Articole Literatura de azi – Creatorul (altei) Antigone, Jean Anouilh

Etichete

Articole Literatura de azi, Jean Anouilh, Revista online Literatura de azi, scriitori celebri

Inspiraţia este o farsă pe care poeţii au inventat-o pentru a-şi da importanţă. Jean Anouilh

CREATORUL (ALTEI) ANTIGONE

Viaţa este un lucru minunat despre care să vorbeşti sau despre care să citeşti în cărţile de istorie, dar e un lucru teribil atunci când trebuie să o trăieşti. (Jean Anouilh)

Unul din cei mai prolifici scriitori francezi, dramaturg cu o reputație internațională, Jean Anouilh (23 iunie 1910) a dorit ca temele abordate de el să mențină integritatea într-o lume în care compromisul este prezent din ce în ce mai mult.

Născut la Cérisole, un mic sat de la marginea Bordeaux-ului, Anouilh are strămoși de origine bască. Autorul susține că a moștenit mândria și conștiinciozitatea lucrului temeinic făcut de la tatăl său care era croitor de profesie. Latura sa artistică se poate datora mamei , care era violonistă, și întregea veniturile familiei cântând la un casino.

Primele încercări de a scrie piese de teatru datează de la vârsta de 12 ani. A fost acceptat la Sorbona, dar neavând posibilitatea de a-și plăti studiile, pleacă după 18 luni.

Anouilh va avea probleme financiare mereu, iar pentru a trăi relativ decent, s-a apucat să scrie, mai întâi scene comice pentru cinema.

La vârsta de 18 ani, Jean Anouilh vede o piesă de teatru a lui Jean Giraudoux, Siegfried, iar aceasta îi va marca existența și va constitui o sursă de inspirație.

În 1932 a scris L’Hermine. În 1933 – Mandarine. Piesele nu sunt bine primite de public, dar Anouilh perseverează până are primul succes major. Acesta datează din 1937, iar piesa se numește Călătorul fără bagaje.

În anii ’40, scriitorul se întoarce de la piesele contemporane pentru a scrie povești cu subiecte mitice, istorice. În toate piesele sale, dramaturgul aprofundează condiția umană. Eroii lui sunt rebeli, se revoltă în numele unui ideal.

Printre cele mai admirate piese amintesc: Antigona(1944), Invitație la castel (1947), Valsul toreadorilor (1952), Ciocârlia (1952), Becket sau onoarea zeilor (1959).

Antigona este piesa ce a avut cel mai mare succes. A fost jucată pentru prima dată, pe 6 februarie 1944, la Théâtre de l’Atelier, în timpul ocupației naziste.

Dacă în Antigona lui Cocteau vom observa o explorare a răului din oameni, în Antigona lui Anouilh se poate vorbi de o reconfigurare. Diferența majoră între Antigona dramaturgului francez și cea a lui Sofocle este de natură stilistică/artistică.  Chiar dacă în 1944 piesa a avut o receptare ostilă, fiind considerată o scuză a colaboraționismului, în 1949 a avut cronici extrem de favorabile, atunci în distribuție fiind Sir Laurence Olivier și soția acestuia, Vivien Leigh.

Anouilh a scris scenariile mai multor filme de succes dar a și tradus, din limba engleză, lucrările altor dramaturgi.

 La începutul anilor ’80 suferă de o boală de tiroidă, pentru ca mai apoi, după câțiva ani, să aibă un atac de cord. Se mută în Elveția pentru a se recupera, dar nu renunță la scris.

Pleca definitiv la data de 3 octombrie 1987.

Viaţa are modalităţile ei de a pune lucrurile în ordine. Foarte ordonată este viaţa. (Jean Anouilh)

 

Reclame

Articol Literatura de azi – Fără model – Nathaniel Hawthorne

Etichete

Articole Literatura de azi, Nathanael Hawthorne, Revista online Literatura de azi, scriitori celebri

Fericirea nu este o destinaţie, un loc în care trebuie să ajungem, sau o stare care ne aşteaptă; ea constă în optimism.
Nathaniel Hawthorne

FĂRĂ MODEL

Descendent al unui lung șir de strămoși puritani, inclusiv John Hathorne, un magistrat care a participat la Procesele Vrăjitoarele din Salem, Nathanael Hawthorne (4 iulie 1804) și-a mai adăugat un w la nume, pentru a se distanța de implicarea rușinoasă a familiei sale, la procesul sus amintit.

