Literatura de azi – Oamenii duc muzica mai departe

Etichete

Clara Haskil, Festivalul Internațional de Pian Clara Haskil, Literatura de azi, muzică clasică

Poate mai mult ca niciodată avem nevoie de a aduce în atenția publicului frumosul, muzica de calitate și pe cei care au interpretat-o cu o măiestrie desăvârșită. Este o modalitate prin care putem alunga superficialitatea, dar și prostul gust care se insinuează în tot mai multe minți, făcându-le să se manifeste pe măsură.

Avem nevoie de a aduce în atenția copiilor noștri acorduri melodioase din toate domeniile pentru ca, punând în față ambele manifestări, cei care sunt în plină formare să poată alege corect.

Dacă zilele trecute pomeneam de turneul „Vă place…?”, acolo unde Răzvan Suma și Daniel Goiți ne invitau să-l cunoaștem mai bine pe Beethoven, acum vă propun să vă aplecați puțin și să dați curs primului proiect de talie internațională din România dedicat memoriei legendarei pianiste de origine română, Clara Haskil – Festivalul Internațional de Muzică Clasică „Clara Haskil” (27-29 octombrie a.c.) Acesta a luat fiinţă în 2014, şi se desfăşoară în unul dintre cele mai frumoase orașe din țară, Sibiu, Capitală Culturală Europeană în 2007, recunoscut pentru efervescența turistică și culturală.

Pianista Alina Azario a fost cea care a avut inițiativa înființării acestui Festival Internațional. Cum situația economică actuală determină tot mai mulți tineri să părăsească țara, o pianistă din România aflată în plină ascensiune în muzica internaţională şi-a propus să readucă acasă un simbol – un gest de reverență pentru România, pentru una dintre cele mai talentate pianiste de origine română a tuturor timpurilor: Clara Haskil.

Născută la București, pe 7 ianuarie 1895, Clara Haskil avea să-i cânte, la numai cinci ani, Reginei Elisabeta a României pentru ca mai apoi să se perfecționeze la Paris, urmând să concerteze alături de mari muzicieni ai lumii, nume care au făcut istorie, de la dirijorul Herbet von Karajan, la inegalabilul pianist de origine română Dinu Lipatti, care i-a devenit și apropiat. În 1942, pianista s-a stabilit la Vevey, în Elveția, iar în prezent, într-un gest de meritată recunoaștere, unul dintre cele mai importante concursuri de muzică clasică din lume, cu o tradiţie pe peste 50 de ani, care are loc chiar la Vevey, îi poartă numele: Concursul Internațional de Pian Clara Haskil.

„Într-o epocă în care pianiștii prestigioși nu lipsesc, m-am întrebat asupra caracterului unic al cuvântului și interpretării Clarei Haskil. Ascultând-o cântând un concert de Mozart sau de Beethoven, aveai senzația că totul era corect în mod natural – tempi, nuanțe, frazare – ceea ce suscita între dirijor și solist un dialog care făcea inutilă orice discuție prealabilă, pusă la punct cu oricâtă trudă. Și artiștii muzicieni de orchestră, atât de sensibili la calitatea acestui acord, erau uluiți la prima repetiție și aveau o plăcere vădită să o acompanieze.” – povestea dirijorul Herbert von Karajan în prefața cărții dedicate pianistei.
„Ascultând-o interpretând Mozart, îți dai seama cât de departe de adevăr suntem noi toți.“ – Dinu Lipatti.

Clara Haskil a lăsat nu doar o moștenire muzicală excepțională, ci și o mărturie unică, profund umană, despre fragilitatea artistului, despre dedicare până la abandonul de sine și despre respectul datorat publicului.

Cu o dăruire inegalabilă față de muzica clasică și având dorinţa de a căuta cele mai bune acorduri până la perfecțiune, Clara Haskil a atins însă gloria abia la vârsta de 55 de ani. Lăsând să se vadă fragilitatea artistului, pianista era extrem de autocritică cu propriile interpretări și suferea de un „trac violent” înainte de concerte. Deși numeroși critici de renume internațional și muzicienilor de prim rang i-au pus în lumină valoarea, cariera concertistică a celei care, astăzi, este unul dintre reperele muzicii clasice internaționale avea să se desăvârșească abia spre vârsta maturității târzii.                          

Clara Haskil, cu pasiune și perseverență, ne-a arătat că un artist are nevoie de public, la fel de mult cum publicul are nevoie de un artist.

„Anul acesta, îndrăznim o nouă formulă: încercăm să punem în valoare diferitele posibilități care se deschid atunci când muzicienii invitați acceptă să urce pe scenă singuri, în duo, trio sau alături de orchestră, îmbinări în program care permit o explozie de diversitate în repertoriul propus.

În plus, repertoriul în sine al ediției din acest an este unul de care suntem extrem de bucuroși: de la ultimele lucrări scrise pentru pian de Robert Schumann (Gesänge der Frühe op. 133) și de Franz Schubert (Drei Klavierstücke D. 946), atât de complexe, la luminosul Mare Duo în La Major de Schubert, până la binecunoscutul și atât de apreciatul trio Dumky de Dvorak – contrastul nu ar fi putut fi mai mare! Sperăm ca, și în acest an, publicul să recunoască spiritul festivalului, să aprecieze programul propus și să ne fie din nou alături cu emoții puternice în suita de concerte care îi așteaptă timp de trei zile pline la Sala Thalia”, a mărturisit pianista Alina Azario, inițiatoarea și directorul artistic al Festivalului.

Una dintre surprizele ediției din 2017 a Festivalului Internațional Clara Haskil o reprezintă lansarea, în avanpremiera concertelor de la Sala Thalia, a unei noi traduceri, publicate de Editura Humanitas (traducere de Lidia Dumitru, Elena Ciocoiu și Adina Cobuz), a celei mai cunoscute biografii a Clarei Haskil, după exact 30 de ani de la prima apariție în limba română: este vorba despre volumul lui Jérôme Spycket.

