 88 de ani gustoși.

Carmen Firan – Ești mulțumită?

Nina Cassian – Da. Pot să spun că ce am trăit a fost bun. Mi-am făcut recitalul, și damblaua, cum se spune, și datoria.

…

Nu mă pot plânge. Am avut parte din toate: și recunoaștere și insulte, și contestări, și glorie, oho, prieteni buni, soți excepționali, toți, și bucuria mea de a scrie care a fost cu mine mai tot timpul.

Trebuie menționat faptul că în interiorul cărții veți regăsi grafică semnată de Nina Cassian dar și o introducere marca Dumitru Radu Popa.

În tot, o carte de substanță, insolită și demnă de citit.

Machete didactice – Doi ani au trecut frumos. Doi ani de blogosferă

Etichete

activități educative copii, despre bloguri, Idei pentru mămici, La mulți ani!, Literatura de azi, machete didactice

Creativitatea înseamnă să vezi ceva ce încă nu există. Trebuie să afli cum s-o transpui în realitate şi astfel să devii un partener cu Dumnezeu. Michele Shea

S-au scurs doi ani. Doi ani de când am intrat în această activitate pe care nu am crezut că o voi trăi atât de intens. Blogosfera, pentru mine, este ca o tornadă. Mă poartă, cât ai spune clik, prin colțuri neumblate de nimeni, pe tărâmuri pline de oameni minunați, în intensități dulci și îmbietoare dar și în văgăuni reci, înfricoșătoare. Nu am crezut că activitatea aceasta, de blogărit, poate stârni pasiuni atât de nimicitoare. Nu am crezut că mă vor afecta atât de mult, remarci făcute de indentități ascunse așa cum nu am crezut că voi fi atât de entuziasmată și de bucuroase de cuvintele apreciative.

Nu mă deranjează cuvintele, de care or fi ele, atâta timp cât  sunt spuse civilizat. De multe ori am dat dreptate celor care m-au atenționat dar au fost și momente în care răutățile nu-și aveau rostul și nici locul. E de la sine înțeles că nu poți mulțumi pe toată lumea.

De-a lungul timpului am adăugat trei rubrici noi: Activități educative copii. Idei pentru mămici și Articole Literatura de Azi. Cu fiecare dintre ele am încercat să vă arăt ce și cum văd eu lucrul alături de copii, ce idei de activități mai pot îmbrățișa mămicile lângă puii lor, sau a altora, iar la rubrica articolelor Literatura de Azi puteți găsi date și însemnări despre celebritățile culturale ale lumii noastre. Nu am inventat eu nimic ci doar am transmis informațiile adunate de-a lungul timpului, pe care dacă le cunoști nu ai ce pierde.

Dar, ce am învățat?

Că te poți întrece pe tine însăți și este de ajuns să-ți dorești acest lucru pentru ca el să se materializeze. A nu te opri din învățat este o binecuvântare.

Că merită să împărtășești ideile tale pentru a putea fi puse în practică și de alții aflați în pană creativă.

Că e bine să crezi în visul tău, în intențiile tale bune.

Nu știu cât am reușit dar știu că mie mi-a plăcut mult să împărtășesc cu voi gândurile mele. Celor care s-au aplecat chiar și pentru câteva clipe asupra rândurilor scrise de mine, vă mulțumesc! Eu voi continua, iar ușa casei mele vă este, la orice oră, deschisă.

Cine știe cum vă poate salva o idee găsită aici.

La mulți ani! și inspirație maximă, tuturor celor care sunt angrenați într-o activitate asemănătoare, indiferent de subiectul tratat. La cât mai mulți cititori. 🙂

Articole Literatura de azi – Flori de mucigai

Etichete

Amintiri cu maestru Tudor Arghezi, Articole Literatura de azi, Flori de mucigai, Literatura de azi, Tudor Arghezi, Tudor Arghezi - Flori de mucigai.mpg

Din emoţie în emoţie, am simţit de câteva ori o lacrimă căzându-mi pe câte o filă. O să mă duc de m-ar lăsa puterile, la Orăştie să plâng la zidurile ei. Un nou univers mi s-a deschis fulgerător. Mi-aş permite să spui că sunt un om fericit, între constelaţii şi balsamuri.