Când Nathanael avea 4 ani, tatăl său a murit de febră galbenă, fapt ce a determinat-o pe mama sa să fie extrem de protectoare, ajungând să-l izoleze de copii. Manifestările de atunci i-au determinat caracterul, acesta devenind extrem de timid și livresc.

După ce a absolvit Bowdoin College, s-a apucat de scris. A apărut romanul Fanshawe, ce a avut un mare succes, după care a urmat o perioadă în care a scris mai multe povestiri scurte, printre care Tânărul gospodar Brown și Vălul negru al preotului. În ciuda faptului că aceste povestiri nu au atras atenția,  nuvelele Povestiri spuse de două ori i-au adus faima pe plan local.

În 1842 el s-a căsătorit cu Sophia Peabody și s-au alăturat unor comunități Utopiene Transcedentaliste. Poate și pentru că aveau aceleași firi, căsnicia lor a rezistat mult timp, Hawthorne afirmând despre soția sa: este, în sensul cel mai strict, singura mea companie; și nu am nevoie de alta – nu este loc liber în mintea mea, nici în inima mea. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că sunt de ajuns inimii ei nemărginite!

Dar și Sophia admira opera soțului ei, mărturie fiind însemnările din jurnalul ei. Aceasta nota: Sunt întotdeauna orbită și uluită de bogăția, adâncimea… nestematele de frumusețe din producțiile lui încât abia aștept să le recitesc, să pot medita și cugeta, să pătrund bogăția miraculoasă a gândurilor sale.

Cuplul a avut trei copii – două fete și un băiat.

În 1852, familia s-a reîntors în Hawthorne, iar acolo și-au cumpărat o casă. Ralph Waldo Emerson și Henry David Thoreau le-au fost vecini. În același an a scris biografia de campanie a lui Franklin Pierce și, după ce acesta a fost ales președinte, l-a recompensat de Hawthorne cu un post de consul la Liverpool, Anglia. Când această slujbă s-a încheiat, soții Hawthorne au călătorit în Franța și Italia.

În 1860 a fost publicată The Marble Faun, prima lui carte din ultimii șapte ani. Din păcate, sănătatea lui șubredă nu i-a permis să termine și alte romane de dragoste.

Pe 19 mai 1864, scriitorul se stinge din viață, după o lungă perioadă de boală în care a suferit crize severe de demență.

De-a lungul vieții Hawthorne a scris numeroase nuvele (cărora el le spunea fabule), patru romane de dragoste, între 1850 și 1860: Litera stacojie (1850), Casa cu șapte frontoane (1851), Poveste de dragoste la Blithdale (1852) și The Marble Faun (1860).

Fiind niște povestiri care susțin că răul, păcatul și remușcările sunt calități naturale și înnăscute oamenilor, operele lui Hawthorne aparțin romantismului sau, mai precis, romantismului sobru.  Scrierile sale de mai târziu vor reliefa și perspectiva sa negativă asupra mișcării Transcendentaliste.

Lucrările sale rămân notabile pentru tratarea puritanismului, a vinei personale precum și a complexității alegerilor morale.

Dintre scriitorii americani destinați să fie cunoscuți, el este cel mai original, acela care datorează cel mai puțin modelelor literare precedente de tot felul. (Evert Augustus Duyckinck)

 

Articole Literatura de azi – Nou și vechi între aceleași coperți – Evgheni Evtușenko

Etichete

Articole Literatura de azi, Evgheni Evtușenko, poezia Mama, Revista online Literatura de azi, scriitori celebri

Mi-e tot mai greu să găsesc o definiţie a poeziei. Dar cred că noi, poeţii, avem datoria să facem lumea mai frumoasă. S-o salvăm de la indiferenţă, prin înţelegerea şi relevarea rosturilor vieţii. Şi putem face asta numai dacă primim în schimb dragoste şi frumuseţe. Însă nu poţi nici să primeşti şi nici să dai dragoste şi frumuseţe într-o lume tensionată. Sau, dacă poţi, asta nu ţine de inimă, ci doar de tehnică. Boris Pasternak spunea că tinerii poeţi care scriu fără să cunoască în profunzime lumea, istoria, n-au nicio şansă de-a ajunge mari cu adevărat. Dar, ca să fii un mare poet, trebuie în acelaşi timp să cunoşti ca nimeni altul limba în care scrii, adică să fii „poliglot” al limbii tale, aşa cum marele meu prieten Nichita Stănescu susţinea pe drept cuvânt că este „poliglot de limba română”. Şi-apoi mai trebuie să fii un neobosit cititor. Să-ţi stăpâneşti profesia ca un om de ştiinţă, mereu la curent cu tot ce se petrece în domeniul tău. Şi, nu în ultimul rând, să-ţi asumi o anumită responsabilitate pentru lumea în care trăieşti. Atitudine fără de care poţi fi la o adică un poet bun, dar nu un poet mare.