Oamenii duc muzica mai departe.

Biletele pentru Festivalul Internațional Clara Haskil 2017 au fost puse deja în vânzare și pot fi achiziționate de la casieria Sălii Thalia sau online prin Bilet.ro și Eventim.ro. Programul festivalului este disponibil pe www.clarahaskil.ro.

Articol apărut în revista online Literatura de azi.

Anunțuri

Școlărel de clasa a VI-a * „Octav”- un film de simțit, nu de analizat

Etichete

Școlărel de clasa a VI-a, La Radio cu Andreea Esca si Serge Ioan Celebidachi, Literatura de azi, Octav - conferința de presă - video, SERGE IOAN CELEBIDACHI CINEAUTOR - film OCTAV

Aseară ne-am întâlnit cu Octav. Spun „ne-am” pentru că alături de mine și Luca am invitat o veche prietenă dar și pe copiii acesteia.
E vorba de Delia, prietena mea devoratoare de cărți și mere, cea care are un spirit critic și extrem de franc asupra trăirilor și simțirilor pe care i le oferă textele scrise. Acum aveam prilejul să văd această reacție și în ceea ce privește o peliculă cinematografică semnată de un regizor român.

Ceea ce m-a determinat să lansez această invitație a fost dorința de a îi pune, ori mai bine spus de a trăi alături și altfel de sentimente. În tumultul vieții pe care o traversăm am găsit de cuviință să ne mai oprim pentru un respiro, Ori Octav asta este; un moment în care găsești elementele necesare acestei reîncărcări.
Și pentru că revista la care lucrez și eu de câțiva ani, cu infinită bucurie, a fost partener media al acestui film.
S-au scris multe articole legate de film pe care, dacă veți avea curiozitatea să le citiți, veți înțelege și din alt unghi ce anume semnifică și ce se dorește el a fi.

Iată câteva titluri pe care le găsiți în revista noastră:

„Octav este o poveste clară, minunată și frumoasă”*

Pentru liniştea dumneavoastră, mergeţi să vedeţi filmul OCTAV

Tatăl personajului jucat de Marcel Iureș în filmul „Octav”

Filmul „Octav” va avea proiecții speciale în țară

La 10 ani, ei joacă deja alături de Marcel Iureş, în filmul „OCTAV”

Așadar, într-o zi de week-end, dar și de mare sărbătoare creștină, la cinematograful unde am fost noi să vedem proiecția, la mall, lumea mustea. La casa de bilete NU ERA nici un afiș cu acest film. Am crezut că au anulat proiecția, prietena mea întrebându-mă dacă sunt sigură că la acest film dorim să mergem. Dar rula, ÎN CEA MAI MICĂ SALĂ A CINEMATOGRAFULUI. Sala, cu 100 de locuri era apropae plină și spun asta pentru că pe primul rând, cel de lângă ecran, nu poți urmări nici o peliculă. Ecranul e prea mare – ca drept dovadă că noi, care am stat pe rândul al cincilea, nu am putut vedea clar anumite secvențe din film, imaginea fiind neclară iar dacă ar fi fost o subtitrare, aceasta ne-ar fi solicitat gâturile și coloana la maxim. E un aspect pe care-l consider nedrept pentru o peliculă românească. În schimb, tronau afișe care mai de care mai luminoase cu alte pelicule americane.

Spuneam la începutul acestor rânduri că am avut o oarecare teamă în privința reacțiilor invitaților mei. Una la mână; copiii Deliei sunt de unsprezece și doisprezece ani, dar băiatul are o fire mai… virtuală, excelând la acest capitol. Fata, Mimi, este complet diferită, delicată, așezată, studioasă. Dar, iată că, am avut plăcuta surpriză să constat că cei trei copii au fost încântați de film, au privit cu interes povestea fără a întreba nici o clipă când anume se termină. După ce am ieșit, am asistat la o „analiză” făcută de ei, în care au specificat ce anume le-a plăcut, dar și ce au găsit ca nefăcând parte din ea. Ori dacă niște copii de unsprezece ani consideră că o pungă cu Joe zăbovește nepermis de mult într-o secvență pe ecran, înseamnă că e ceva în neregulă. Luca m-a întrebat dacă atunci când Octav era mic, exista Joe și așa ne-am interesat,napolitanele apărând pe piață acum douăzeci de ani. Dar în secvența cu pricina, momentul era actual, nu din copilăria personajului principal.

Ce ne-a mai mers la suflet, un pic mai mult decât totul, per ansamblu; secvența cu scările urcate – iar și iar, copacul din pictură care la un moment dat a devenit incandescent, modul în care se dădea Octav în leagăn alături de Ana, rațele și natura. Dacă mai pomenesc mult se completează filmul.

Așadar, nu ratați acest lung-metraj pentru că aveți posibilitatea să locuiți într-o casă care nu este doar o casă ci și un personaj, să ascultați acordurile de vis ale lui Vladimir Cosma – cel care semnează muzica dar și pentru că vă puteți găsi liniștea. Ori asta e fantastic!

Pentru mai multe detalii, poate vă vor ajuta aceste înregistrări video:

Literatura de azi – «Tot pentru Ţară, Nimic pentru mine»

Etichete

Carol I, Castelul Peleș, Literatura de azi, Sinaia

Atunci când aud de Carol I, în mintea mea răsare Castelul Peleș, mândrul și falnicul castel din Carpați, cel care a ajuns să fie una dintre cele mai vizitate obiective turistice din țara noastră; însă regele care a avut cea mai îndelungată domnie – 48 de ani – din istoria statelor românești este cel sub care s-a obținut independența țării, căreia i-a și crescut prestigiul, a pus bazele unei dinastii și a redresat economia.