Tudor Arghezi

FLORI DE MUCIGAI

 Printre cei mai apreciați scriitori ai României moderne, Tudor Arghezi este considerat astăzi, unul dintre autorii canonici ai literaturii.

Pe numele lui adevărat Ion M. Theodorescu, avea să utilizeze prima oară pseudonimul de Arghezi în anii 1897-1899 când publică proză şi poezii în Revista Modernă şi Viaţa nouă. Scriitorul a explicat că acest pseudonim are legătură cu Argesis, vechiul nume al râului Argeş.  Copilăria nu i-a lăsat autorului decât amintiri dureroase, acesta mărturisind: Este cea mai amară vârstă a vieţii. N-aş mai voi să fiu o dată copil.

Are parte de un învățător blând, pe nume Abramescu și un profesor de română, Gârbea, pe care-i va evoca peste ani, cu mare dragoste.

În perioada liceului urmat la Sfântul Sava, poetul se împrietenește cu Gala Galaction și cu N.D. Cocea.

… această prietenie a alcătuit pentru noi o insulă, o concretizare de aspiraţii comune… pentru toată viaţa. Insula noastră nu a cunoscut invidia şi orgoliul.

În 1896, la 16 ani, se produce şi debutul său literar sub îndrumarea lui Alexandru Macedonski, în revista Liga Ortodoxă. Macedonski spunea despre el în acei primi ani de creaţie că:

Acest tânăr, la o vârstă când eu gângăveam versul, rupe cu o cutezanță fără margini, dar până astăzi coronată de cel mai strălucit succes, cu toată tehnica versificării, cu toate banalitățile de imagini și idei, ce multă vreme au fost socotite, la noi și in străinătate, ca o culme a poeticii și a artei.”

Poetul se semnează cu numele său real, Ion Theo. Nu-şi încheie studiile, începe să lucreze în fabrică.

Începând cu 1900 şi până în 1904, poetul este călugăr la Mănăstirea Cernica. Acolo, în liniştea chiliei va învăţa, pe îndelete, taina mânuirii cuvintelor.

„Singuri, acum în marea ta poveste,/ Rămân cu tine să mă mai măsor,/ Fără să vreau să ies biruitor./ Vreau să te pipăi şi să urlu: Este!”

În viața sa, perioadele de oportunism rușinos alternează cu gesturile de demnitate, ba chiar de curaj singular. Între 1914 și 1916, intelectualitatea românească se împarte în mai multe tabere: antantofilii, adepţii păstrării neutralităţii şi germanofilii. Arghezi alege să fie de partea celor din urmă, iar această alegere i-a adus ulterior, numeroase prejudicii. A condamnat intrarea României în război de partea Antantei, a denunţat alianţa cu Rusia Imperială şi, în momentul ocupării ţării de către trupele germane, a ales să rămână la Bucureşti. În acele luni, a scris mult în publicaţiile filogermane şi în cele aflate sub controlul ocupanţilor. Ca o consecință a acestor activități este închis la Penitenciarul Văcărești, împreună cu alți unsprezece ziariști și scriitori.

Au urmat ani grei, asupra poetului planând stigmatul germanofiliei proclamate anterior.

Lucian Boia, în Capcanele puterii, spunea că:

… el i-a ajutat pe «creatori» şi material, într-o anumită măsură, dar mai ales dându-le sentimentul că reprezintă ceva în societatea românească.

Prima sa carte de poezie, Cuvinte potrivite, apare cu întârziere, în 1927. Poetul avea 47 de ani. Apare ziarul Bilete de papagal sub direcția sa, în anul următor. Debutul în proză se produce în 1929, odată cu apariţia cărţii Icoane de lemn.

În ceea ce privește valoarea operei argheziene, critica literară a fost împărțită: tradiţionaliştii, i-au denunţat poeziile ca fiind vulgare, imorale, iar cei care apreciau arta modernă l-au văzut pe Arghezi ca fiind o revelaţie. Între ei, Eugen Lovinescu – simbol al promovării literaturii moderne – a fost unul din cei mai fervenţi apărători ai creaţiei argheziene. De aceea a avut şi de suferit, Lovinescu ratând intrarea în Academie: deşi era cel mai cunoscut şi apreciat critic literar al vremii, el era un apărător al literaturii moderne şi, deci, nu putea deveni academician. Însă Arghezi a avut norocul de a beneficia de sprijinul Regelui.