Evgheni Evtușenko

Cu siguranță, fiecare dintre noi va reuși să găsească în antologia lui Evgheni Evtușenko, Zece secole de poezie rusă, poezia care să-l reprezinte fără ca el să mai fie nevoit să spună niciun cuvânt. Pentru că da, el este cel care s-a înhămat la această muncă titanică, deoarece așa cum spunea Esenin: Rusia – o șesime de pământ, a dat o jumătate din poezia lumii.

Evgheni Evtușenko este cel care a citit și învățat pe dinafară poezia celor de dinaintea lui, pentru că a avut sentimentul că rădăcinile sunt lungi. Prima tentativă de a întocmi o antologie a avut-o atunci când, în occident fiind, a descoperit că poezia poeților ruși, fie că erau cei din țară sau cei care au emigrat, trebuia cunoscută deoarece și unii și alții își iubeau patria, chiar dacă aveau percepții diferite asupra viitorului ei. Pentru că nu știa dacă situația din țara natală i-o va permite, a încheiat un contract cu o editură americană, dar venirea lui Gorbaciov la putere a permis apariția ei în Rusia, în ediție de masă.

Ceea ce este de remarcat e faptul că, pentru fiecare poet în parte, Evtușenko a scris și un articol, dar și câte un mic poem. În acest fel a avut posibilitatea să-și exprime propria părere despre personalitatea și valoarea fiecărui poet, indiferent cum a fost acesta receptat în epocă.

Evtușenko (18 iulie 1933) a fost una dintre primele voci umaniste ce a apărat libertatea individual în spațiul comunist-totalitarist sovietic. A publicat primele  poezii pe când avea 15 ani, încă din timpul lui Stalin, la 19 ani – prima carte, pentru ca la 22 de ani să devină cel mai tânăr membru al Uniunii Scriitorilor. A fost extrem de iubit de cititori datorită tonului său poetic și non-conformismului tranșant.

Pe lângă poezie, Evtușenko a scris și proză, aceasta fiind citită pe patru continente. A ținut multe prelegeri de literatură, lecturi publice pe stadioanele și în piețele marilor orașe. Există câteva sute de cântece scrise pe versurile lui, devenite atât de populare, încât nici nu li se mai cunoaște autorul.

Evtușenko a declarat că este îndrăgostit de America, acolo apărându-i 18 cărți, iar Universitățile din New York, Oklahoma  și Queens l-au invitat să predea literatură rusă.

În România, datorită prozatorului, poetului și dramaturgului Ștefan Dumitriu și a Nadiei Brunstein, putem citi o antologie de poezii scrise de Evgheni Evtușenko, intitulată Mierea târzie.

MAMA

Între mamă şi fiu, nepotrivirea-i totală, ingrată,

mai ales dacă-i unic feciorul şi-adult,

el e ultimul bărbat pe care ea ar vrea să-l dea gata,

cu eleganţa, cu farmecul ei de demult

Când mama, uşor, pe marginea patului meu se lasă,

după ce şi-a scos din picioare şoşonii ei uzi,

din tristele-i buze, aud întrebarea cumplit de duioasă:

„Ce-i cu tine, băiatul meu? De ce nu m-auzi?”

Dar nici duioşia asta nu stoarce răspunsu-aşteptat,

până când, ca dintr-o prăpastie mă extrag, încă viu,

bolborosind: „Toate-s în regulă… şi-apropo, arăţi minunat!”

Ah, mincinoasele legi ale jocului dintre mamă şi fiu.

Oare chiar nimic n-am de spus mamei, cu toate că ea,

pentru mine, ca sclavii, spinarea prin vreme şi-a frânt?…

Mă ascund în clişee: „Hai calmează-te!

Ce va fi, vom vedea!”