Se știe că în acea vreme, după abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza, România era sub influența puternică a culturii franceze, iar recomandarea pe care Napoleon a făcut-o a cântărit mult în ochii politicienilor noștri. Ion Brătianu a fost cel trimis să negocieze cu prințul și cu familia acestuia, pentru ca pe tronul României să fie înscăunat Carol.

Până în anul 1866 când acceptă coroana României, Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringe a fost ofițer german, a participat la Al Doilea Război al Schleswigului, experiență care-i va fi de folos mai târziu în Războiul  ruso-turc.

În ziua de 10 Mai 1866 este proclamat domnitor al României, chiar dacă domnia sa a început în aprilie 1866 iar la 10 mai 1881, este încoronat rege al României (1881-1914). Își va pune pe frunte coroana de oțel turnată din metalul unuia dintre tunurile turcești capturate la Grivița la 30 august 1877.                                   

Cuvintele de ordine pentru primul rege al României au fost – tenacitate, sobrietate, rigoare. Carol I a făcut istorie la propriu, înconjurat fiind și de o pleiadă de oameni politici, I.C. Brătianu, Mihail Kogălniceanu, Ion Ghica, P.P. Carp, Lascăr Catargiu, Nicolae Ionescu, Titu Maiorescu, Ion I.C. Bratianu, Take Ionescu sau Nicolae Filipescu, îndeplinind destinul național al României: independența și modernizarea.

După o domnie lungă și benefică, România a făcut un salt înainte uimitor – mai toate căile ferate române datează de pe vremea lui Carol, s-au construit şosele, au apărut uzine, a început exploatarea petrolului (a doua ţară în lume, după SUA, în domeniul extracţiei petrolului), s-au făcut uriaşe progrese economice. Carol I a murit la castelul său de la Sinaia, la 10 octombrie 1914. Boala sa a fost agravată de sentimentul că nu reuşise să-şi facă datoria de ofiţer german şi monarh Hohenzollern.

„Viaţa mea era aşa strâs legată de această de Dumnezeu binecuvântată Ţară, că doresc să-i las şi după moartea mea, dovezi de vădită simpatie şi de viul interes pe care le-am avut pentru dânsa. Zi şi noapte m-am gândit la fericirea României, care a ajuns să ocupe acuma o poziţie vrednică între statele europene […] Succesorul meu la tron primeşte o moştenire de care el va fi mândru şi pe care el o va cârmui, am toată speranţa, în spiritul meu, călăuzit fiind de deviza: «Tot pentru Ţară, Nimic pentru mine»…”.

(sursa: descopera.ro)

Articol apărut în revista online Literatura de azi.

Literatura de azi – Povestea poveștii

Etichete

Ion Creangă, Literatura de azi, literatură pentru copii, Mihai Eminescu, povești românești, Soacra cu trei nurori

Coincidențele nu sunt decât felul lui Dumnezeu de a rămâne în anonimat. (Einstein)

Se spune că nicio întâlnire din viața noastră nu este întâmplătoare și din fiecare, dacă ai puterea și înțelepciunea necesară, poți alege ceea ce este bun.

Cu siguranță că altul ar fi fost destinul lui Ion Creangă dacă în viața lui n-ar fi apărut Mihai Eminescu, cel care a intuit talentul său de povestitor și a reușit să-l facă nemuritor.

Astfel, la îndemnul lui, cel ce va deveni părintele Amintirilor din copilărie a scris prima poveste, „Soacra cu trei nurori”. După asta, tot Eminescu a fost acela care l-a dus la Junimea să-și prezinte povestea care ulterior a apărut în „Convorbiri literare”.

Dar să vedem cum a fost povestea poveștii.

Când Eminescu a preluat postul de revizor şcolar, proaspăt întors de la Viena, Ion Creangă era institutor la Iaşi. Fiindu-i şef învăţătorului Creangă, poetul a fost plăcut surprins să descopere în acesta un model de educator. În 1874, Eminescu i-a făcut lui Creangă o inspecţie la clasă. După inspecţie, cei doi s-au întâlnit și au mers împreună la Bolta Rece. „Creangă, îndrăzneţ, duse pe Eminescu la Bolta Rece, ori amândoi se găsiră în vestita crâşmă şi-şi aduse aminte că se cunoşteau. La băutură poetul era expansiv şi-şi va fi desfăşurat toată filosofia lui politică. Creangă, încântat de a fi luat seamă de un tânăr aşa de învăţat, vru să dovedească cum că nici el nu era de lepădat”, scrie George Călinescu în „Viaţa şi opera lui Ion Creangă”.

Cei doi au devenit de nedespărţit. George Panu în „Amintiri de la Junimea” scria:
„Plecau amândoi si se înfundau pe la vre-o crîşmă de prin Tătăraşi, Păcurari sau Nicolina, adică prin părţile exterioare ale oraşului. Acolo nu se puneau pe băut, cum se pretindea sau cum se crede, căci mulţi cred că aceasta ar fi ruinat sănătatea şi a lui Eminescu, şi a lui Creangă; ei se puneau să trăiască o viaţă care le plăcea lor, viaţa simplă şi primitivă. Era o plăcere pentru ei ca să se aşeze între o odae din fundul unei crâşme, pe laviţi de lemn, cu braţele rezemate de o masă murdară, serviţi de un băiețel naiv”.