Editura Fundațiilor Regale îl publică intens pe Arghezi. Apare volumul Versuri care altfel ar fi rămas probabil nepublicat având în vedere indignarea pe care a trezit-o la Academie. Iorga numea acest volum scabros și spunea că Arghezi foloseşte în unele poezii cel mai ordinar limbaj.  Ceea ce ne duce cu gândul la Dante și la acel limbaj „vulgar” din Divina Comedie…

Practic, consacrarea lui Arghezi s-a făcut prin intermediul Regelui, nu la Academie. În acest context e de înţeles că poetul a rămas fidel Regelui, pe care nu încetează să-l mai laude. Poezia Făt frumos e un exemplu elocvent:

 Unde-a plecat, călare, Făt-Frumos,

De nu se mai zărește nicăierea,

Oricât și-ar pune soarele puterea,

Oricât s-ar pogorî luna de jos?

Cum va voi, căci vrednicul urmaş

Al lui Ștefan și Țepeș împreună,

Ridică și altare din ștei pentru vrăjmaș,

Dar și țepoaie-nalte, cu proțăpirea bună.

În 1931 apare volumul de versuri Flori de mucigai, legat ca de altfel şi Poarta neagră, de anii de detenţie. Tot acum, pentru copii, publică volumul în proză Cartea cu jucării, inaugurând o direcţie secundară în creaţia sa, ce va continua mai apoi cu volumele: Cântec de adormit Mitzura, Buruieni, Mărţişoare, Prisaca, Zdreanţă, etc.

Arghezi era deja un scriitor şi publicist consacrat, având o voce influentă în presa românească, în ajunul plecării Regelui Carol din țară. S-a afirmat însă, nu prin vechea germanofilie, ci printr-o critică acidă la adresa fascismului. A rămas în istorie faimosul pamflet intitulat Baroane, publicat în toamna anului 1943, dedicat nimeni altuia decât ambasadorului german la Bucureşti, Manfred von Killinger. Iată acest text, în urma căruia, cum era și de așteptat, a urmat închisoarea, acesta fiind prețul plătit în urma publicării lui.

„Ce semeţ erai odinioară, dragul meu, de n-ai mai fi fost. Şi ce mojic! ce mitocan! Ce bădăran! Nu te mai recunosc. Parcă în hainele tale a intrat alt om şi parcă celălalt a plecat în pielea goală, pe undeva, prin ceruri ori iad.

Botul nu-ţi mai e aşa gros, fălcile ţi-s mai puţin dolofane şi ai început, Doamne!, să şi surâzi cu buzele alea groase, şterse de unsoare. Ceafa ţi s-a mai tras, guşa s-a mai moderat, burta caută un relief mai aproape de spinare. Nici părţile de dindărăt nu mai sunt atât de expresiv dominante, dedesubtul croielii scurte.

Cred că nu mai iei dimineaţa patru cafele cu lapte, o halcă de şuncă şi opt prăjituri, cu care ţi-ai pus din nou în funcţiune intestinul gros, anemiat de răbdări prăjite. Te umpluseşi bine, până la râgâială. Ţi-aduci aminte ce sfrijit erai pe când erai sărac şi cum ne pălmuia căutătura ta aţâţată după ce te-ai procopsit. Îndopat cu bunurile mele, nu-ţi mai dam de nas şi ţi s-a părut că eram pus pe lume ca să slujesc mădularele tale, burţii, guşii, sacului şi dăsagilor tăi: ăsta era rostul meu, a trebuit să-l aflu de la tine, flămândule, roşcovanule, boboşatule, umflatule.

Mi-ai împuţit salteaua pe care te-am culcat, mi-ai murdărit apa din care ai băut şi cu care te-ai spălat. Picioarele tale se scăldau în Olt, şi mirosea pănă la Calafat, nobilă spurcăciune!

I-auzi! Vrea să-mi fie stăpân şi să slugăresc la maţele lui, eu care nu m-am băgat rândaş nici la boierul meu. Vrea trei părţi şi din văzduhul meu, ca să răsufle în răcoarea mea numai el. Lasă-mă să-mi aleg stăpânul care-l vreau eu, dacă trebuie să mă robesc, nu să mă ia la jug şi bici, înșfăcat de ceafă, cine pofteşte.