Ar fi multe de spus, dar mi-e milă de ea.

Nu mai scot un cuvânt.

Între noi, e un hotar invizibil de lacrimi, hotar

al înstrăinării de sine, de ceilalţi – nu-l putem traversa.

Mi-e imposibil să trec pe umerii mamei

prea lungu-mi calvar,

când chiar şi pe umerii mei abia dacă-l mai pot îndura.

Incerţi pot fi doar taţii, dar mama – totdeauna adevărată,

nimeni în lume n-ar putea-nlocui chipul ei grijuliu.

Mama, venind doar în vizita strict măsurată,

iată crima nevinovată a nemilosului fiu!

Peste ani, cu căinţă târzie venim

la moviliţele lor de pământ invadat de verdeaţă,

şi-atunci le povestim mamelor noastre, le povestim

toate câte n-am putut să le spunem în viaţă.

Articol apărut în revista online Literatura de azi.

Idei pentru mămici – „Frumoasele străine”, Delia, și o discuție la ceas de seară

Etichete

cărți românești, Dan. C. Mihailescu, Editura Humanitas, Eugenia Vodă, Frumoase străine, literatura română, Mircea Cărtărescu, Omul care aduce cartea, Profesioniștii, scriitori celebri

La prima vedere poate părea bizar, pentru că nu există nici o legătură între Cărtărescu și Delia. Cel puțin una de care să aibă idee cei care sunt cunoscători într-ale literaturii sau atrași de scrierile ilustrului autor.

Delia este o împătimită a cărților. Puțini oameni am cunoscut care să aibă așa o sete de citit. De 25 de ani de când soarta a dorit să ne întâlnim, Delia a apărut mereu cu o carte în mână. În cealaltă avea un măr, o țigară sau o ceașcă de cafea, după caz. Poți vorbi despre muuulți autori, din domenii variate iar ea, ca o împătimită a cunoașterii, vine să completeze discuția.

Nu acesta este motivul pentru care Delia este prietena mea. A fost și a rămas o chimie între noi, o relație nerostită pe care amândouă o considerăm adecvată sufletelor noastre. Nu avem o prietenie din aceea sufocantă, nu ne întâlnim zi de zi, nu ne vizităm. Sună diferit, nu?

Nu știu dacă vă închipuiți ce comod este să ai un așa prieten. Să știi că ai la cine suna pentru a -ți face face puțină lumină în situațiile neprevăzute care te-au invadat.

Zilele trecute Delia a sunat. Știam că o va face, pentru că era un prilej pentru asta. Așa se întâmplă; ne sunăm la zilele noastre, ale copiilor. O mai facem la sărbătorile mari, pentru că amândouă avem aceeași religie.

Discuția noastră a alunecat spre literatură, spre Literatura de azi, cărți și noi apariții editoriale. A fost mirată de aprecierile mele legate de ultima carte citită, cea a lui Cărtărescu. Cuvintele rostite de ea nu au fost cele mai măgulitoare, ba din contră, au venit, vehement, să-mi demonstreze că viziunea ei despre acest scriitor este alta. În concepția Deliei, acesta nu are de ce să se bucure de atâta apreciere pentru că „are un vocabular prea sărac, pentru că sunt mulți alții care scriu infinit mai bine ca el” și nu au aceleași privilegii, pentru că… pentru că… pentru că.

Nu pot rosti aceleași cuvinte ca prietena mea, pot doar a le auzi și lua aminte. Aminte despre părerea ei și despre judecățile de valoare emise. Dar nici nu pot rosti ca ea, pentru simplul motiv că mi-a plăcut cartea. Am râs pe îndelete și, la un moment dat, cu măsură, pentru a nu se termina cartea.

Mi-a plăcut mult și am apreciat puterea de a spune lucrurilor pe nume, sinceritate și nu numai. Iată cum o prezintă Dan C. Mihăilescu în minunata lui emisiune  Omul care aduce cartea.

Omul care aduce cartea – Frumoasele străine

Deasemenea doresc să menționez faptul că am văzut și emisiunea Eugeniei Vodă, Profesioniștii, în care se face referire și la această carte. E bine să o urmăriți, asta dacă nu ați făcut-o până acum.