„Şi eu ştiu poveşti şi pot să te asigur că le pot scrie într-o limbă moldovenească întocmai aşa cum o vorbesc ţăranii din judeţul Neamţ, din satul meu Humuleşti”, a fost replica lui Creangă, atunci când într-una dintre discuțiile pe care le-a avut Eminescu cu Slavici, primul l-a lăudat pe povestitor pentru scrierile sale publicate în „Convorbiri literare”. L-a îndemnat să pună pe hârtie o astfel de poveste şi aşa a apărut „Soacra cu trei nurori”. Poetul l-a dus pe Creangă la Junimea pentru a-şi citi prima scriere. Speriat, Creangă i-a cerut lui Eminescu să îi corecteze textul însă el a refuzat, spunându-i: „Creangă, tu n-ai nevoie să fii corectat de nimeni”.

Iată cum descrie George Panu intrarea lui Creangă la Junimea: „Noul venit era scurt, gros şi gras, cu figura şi părul cam castaniu, blond, cu gâtul scurt, apoplectic şi cu figura congestionată, purtând cu stângăcie hainele. La fiecare cinci minute îşi ştergea sudoarea de pe frunte cu o batistă mare colorată.”

Și tot el continuă: „A fost un adevărat entuziasm la citirea acelei poveşti. Ni se releva un stil şi o limbă pe care nu o mai auzisem”.

Povestirea a fost publicată în „Convorbiri literare” la 1 octombrie 1875. Au urmat „Capra cu trei iezi”, „Punguţa cu doi bani” , „Dănilă Prepeleac” şi „Moş Nichifor Coţcaru”.

Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea-așa.

(sursa foto: adevărul.ro)

Articol apărut în revista online Literatura de azi.

Literatură pentru mămici și nu numai – „Perspective” de Anda Gabriela Doliș

Etichete

„Tristețea e ceea ce face viața palpitantă” de Odilia Roșianu, Editura Curtea Veche, Literatura de azi, Literatură pentru mămici și nu numai, Romancieră la 15 ani de Alex. Ștefănescu

Cu ce să încep? Cu mărturisirea că o stare de plăcere m-a învăluit auzind că autoarea are doar 15 ani?
Cu bucuria de a constata că la această vârstă poți așterne pe hârtie gânduri folosind un așa vocabular?
Cu speranța că în ciuda bramburelii din educația românească sunt elevi care scot capul pentru că se pot exprima și au ceva de demonstrat?
Cu toate laolaltă!

Am descoperit-o pe Anda Gabriela Doliș atunci când în revista online Literatura de azi au apărut două articole despre ea; unul scris de Alex. Ștefănescu și altul, un interviu luat de redactorul șef, Odilia Roșianu.

Romancieră la 15 ani de Alex. Ștefănescu

„Tristețea e ceea ce face viața palpitantă” de Odilia Roșianu

Am cumpărat cartea Perspective, apărută la Editura Curtea Veche și în prima zi de vacanță, am apucat să o citesc. Nu vă ia mult și scriitura Andei Gabriela vă prinde imediat.

Și dacă ați înțeles că e o carte pentru copii, v-ați înșelat. Nu, nu este o carte pentru copii chiar dacă autoarea are vârsta la care acolo pleci cu gândul.

Cartea începe cu un telefon care zbârnâie în creierii dimineții, în urma căruia personajul principal, Arabella Weaver, primește o veste năucitoare: prietenul ei a murit. Se îmbracă imediat și pleacă la spital pentru a se întâlni cu cea de la care a primit telefonul, nimeni alta decât mama decedatului. Autoarea alege ca cea care să povestească să fie însăși Arabella, o tânără deșteaptă, cultivată, extrem de rafinată. De altfel iată cum o descrie Jasper, cel care a ales să plece din relație dar și din viață:

Avea o voce frumoasă, vorbea rar, deși adesea rostea sentințe. Era sinceră, tânără, blândă, cu umerii adunați spre piept și omoplați ieșiți în evidență. Trăia în realitatea mea subiectivă, se împletea cu gândurile și sensurile vieții mele și se afla totodată și în realitatea prezentă, unde se împletea cu propriile percepții și imagini. Era un mănunchi de năucire și feminitate, era un trandafir fără spini.. Vocea ei, trilul lin al florilor, apelor, focului, pământului, cerului, părea că iese de undeva din piept, de parcă glasul inimii vocifera, trupul ei ascultând doar poruncile, imaginile, imboldurile inimii sale. Era o combinație fatală de umor și inteligență, independență și frumusețe. Avea un stil plăcut. Era foarte interesantă, complicată; era mai mult decât putea duce ființa mea de fapt. (pag. 127)

Arabella și Japer au ales să fie un cuplu într-un mod mai diferit iar atunci când a plecat spre morgă, pentru a se confrunta cu tragicul adevăr, a avut ocazia s-o cunoască pe mama iubitului ei. Între ele se înfiripă o relație ce în alte circumstanțe ar fi fost una noră-soacră, iar de la ea Arabella află lucruri pe care nu le știa de la iubit, acesta neavând curajul a i le mărturisi.

Ritmul impus de autoare este unul din care dorești să afli mai multe amănunte, dar mai ales să deslușești ce anume a determinat decizia lui Jasper. Sunt momente în care simți foarte plăcut ritmul frazelor  și în care ai senzația că ești acolo. E bien să vă convingeți singuri, fără a vă dezvălui eu mai mult.

Cu siguranță, tânăra autoare mai are drum lung de parcurs dar acest început este extrem de promițător. Așa-l simt eu, ca un cititor obișnuit, dar așa ni-l prezintă și Răzvan Petrescu, despre care Marius Chivu a spus că este maestrul din umbră al literaturii române scurte, cel care semnează coperta a IV- a alături de Bedros Horasangian, acolo de unde aflăm:

Primul lucru care izbește la romanul Perspective e scrisul percutant, baroc, inventiv, cu fraze care arată o scriitoare pe deplin formată și care stăpânește atât forma, cât și fondul – și asta într-o lume-n care milioane de grafomani se agită în amatorism, banalități disperate și lipsă totală a simțului literar.