Uită-te, mă, la mine! Baroane! Să ne desfacem hârtiile amândoi, eu zapisul şi hrisoavele mele, scrise pe cojoc, şi tu zdrenţele tale. Scrie pe ale tale Radu? Nu scrie!… Scrie Ştefan? ? Nu scrie!… Scrie Mihai, scrie Vlad, scrie Matei? Nu! Păi ce scrie pe cârpele tale? Degete şterse de sânge?

Mi-a ieşit o floare-n grădină, ca o pasăre roşie rotată, cu miezul de aur. Ai prihănit-o. Ţi-ai pus labele pe ea şi s-a uscat. Mi-a dat spicul în ţarină cât hulubul şi mi l-ai rupt. Mi-ai luat poamele din livadă cu carul şi te-ai dus cu el. Ţi-ai pus pliscul cu zece mii de nări pe stânca izvoarelor mele, şi le-ai sorbit din adânc şi le-ai secat. Mocirlă şi bale rămân după tine în munţi şi secetă galbenă pustie în şes. Şi din toate păsările cu graiuri cântătoare, îmi laşi cârdurile de ciori.

Începi să tremuri acum, căzătură. Aşa s-a întâmplat cu toţi câţi au umblat să-mi fure binele ce mi l-a dat Dumnezeu. Te-ai cam subţiat şi învineţit. Obrazul ţi-a intrat în gură, gulerul ţi-a căzut pe gât ca un cerc de putină uscată. Dacă te mai usuci niţel, o să-ţi adune doagele de pe jos. Ce floacă plouată-n capul tău! Ce mustaţă pleoştită! Ce ochi fleşcăiţi! Parcă eşti un şoarece, scos din apă, fiartă, de coadă, Baroane…”

După acest episod au urmat vremuri grele pentru Arghezi. Viziunea sa despre artă şi poezie intra în totală contradicţie cu realismul socialist impus de sovietici. Seria de articole publicate săptămânal în Adevărul, în care Arghezi se pronunţa împotriva puterii populare şi a autoritarismului acesteia în problemele artei, reprezintă o primă reacție împotriva noii ordini ce se impunea asupra țării.

În 1948 apare un articol ce avea să devină celebru, scris de Sorin Toma și intitulat Poezia putrefacţiei sau putrefacţia poeziei, în care întreaga operă a poetului este pusă la zid, acuzată ca fiind o ilustrare a clasei burgheze, a decadenţei, moment din care lucrările lui Arghezi au fost interzise, el retrăgându-se complet din viaţa publică. În acei ani, orice opinii politice va fi avut, nu şi le-a putut exprima.

Este reabilitat, de către Dej abia la mijlocul anilor 50, distins cu titluri şi premii, ales membru al Academiei Române şi sărbătorit ca poet naţional la 80 şi 85 de ani. În 1965, Universitatea din Viena îi decernează premiul Gottfried von Herder, iar Academia Sârbă de Ştiinţe îl alege membru al secţiei de literatură. Publică: 1907 – peisaje, Cântare omului, Stihuri pestriţe, Poeme noi, Cu bastonul prin Bucureşti.

În 1967, pe 14 iulie, se stinge din viaţă, fiind înmormântat, alături de soţia sa Paraschiva, în grădina casei din strada Mărţişor devenită ulterior, muzeu.

Articol apărut în revista online Literatura de azi.

 Tudor Arghezi – Flori de mucigai.mpg

Amintiri cu maestru Tudor Arghezi

Articole Literatura de azi – Dante al Portugaliei, Luís Vaz de Camões

Etichete

Articole Literatura de azi, Dante al Portugaliei, Literatura de azi, Luís Vaz de Camões, Revista online Literatura de azi, scriitori celebri

Despre Luís Vaz de Camões (1524) au rămas puține date biografice și acelea, nesigure. Este poetul național al Portugaliei și unul dintre clasicii literaturii universale, comparat cu Dante, Virgilius sau Homer datorită măiestriei versurilor sale.