Profesioniștii de Eugenia Vodă – Mircea Cărtărescu

Sunt trei povestiri inspirate din fapte reale, iar modul în care sunt redate te afce să te întrebi dacă chiar așa stau lucrurile sau autorul exagerează. Se pare că nu exagerează cu nimic, din păcate. 😦

O dată, by the way, m-a pus naiba să accept o invitaţie la o televiziune complet obscură, despre care nu auzisem nimic. Sunt genul de om care nu ştie să spună nu. A doua zi, în zori, m-a luat o Dacie papuc cu sigla încâlcită a unei televiziuni pictată pe portieră şi m-a cărat prin trei sferturi de oraş, prin nişte zone sinistre din sud pe unde nu mai umblasem niciodată. Am trecut numai pe lîngă spitale, cimitire, o morgă, un magazin pe care era o firmă ce spunea, literalmente, «ASS MARKET» şi nişte străzi pe care erau admise, pare-se, doar dacii de cel puţin patru decenii vechime. Când credeam deja că şoferul – un dubios – o să intre cu maşina în cine ştie ce depozit şi-o să-mi ia gâtul, am oprit în fine în faţa unei hale placate cu marmură, pe care scria «Universitatea X». Nu-i dau numele, din respect pentru cel care a fost Spiru Haret. Acolo mă aştepta o fată cu apariţie fragilă şi modestă. Mi s-a recomandat Viorica. Această Viorica m-a vârât printr-un labirint de ciment, căci clădirea era placată cu marmură doar pe dinafară, pe când în interior pereţii erau de beton armat cum îi făcuse maică-sa. Trecând pe culoare nesfârşite, coborând în subsolul plin de ţevi şi urcând prin poduri înăbuşitoare ca-n «Procesul», m-aş fi plictisit amarnic dacă fata nu ar fi sporovăit vesel tot timpul. Am aflat astfel că toţi cei din televiziunea respectivă erau nişte cretini, că inşii care urmau să-mi ia interviul aproape că nu ştiau literele, în orice caz nu ştiau nimic despre mine şi cartea mea, că o parte din echipament era de furat. «Pe mine m-au dat afară acum un sfert de oră», continua să mi se confeseze Viorica. Am ajuns în studio ştiind cu cine s-a culcat în ultimii trei ani redactoarea care urma să mă intervieveze şi ce îşi bagă-n vână redactorul. Căci urma să fiu plasat între doi tipi, gazdele emisiunii. Interesante premise pentru un show cu mine în direct, unde urma să mă concentrez ca să spun şi eu ceva deştept. «Succes», mi-a mai zis Viorica, după care a dispărut din viaţa mea ca şi când n-ar fi fost. Ca să mă destindă înainte de intrarea-n direct, fata care şi-o trăsese cu un cârd de tipi în ultimii trei ani s-a străduit să facă puţină conversaţie: «Domnule Cărtărescu, de ce vă urăşte, domnule, lumea atât de tare? Cum vorbesc cu un scriitor, pe dumneavoastră vă bălăcăreşte primul… » Constatările astea abrupte, chiar înainte de a zice bună ziua, nu prea m-au relaxat, recunosc. Noroc că băiatul din dreapta mea (ăla cu siringa-n vână) m-a informat că n-a reuşit să-mi găsească proaspăt apăruta mea carte despre care trebuia să vorbim în emisiune: «Nu-ş ce mă-sa, nu era nici la Diverta… Poate-o aveţi dumneavoastră, s-o arătăm şi noi telespectatorilor. Şi, apropo, enciclopedia asta e a zeilor sau a zmeilor? Ca să ştiu cum o prezint… ». Dar puştiul, care părea total nevinovat în orice privinţă, nu mai avu timp să se lămurească, fiindcă deodată eram în direct, şi fata care-n ultimii trei ani etc. etc. începuse cu un zâmbet strălucitor: «Domnule Cărtărescu, sunteţi unul dintre cei mai iubiţi scriitori români… .

Fragment din cartea „Frumoasele străine”, de Mircea Cărtărescu

Merită să citiți, zău așa! Cât despre părerile Deliei, e dreptul ei. Sunt convinsă că preferințele mele literare nu vor afecta relația noastră, pentru că nu este pentru prima dată când avem acest duel al părerilor. Mai rău este când el nu există!