Pe lângă toate astea nu aș dori să trec cu vedea o serie de interviuri pe care le-am citit, interviuri în care Anda Gabriela Doliș trage niște semnale de alarmă în ceea ce privește educația care se practică la acestă oră în România.

Sistemul de învățământ de la noi este foarte prost structurat, nu promovează cultura. E un fel de competiție despre cum poți reține informații inutile, pe care copilul le va uita la un moment dat. Materia este mult prea multă, condensată într-un timp scurt. Avem multe teme de făcut. Eu stau șase ore la școală, merg apoi acasă, mănânc, după care mai stau patru ore să-mi fac toate temele. Ziua e gata!

Cred că trebuie să știi câte un pic din fiecare materie, dar să fie esența, nu materie multă și proastă cum e acum. Ar trebui să se promoveze dorința copilului, pentru că, atunci când îi place ceva, învață cu plăcere, deci mai ușor. Dar să-i bagi pe gât niște informații care nu-l interesează, mi se pare un chin! Elevul poate intra în depresie, așa cum am pățit eu. Am trecut printr-o perioadă foarte urâtă din cauza școlii. Aproape de finalul anului, n-am mai putut. Plângeam în fiecare seară, nu mai puteam rezista stresului, presiunii. Era un volum de teme imens. Așa apare repulsia față de școală.

Mai multe puteți afla citind acest articol.

Sursa foto: metropotam.ro

Credit foto: Barna Nemethi

Revenind la Perspective;

„Un roman scris alert, incisiv pe alocuri, analitic și psihologic peste tot ce anunță un prozator plin de perspective: Anda Gabriela Doliș.“
Bedros Horasangian

Literatura de azi – Ultima zi a lui Eminescu

Etichete

Literatura de azi, Literatură pentru mămici și nu numai, Mihai Eminescu, ultima zi a lui Eminescu

---

Dacă s-ar fi adeverit ceea ce s-a găsit într-una din însemnările sale, acolo unde poetul spunea că simte că va trăi până la 78 de ani, acum am fi discutat de o operă mult mai vastă și mai complexă.

Dar chiar și așa, fără că acestea să se fi întâmplat, la 15 iunie comemorăm trecerea magistralului poet în nemurire.

De la înmormântarea sa există doar o singură schiță, un desen realizat de cunoscutul grafician Constantin Jiquidi. Privind cu atenție, putem observa că vremea a fost ploioasă și mohorâtă, precum nota și Augustin Z. N. Pop, pentru că unii dintre participanți aveau umbrele. Mai există consemnat faptul că slujba de înmormântare, după Sfânta Liturghie slujită dimineață în biserica Sf. Gheorghe cel Nou, acolo unde era depus Eminescu, nu a mai avut loc.

Curtea bisericii a fost plină de puținii prieteni, apropiați, dar și de elevi și studenți ai Școlii Normale de Institutori din București. Lor li s-au alăturat o mulțime de curioși și prieteni închipuiți. Este consemnată prezența unei doamne în negru – se presupune a fi Veronica Micle – cea care a pus pe pieptul poetului un buchet de flori de „nu-mă-uita” care au venit să completeze cele șapte coroane din partea Academiei și a câtorva cotidiane care străjuiau sicriul.

Un volum de poezii îngrijit de Maiorescu era pus la capătul sicriului acoperit cu o pânză neagră.

Singurul preot care a oficiat slujba înmormântării nu a citit obișnuit necrologul, totul părând a fi făcut în mare grabă. Corul Mitropoliei, dirijat de C. Bărcănescu, unul din adevărații amici de-ai poetului, a completat slujba. Grigore Ventura, prim redactor la ziarul „Adevărul”, a ținut un discurs din care putem aminti: „…acela ce zace aici înaintea noastră n-a fost al nimănui, ci al tuturor românilor. Nu e dar de mirare că toți îl plângem; dar lacrimile noastre, ale tuturor, se vor schimba în rouă roditoare și binefăcătoare sub razele luminoase ce va răspândi soarele amintirii poetului iubit”.

După încheierea cuvântării, sicriul pus pe un dric simplu, tras de doi cai, a fost dus la Cimitirul Bellu, în urma lui venind cortegiul funerar. Nume sonore și personalități de marcă ale vieții culturale și politice l-au condus pe Eminescu pe ultimul drum. Printre ei,Mihail Kogălniceanu, Toderiță Rosetti (fratele Elenei Cuza), Titu Maiorescu, Lascăr Catargiu.

În fața Universității s-a făcut un popas, prilej pentru o nouă cuvântare. Reputatul profesor de filozofie, Dimitrie August Laurian, a rostit un scurt cuvânt evidențiind activitatea jurnalistică a poetului. Între altele, vorbitorul a spus: „…avem dinaintea noastră un cadavru în care a trăit o comoară de gânduri. Materia își urmează prefacerea sa în nesfârșit”. Gheorghe Calmuș, originar din „Betleemul” lui Eminescu, a transmis condoleanţele studențimii adunate în număr mare. Prin cuvinte emoționante, vorbitorul a arătat aprecierea tinerilor studioși față de geniul celui ce era dus către cimitir: „…Şi noi care te-am iubit şi te-am preţuit atât de mult îţi vom dezmierda cu lacrimi multă vreme mormântul tău şi-l vom corona cu flori de tei, pronunţând numele Eminescu, care conţine în el aşa de mult, cât o lume întreagă”.

Spre seară, Eminescu a fost coborât în pământul reavăn, la parcela 9 din Cimitirul Bellu.