Este unicul fiu al unei familii sărace provenite din zona Galiciei, ce avea să se mute mai târziu la Lisabona. De altfel, unii dintre specialiști afirmă chiar că acest oraș ar fi cel natal. Este părăsit la scurt timp de tatăl său care pleacă în Indii, pentru a se îmbogăți, iar copilul a rămas doar cu mama sa.

Camões a studiat la Universitatea de la Coimbra, a slujit ca soldat în Africa de Nord, a trăit în Macao și Goa și s-a stabilit în Mozambic. Se reîntoarce  în Portugalia în 1570.

În 1572 publică Os Lusiadas.

***

O, tu deșarta stăpânirii slavă!

Deșert, orgoliu poreclit renume!

Stăpânește- amăgitoarea ta otravă

Un vânt smintit-onoarea-zis pe nume.

O, cum reverși pedeapsa ta grozavă

Pe cei ce te iubesc mai mult pe lume!

Ce crime, ce cruzimi, ce crunte cazne,

Încerci pe pielea lor – și ce năprazne!

Primește o recompensă din partea regelui Sebastian pentru opera sa poetică. Sau pentru activitatea sa din Orientul îndepărtat, nu se știe cu siguranță.

Camões a scris elegii, ode și sonete, capodopera sa fiind Lusiadele. Aceasta este o operă epică de mari proporții, ce relatează descoperirile și cuceririle portugheze.

* * *

Cetăţi preface auru-n ruine,
Prietenii ţi-i schimbă-n sceleraţi,
Prin el cel nobil ticălos devine
Şi-ai oastei capi vrăjmaşilor predaţi;
Corupe, lacom, purităţi virgine;
Nicio primejdie nu-l ţine-n laţ
Căci pângărind şi înjosind ştiinţa,
Orbeşte judecata, conştiinţa.

Se stinge din viață la data de 10 iunie 1580, această dată fiind mai apoi, proclamată ca Ziua Națională a Portugaliei. Tot în cinstea acestui mare poet, s-a instituit Premiul Camões pentru literatură, în anul 1989.

Mircea Eliade a petrecut o perioadă de timp la Lisabona, în calitate de atașat cultural pe lângă ambasadă; atunci a publicat un articol în revista „Acção”, numărul 72, din 3 septembrie 1942 dedicat celor doi poeţi: Luis de Camões şi Mihai Eminescu. Încă din debutul acestui articol Mircea Eliade îşi precizează clar intenţiile:

 Vreau să încep prin a fixa scopul acestui articol, care nu e o lucrare de istorie literară comparată, şi în care nu-mi propun să caut eventualele influenţe camõesiene care s-ar putea afla în opera marelui scriitor român Mihai Eminescu. Apropiind numele celor doi poeţi mai mari ai latinităţii, mă gândesc mai întâi de toate la contribuţia pozitivă pe care fiecare din ei a adus-o îmbogăţirii «geniului latin». 

Astfel, el va aminti de legătura evidentă între cei doi creatori afirmaţi în epoci şi pe meridiane diferite. Aduce în discuţie coordonatele fundamentale ale spiritualităţii latine, având asupra poeților în discuție o privire istorică şi sintetizatoare. Misiunea geniului latin, spune Mircea Eliade, a fost întotdeauna acea voinţă de a transforma în cultură experienţele cele mai diverse, contradicţiile cele mai neaşteptate, peisajele cele mai exotice. Comparată cu alte structuri spirituale europene – germanică, anglo-saxonă, slavă, – latinitatea se manifestă drept cea mai bogată şi cea mai complexă, posedând o inepuizabilă capacitate de a se reînnoi, de a se autodepăşi şi de a renaşte din propria-i cenuşă. Camões şi Eminescu sunt două ilustrări măreţe ale acestei forţe creatoare.

Articol publicat în revista online Literatura de azi.

Articole Literatura de azi – Nevoia de teatru, Andrei Șerban

Etichete

Andrei Șerban, Literatura de azi, Revista online Literatura de azi, teatru

Teatrul este un loc unde noi, oamenii, venim ca să ne vedem în oglindă aşa cum suntem, nu cum am vrea să fim. Să vedem propria noastră viaţă, reflectată pe scenă de către actori într-un mod mai esenţial şi mai clar decât ce putem vedea noi înşine despre noi. Andrei Şerban

NEVOIA DE TEATRU

Pentru mine, nevoia de a face teatru este clară. Dacă teatrul nu ne ajută să ne depăşim pe noi înşine, atunci de ce facem teatru?