În imagine: Înmormântarea lui Eminescu (desen de Constantin Jiquidi)

(sursa informațiilor: doxologia.ro)

Articol apărut în revista Literatura de azi

Activități educative copii – Scrisul de mână

Etichete

Literatura de azi, Ziua Internațională a Scrisului de mână

Articol scris de Odilia Roșianu în revista Literatura de azi

Au existat cândva tocul, stiloul, pixul, creionul. Și foile dictando sau de matematică pe care fiecare dintre noi trebuia să le umple cu tot felul de semne. Nu, nu era vorba nici de Times New Roman, nici de Arial, nici de Calibri – erau doar semnele pe care învățasem de mici să le „desenăm” pe hârtie. Din categoriile „Ana are mere”, „Nenea Ene e marinar”, „Irina are un ac mic” sau „2 + 2 = 4”, „5 x 7 = 35”. Și mai erau felicitările din vacanța de iarnă pe care le trimiteam profesorilor dragi.

Ce mai înseamnă scrisul de mână pentru majoritatea dintre noi? Probabil doar completarea unor cereri sau declarații oficiale, o semnătură pe ici-pe acolo și… cam atât. Nu ne-ar mai interesa acum să aflăm ce se citește dincolo de scrisul nostru, ce personalitate reflectă, dacă scriem frumos sau, dimpotrivă, avem un „scris de doctor”. Am învățat să apăsăm toți pe tastaturi sau deja lucrăm cu touch-screen, iar respectiva îndeletnicire este foarte, foarte departe. Și, probabil, așa este normal.
Cei mai nostalgici visează încă la epistole puse la cutii poștale, la manuscrise ale unor autori preferați, la mirosul cernelii impregnat pentru multă vreme în hârtia de mai bună sau mai proastă calitate. Ei sunt cei care, deși se folosesc de noile tehnologii, n-o fac cu prea mare plăcere.
Așa cum există adepți ai cărții tipărite, dar și ai celei electronice, cu siguranță și scrisul de mână are avocații lui.
Pe 23 ianuarie se sărbătorește „Ziua Internațională a Scrisului de Mână” care, într-un fel, ne poate aduce aminte că e păcat să renunțăm la o asemenea abilitate dăruită doar omului. Mai ales că studii efectuate de-a lungul anilor au dovedit că studenţii care scriau la examene cu pixul, spre deosebire de colegii lor care aveau la dispoziţie un calculator, şi-au terminat munca mai repede şi, în plus, s-au exprimat mai coerent. Potrivit specialiștilor, scrisul de mână reprezintă una dintre cele mai eficiente metode de a reține ceva.
Ca orice studiu, are, în aceeași măsură, susținători și denigratori. Dar, totuși, un sâmbure de adevăr cred că există și acolo.
În ciuda oricăror păreri, mie mi se pare o idee frumoasă aceea de a celebra un dar pe care numai oamenii îl au. Poate fiecare dintre noi va scrie, din când în când, o propoziție „de mână”. Pentru a nu uita…

Literatură pentru mămici și nu numai – „Între femei” de Adrian Sângeorzan

Etichete

Adrian Sângeorzan, Între femei, Editura Curtea Veche, Literatura de azi, Literatură pentru mămici și nu numai

Am citit multe cărți în ultima perioadă asta pentru că mi-am impus acest lucru. Din istoricul legat de lecturi și timpul alocat lor, am ajuns la concluzia că de multe ori le lași în așteptare pentru prioritățile zilnice; copil, școală, casă și câte nu sunt.
Numai că sufletul trebuie și el ostoit și atunci, dacă respecți un tipar, toată lumea este bucuroasă. Am petrecut un an prolific în direcția menționată și sunt foarte mândră de mine că am reușit asta. Chiar sunt mândră!
De aceea trebuie să vă vorbesc despre cartea lui Adrian Sângeorzan, „Între femei” , pe care am descoperit-o în revista Literatura de azi, acolo unde scriitorul semnează o rubrică în fiecare joi.

Dar cine este Adrian Sângeorzan?, mă veți întreba. Ei bine este medicul care a scris această carte pe lângă alte câteva de poezie, proză și memorii și care a reușit să emigreze în America acum mai bine de 20 de ani. Totul petrecându-se la peste 40 de ani, i-a fost foarte greu să se acomodeze și a depus eforturi susținute pentru a putea ajunge unde este acum; la Jamaica Hospital din New York.
Experiențele prin care a trecut nu au avut cum scăpa de paralela dintre modul în care profesa în România și cel din State, de mentalitatea femeilor și nu numai a lor, de lupta pe care o duce un emigrant în procesul de integrare. Toate aceste aspecte se regăsesc în povestea atât de firesc scrisă.
De ce doresc așa de mult să o prezint? Pentru că este o carte în care povestea se împletește cu a ta și în care te regăsești. S-ar putea să te întrebi dacă nu cumva scrie chiar despre tine, atât de multe similitudini pot exista.
Eu sunt o persoană care crede cu tărie că din actul medical nu poate lipsi dialogul doctor – pacient, că trebuie să existe continuitate, discreție și încredere. Poate faptul că eu însămi am un medic ginecolog care mă supraveghează de peste 26 de ani m-a făcut să citesc totul altfel. Aceste perioade lungi de timp duc la o relație medic – pacient care se înscrie pe alte coordonate, aici referindu-mă la cele firești, normale lipsite de derapaje.

Poveștile spuse de medicul român sunt despre femei de toate națiile și religiile, manevre inedite făcute contra-timp, situații din care crezi că nu mai există scăpare, suflete și trupuri chinuite și schingiuite și despre veșnicul început al omului fie el de sex feminin sau masculin.