Putem spune, fără teamă, că Andrei Șerban este un regizor universal după ce a reușit să pună în scenă spectacole de teatru și operă în 39 de țări. Un ambasador pe care România ar trebui să-l aprecieze la adevărata lui valoare. Andrei Șeban (21 iunie 1943) cel mai important regizor român din a doua jumătate a secolului XX, care a plecat la 26 de ani din țară, cu trei cămăși și două perechi de pantaloni, pentru a ateriza în America. Acolo a răzbit.

A absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografie, în anul 1968, secția Regie, la clasa lui Radu Penciulescu, după care a debutat la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț. A plecat din țară în 1971 și s-a reîntors după 1989, pentru a conduce Teatrul Național din București.

A colaborat cu cele mai mari companii teatrale din lume unde a reușit montări grandioase.  Timp de 20 de ani a fost asociat cu Robert Brustein”s American Repertory Theatre Company. A lucrat, de asemenea, cu La MaMa Theatre, The Public Theatre, Lincoln Centre, Circle in the Square, Yale Repertory Theatre, the Guthrie Theatre, A.C.T. și cu New York City, Seattle și Los Angeles Opera.
În Europa a lucrat pentru Opera din Paris, Geneva, Viena si Bologna, cu Welsh National Opera, Covent Garden, Théâtre de la Ville, Helsinki Lilla Teatern, La Comédie Française.
În Japonia a pus în scenă spectacole pentru Shiki Company of Tokyo.

Spectacolele de operă puse în scenă de Andrei Șerban sunt: Evgheni Oneghin (1980) la Welsh National Opera, a fost prima producție lirică, Turandot (1984), Norma (1985), Fidelio (Covent Garden – 1986).
Opera din Paris : The Puritans (1997), L’Ange de feu (1991), Lucia Di Lammermoor (1995), L’Italienne a Alger (1998), Les Indes Galantes (1999).

Iată ce declara regizorul despre aceste experiențe:

Deseori am avut ocazia să observ în ce fel cuvintele, când sunt cântate, pot avea mai multă forță decât atunci când sunt vorbite. Lucrând în teatru pe texte din tragedia antică, am putut constata impactul direct, total, asupra spectatorilor, al incantației și sonorităților limbii vechi grecești. Lucrând în operă, am simțit la fiecare repetiție puterea muzicii de a transmite atât prin voce, cât și prin instrumente, o stare care instantaneu mă transportă într-o altă lume. Recunosc, îmi e imposibil să vorbesc despre muzică. Orice încercare de a o defini reprezintă o tentativă stângace și pur subiectivă. Dar, deși muzica poate însemna ceva diferit pentru fiecare dintre noi, și uneori chiar mie aceeași muzică îmi comunică lucruri diferite la diverse intervale de timp, important este că ea poate atinge simultan toate aspectele ființei. Emoția intuitivă și gândul logic, conectate prin sunetul muzicii, transformă animalul din noi în spiritual. Arta din antichitate avea un rol purificator, prin muzica lui Orfeu animalul era domesticit de o altă forță, mai fluidă, mai subtilă. De câte ori nu credem că problemele personale, sociale sau religioase nu au legătură și nu se influențează unele pe altele?! Ei bine, prin muzică realizăm că fiecare element e dependent de celelalte, totul e interconectat. Când ascult Bach sau chiar în mijlocul unei repetiții la operă, fiind pătruns de forța unui sextet de Mozart, dintr-odată viața mea pare să aibă sens.

Andrei Șerban a fost și este profesor la numeroase universități. Alături de alți 20 de regizori, a primit de la Societatea directorilor de teatru și coregrafilor, o distincție pentru impactul major pe care l-a avut în teatru.

Teatrul este singurul loc în care nu putem să creăm singuri. Un pictor, un scriitor nu are nevoie de nimeni. Un pianist nu are nevoie de nimeni. Dar pentru un actor sau un regizor e nevoie de ceilalți. Nu poate crea singur.

Articol publicat în revista online Literatura de azi.