-Domnu’ student, pune și mata mâna și ajută. M-am apropiat de targa pe care se zvârcolea femeia. Când m-a simțit lângă ea, femeia și-a desfăcut larg picioarele. Era slabă, musculoasă și avea mâinile late de țărancă care lucra la câmp, cu urme de pământ sub unghii. M-a apucat strâns cu ele de cot, să fie sigură că nu mai pot pleca de acolo, pentru că știa că eu voi fi singurul care va fi prezent la naștere. M-a privit scurt în ochi și mi-a spus blând :
-Vezi să nu-mi scapi copilul! Atunci am văzut capul păros gata să iasă. Întindea cu el țesuturile mamei care-i veneau pe ceafă ca o coroană palidă gata să pleznească. Femeia aproape că mi-a băgat unghiile în carne când s-a scremut ultima oară. Nu mai aveam scăpare. Copilul a țâșnit ca un sâmbure de cireașă și l-am prins instinctiv în brațe. Un copil abia născut e ceva foarte alunecos și zbătător ca un pește căzut din cer. Eram cu mâinile goale și pentru câteva secunde am rămas blocat, neștiind ce să fac. Eram împroșcat din cap până-n picioare cu lichid amniotic și sânge. Ăsta a fost botezul meu în obstetrică. Până să mă dumiresc, femeia aproape că mi-a înșfăcat copilul din brațe.
-Să trăiești, maică. O fată, în sfârșit. Am patru băieți acasă!
Aceeași moașă, ocupată până peste cap cu o altă naștere, mi-a strigat prin ușa:
-Leagă-i cordonul și taie-l.
-Cu ce?
-Uite aici ață. Pune-ți întâi niște mănuși! (pag.19)

În spitalul meu din New York am intrat în contact cu femeii din cele mai îndepărtate colțuri ale lumii. Multe au cărat cu ele obiceiurile, riturile, credințele și superstițiile legate de sarcină și de nașterea în sine. Ba mai mult le-au amestecat cu cele găsite în locurile unde au ajuns. În Guiana Britanică hindușii veniți de bunăvoie din India și-au amestecat credința cu wodoo-ul celor aduși ca sclavi din Africa. Bărbatul guianez nu are voie să-și vadă nou-născutul decât după ce preotul lor, numit pandith, îi verifică copilului zodia, semnul și auspiciile sub care e născut. Habar n-am cum o face. Nu demult, unul din soții unei femei pe care tocmai o născusem nu și-a putut vedea copilul timp de trei zile, până când pandith-ul s-a întors din week-end și a examinat copilul. Le-a comunicat ceremonios, contra cost bineînțeles, că semnele băiatului sunt dintre cele mai bune. Dacă n-ar fi fost așa pandith-ul ar fi trebuit să-i netezească copilului calea, schimbând într-un fel auspiciile sub care s-a născut.
Vietnamezii au și ei obiceiurile lor. Vor, printre altele, o bucată din cordonul ombilical al copilului. Moașele americance încurajează tatăl copilului prezent la naștere să taie cordonul ombilical imediat după ce copilul e născut și așezat pe burta mamei. Asta indiferent de obârșia părinților care de multe ori, șocați probabil de acest ”obicei american”, refuză s-o facă. Unul din ei, foarte emoționat, era aproape să-mi taie un deget cu foarfeca care-i tremura în mână.(pag.160)

…Oricum cele mai bizare întrebări legate de sarcină aveam să le aud de la o fată tânără proaspăt emigrată din una din fostele republici sovietice asiatice. Avea 18 ani și, fiind foarte nesigură pe engleza ei, am apelat la o translatoare. Rămăsese gravidă și voia un avort. L-a început s-a ferit de asistenta care-mi traducea, o basarabeancă care vorbea bine rusește și a fost de acord să comunice cu ea doar când s-a convins că n-are nicio legătură cu cei din comunitatea ei. O comunitate mare, bine adunată laolaltă, chiar în zona în care e și cabinetul meu. Au restaurantele, magazinele, frizeriile și doctorii lor, care îi cunosc bine, cu toate credințele și obiceiurile lor. De multe ori vin la mine pentru o a doua opinie sau când au probleme ce nu vor să fie aflate în comunitate. I-am arătat fetei sarcina pe ecranul ecografului și i-am spus că acel cerc foarte mic arată că sarcina ei e de-abia implantată în uter și că, pentru un avort, ar fi bine să mai aștepte câteva zile. Majoritatea avorturilor în faza asta se fac acum cu niște simple pastile. Înainte de-a pleca, fata a mai întrebat-o ceva pe translatoare, căreia i se schimbă dintr-o dată toată mimica. ”Vă întreabă dacă sarcina ei va continua să crească dacă nu va mai avea sex cu cel cu care a rămas gravidă… și dacă nu va dispare dacă se abține…”.

Domnișoara M. venise la doctor pentru cu totul altceva, și trebuie să recunosc că am uitat repede pentru ce. A acceptat destul de greu un examen al sânilor și doar după ce i-am spus că genele cancerului de sân puteau fi transmise ereditar. Mama ei suferise de așa ceva. Și-a dat jos sutienul cu foarte mari rezerve și abia după ce i-am văzut sânii am înțeles de ce. Amândoi erau plini de cicatrici bizare care se vindecaseră ciudat și care nu corespundeau în capul meu cu nimic din ce văzusem până atunci. Am întrebat-o automat de unde atâtea cicatrici?
– De la cuțit!
– Adică bisturiu?
– Nu, cuțit de bucătărie… Fostul meu iubit..! (pag.169)

Sunt de multe ori pus în încurcătură atunci când mi se cer sfaturi, mai ales când este vorba de paciente pe care le știu de mulți ani, care au născut copii asistate de mine, pe care le-am tratat peste ani ajungând să le cunosc viața și familia, cu fiecare necaz sau bucurie prin care au trecut, cu fiecare rid nou pe față. Multe sunt de vârstă apropiată de a mea, și poate de aceea așteaptă de la mine un plus de înțelegere. (pag. 186).

Sper ca cele câteva pasaje din carte să vă facă atât de curioși încât să o citiți. Este o scriitură care merită toți banii și care se va cuibări în sufletul vostru. Cu siguranță!

Idei pentru mămici – „Dialogul vântului cu marea” și un îndemn: citiți!

Etichete

A visa, Carmen Firan, Dialogul vântului cu marea, Fericirea și orgoliul, Literatura de azi, Magia prieteniei, Nina Cassian în conversație cu Carmen Firan, Odilia Roșianu, Poezii Carmen Firan, Poezii Nina Cassian, Un bărbat fatal

Nu sunt cea mai potrivită în face comentarii legate de conținutul unei cărți, deoarece nu am abilitățile și cunoștințele necesare, dar în calitate de cititor îmi pot manifesta încântarea sau dezamăgirea legată de ele. Consider că atunci când ai o mare bucurie, ea merită a fi împărtășită, strigată în gura mare, pentru a mai trăi și alții aceste senzații.

Întâlnirea mea cu Carmen Firan a fost înlesnită de Literatura de azi, mai bine spus de interviul pe care Odilia Roșianu, redactorul șef al revistei online Literatura de azi, l-a luat acestei minunate scriitoare. În mai multe episoade puteți afla despre magia prieteniei și nu numai.

Magia prieteniei

Fericirea și orgoliul

A visa

Un bărbat fatal

Foto: Dinu Lazăr

Așadar, Moșul a fost foarte iscusit și a trimis exact ceea ce îmi doream: seria de autor Carmen Firan, apărută la Libris la finalul anul 2015. Aici s-au regăsit mai multe titluri, printre care;

Valiza cu melci, Un horoscop al emigrantului – Carmen Firan

Detectorul de emoții și alte povestiri – Carmen Firan

Cuvinte locuite de Carmen Firan

Dar eu, astăzi, doresc a vă aduce în atenție

Dialogul vântului cu marea. Nina Cassian în conversație cu Carmen Firan

O carte pe care am citit-o cu creionul în mână, pentru a ști unde să mă cuibăresc atunci când va fi nevoie. Și fiecare din noi avem astfel de stări.

Nina Cassian – Și destinul cum l-ai defini?

Carmen Firan – Poate ca pe suma alegerilor noastre?

Carmen Firan – Să te întreb totuși când te uiți în urmă ce vezi?

Nina Cassian – Întreabă-mă. 88 de ani gustoși.

Carmen Firan – Ești mulțumită?

Nina Cassian – Da. Pot să spun că ce am trăit a fost bun. Mi-am făcut recitalul, și damblaua, cum se spune, și datoria.

…

Nu mă pot plânge. Am avut parte din toate: și recunoaștere și insulte, și contestări, și glorie, oho, prieteni buni, soți excepționali, toți, și bucuria mea de a scrie care a fost cu mine mai tot timpul.

Trebuie menționat faptul că în interiorul cărții veți regăsi grafică semnată de Nina Cassian dar și o introducere marca Dumitru Radu Popa.

În tot, o carte de substanță, insolită și demnă de citit.

Machete didactice – Doi ani au trecut frumos. Doi ani de blogosferă

Etichete

activități educative copii, despre bloguri, Idei pentru mămici, La mulți ani!, Literatura de azi, machete didactice

Creativitatea înseamnă să vezi ceva ce încă nu există. Trebuie să afli cum s-o transpui în realitate şi astfel să devii un partener cu Dumnezeu. Michele Shea

S-au scurs doi ani. Doi ani de când am intrat în această activitate pe care nu am crezut că o voi trăi atât de intens. Blogosfera, pentru mine, este ca o tornadă. Mă poartă, cât ai spune clik, prin colțuri neumblate de nimeni, pe tărâmuri pline de oameni minunați, în intensități dulci și îmbietoare dar și în văgăuni reci, înfricoșătoare. Nu am crezut că activitatea aceasta, de blogărit, poate stârni pasiuni atât de nimicitoare. Nu am crezut că mă vor afecta atât de mult, remarci făcute de indentități ascunse așa cum nu am crezut că voi fi atât de entuziasmată și de bucuroase de cuvintele apreciative.

Nu mă deranjează cuvintele, de care or fi ele, atâta timp cât  sunt spuse civilizat. De multe ori am dat dreptate celor care m-au atenționat dar au fost și momente în care răutățile nu-și aveau rostul și nici locul. E de la sine înțeles că nu poți mulțumi pe toată lumea.

De-a lungul timpului am adăugat trei rubrici noi: Activități educative copii. Idei pentru mămici și Articole Literatura de Azi. Cu fiecare dintre ele am încercat să vă arăt ce și cum văd eu lucrul alături de copii, ce idei de activități mai pot îmbrățișa mămicile lângă puii lor, sau a altora, iar la rubrica articolelor Literatura de Azi puteți găsi date și însemnări despre celebritățile culturale ale lumii noastre. Nu am inventat eu nimic ci doar am transmis informațiile adunate de-a lungul timpului, pe care dacă le cunoști nu ai ce pierde.

Dar, ce am învățat?

Că te poți întrece pe tine însăți și este de ajuns să-ți dorești acest lucru pentru ca el să se materializeze. A nu te opri din învățat este o binecuvântare.

Că merită să împărtășești ideile tale pentru a putea fi puse în practică și de alții aflați în pană creativă.

Că e bine să crezi în visul tău, în intențiile tale bune.

Nu știu cât am reușit dar știu că mie mi-a plăcut mult să împărtășesc cu voi gândurile mele. Celor care s-au aplecat chiar și pentru câteva clipe asupra rândurilor scrise de mine, vă mulțumesc! Eu voi continua, iar ușa casei mele vă este, la orice oră, deschisă.

Cine știe cum vă poate salva o idee găsită aici.

La mulți ani! și inspirație maximă, tuturor celor care sunt angrenați într-o activitate asemănătoare, indiferent de subiectul tratat. La cât mai mulți cititori. 🙂