Articole Literatura de azi – Un mândru tânăr (și sfioasa lui)

Etichete

Articole Literatura de azi, Literatura de azi, Revista online Literatura de azi, scriitori celebri, Sfioasa de William Butler Yeats

Inocenţa şi frumuseţea au un singur duşman: scurgerea timpului. William Butler Yeats

UN MÂNDRU TÂNĂR (ȘI SFIOASA LUI)

Născut în Dublin, Irlanda, la 13 iunie 1865, William Butler Yeats a fost fiul unui pictor irlandez bine-cunoscut, John Butler Yeats.  Poet, dramaturg și prozator, a primit Premiul Nobel pentru Literatură în 1923.

Și-a petrecut o parte din copilărie la Londra, după care a revenit la Dublin, la 15 ani, pentru a continua studiul picturii, dar a descoperit faptul că îi plăcea mai mult poezia. Între timp, Yeats a început să scrie: două versuri scurte au apărut în Revista Universității din Dublin în 1885. Atunci când familia s-a mutat la Londra în 1887, Yeats a preluat viața unui scriitor profesionist.

Fascinat de la o vârstă foarte fragedă de legendele oculte irlandeze, Yeats a fost profund implicat în politica din Irlanda, iar în anii douăzeci, în ciuda independenței Irlandei de Anglia, versetul lui a reflectat un pesimism cu privire la situația politică din țara sa și din restul Europei.

Yeats era un tânăr mândru, și mândria i-a cerut să se bazeze pe gustul și simțul său artistic. El nu a fost lăudăros, dar aroganţa spirituală l-a cuprins ușor. Poemele sale timpurii, adunate în Rătăcirile de Oisin, și alte poeme (1889), sunt opera unui estet, de multe ori frumos, dar întotdeauna rarefiat, strigătul unui suflet pentru eliberarea de circumstanță.

A devenit rapid implicat în viața literară din Londra. El a devenit prieten cu William Morris și WE Henley, și a fost un co-fondator al Clubului Rhymers , ai cărui membri mai erau și  prietenii lui, Lionel Johnson și Arthur Symons. În 1889 Yeats întâlnit-o pe Maud Gonne, o frumusețe irlandeză, arzătoare și strălucitoare. Din acel moment, așa cum scria el, tulburarea vieții mele a început. Aceasta nu i-a răspuns cu aceeași pasiune, plăcându-l și admirându-l, dar nedorind a fi cu el.

Sfioasa

Sfioasă, sfioasă,
Sfioasă dorului meu,
Se mişcă la para focului
Cu gândul departe.

Aduce talerele
Şi le așază la rând –
Într-un ostrov pe ape
Cu ea o să merg,

Aduce lumânările
Şi luminează odaia cu perdele lungi,
Sfioasă pe pragul uşii
Sfioasă în întuneric.

Sfioasă ca un iepure de casă,
Gata de ajutor şi sfioasă –
Într-un ostrov de ape,
Cu ea o să merg.

După 1910, arta dramatică a lui Yeats a luat o întorsătură bruscă spre un stil extrem de poetic, statică și ezoterică. Piesele sale ulterioare au fost scrise pentru micul public; experimentează cu măști, dans, muzică și au fost profund influenţate de japonezul Noh. Deși un patriot convins, Yeats  a deplâns ura și bigotismul mișcării naționaliste, iar poezia lui este plină de protest împotriva ei.

Yeats este unul dintre puținii scriitori ale căror lucrări au fost scrise mai mult după acordarea Premiului Nobel. Întrucât el a primit premiul în principal pentru lucrările sale dramatice, astăzi, această semnificație se bazează pe realizarea lui lirică. Poezia sa, în special volumele Lebedele la Coole (1919), Michael Robartes și Dancer (1921),Turnul (1928),  precum și Ultimele Poezii și piese de teatru (1940), l-au făcut unul dintre poeții cei mai influenți ai secolului XX. Temele sale recurente sunt contrastul artă și viață, măști, teoriile ciclice ale vieții (simbolul scărilor de lichidare) și idealul de frumusețe în contrast cu tumultul vieții moderne.

Se stinge din viață la data de 29 ianuarie 1939.

Articol publicat în revista online Literatura de azi.