Articole Literatura de azi – După Nobel, fără inspirație – Jacinto Benavente

Etichete

Articole Literatura de azi, Jacinto Benavente, literatură universală, Revista online Literatura de azi, scriitori celebri, scriitori spanioli

Dacă oamenii ne-ar auzi gândurile, puţini dintre noi ar scăpa să nu fie închişi ca nebuni. Jacinto Benavente

DUPĂ NOBEL, FĂRĂ INSPIRAȚIE

Binecuvântaţi fie imitatorii noştri, pentru că astfel ne vom putea vedea defectele.

Fiul unui pediatru renumit, Jacinto Benavente (12 august 1866 – 14 iulie 1954) s-a născut la Madrid. A crescut într-o atmosferă calmă și propice studiului. Tatăl său iubea teatrul, iar în casă aveau o bibliotecă valoroasă. Fiind un copil precoce, Benavente învățase până la vârsta de 16 ani mai multe limbi. A studiat doi ani dreptul, dar, după ce tatăl său a murit, lăsându-i un venit confortabil, a abandonat totul și a plecat într-o lungă călătorie. Pașii l-au purtat prin locuri minunate din Franța, Italia sau Rusia, acolo practicând tot soiul de îndeletniciri. În anul 1860 a lucrat ca actor ți a avut un mare succes datorită tehnicii pe care o folosea, aceasta fiindu-i de ajutor mai târziu, când avea să devină un reputat dramaturg.

La întoarcerea în Spania, s-a hotărât să se dedice numai creației literare, pe de-a-ntregul. Mai întâi, a editat mai multe ziare și reviste la care a contribuit și ca autor.

În 1892 i-a apărut prima lucrare, Teatro Fantastico, opt schițe scurte bazate pe vise și fantezii. Apoi, în anul următor el a scris un volum de poezii, Versos, dar și lucrarea sa în proză, Cartas de Mujeres, cea care atestă preferința sa pentru protagoniștii de gen feminin. În aproape toate piese sale, femeile sunt cele care au caracterul mai puternic, pe când bărbații rămân în umbră, neconvingători.

Prima piesă a lui Benavente, Cuibul străin, este pusă în scenă în anul 1894, iar tehnica dramatică a reprezentat un contrast uimitor față de stilul grandilocvent a lui José Echegaray. Benavente a înlocuit acțiunea cu un dialog iscusit și ingenios, a subliniat climatul social și moral al piesei în detrimentul complotului.

Cuibul străin nu a avut prea mare succes, dar acesta a venit odată cu piesa Oameni cunoscuți, publicată în 1896, atunci când publicul a aplaudat cu entuziasm inovațiile lui Benavente.

Între 1897 și 1907, Benavente a produs 53 de piese de teatru, și dintre ele amintesc: Soția guvernatorului, o satiră la adresa politicii provinciale corupte, Sâmbătă noaptea, un joc alegoric ce combină nuvela și drama, Răufăcătorii de bine, o satiră la adresa aroganței și ipocriziei unor doamne care „fac” acte de caritate și Interesele create, considerată capodopera autorului, în care personajele sunt marionete care acționează după propriile interese.

Această piesă, împreună cu Cea neuitată (1913), o tragedie rurală în manieră clasică despre dragostea dintre un bărbat și fiica sa vitregă, îi aduc faima internațională dar și un râvnit premiu: Premiul Nobel pentru Literatură (1922).

Ca o ironie, după ce a intrat în posesia acestui premiu, piesele scrise de el nu au mai avut un impact așa de mare. Între 1920 și 1954 nu a mai scris nimic remarcabil, iar în ziua de astăzi s-a ajuns ca și cele mai celebre piese ale sale să fie ignorate de publicul spaniol.

Aceasta s-a întâmplat deoarece Benavente nu a fost socotit un revoluționar autentic, chiar dacă a reformat teatrul. Piesele sale au fost blânde, conservatoare, ceea ce a făcut ca ele să se demodeze rapid.

În a doua perioadă a vieții, după moartea mamei sale, scriitorul a călătorit mult în America Latină, Statele Unite ale Americii și Uniunea Sovietică. În timpul Războiului Civil Spaniol, a trăit în Valencia. Pentru că a aprobat public regimul lui Franco, a fost blamat de cunoștințele sale liberale.

În cei 88 ani de viață, a scris și pus în scenă 172 de piese, a fost membru al Academiei Spaniole și a primit o serie de premii naționale și internaționale.

Articol apărut în revista online Literatura de azi.

Articole Literatura de azi – Primul abecedar

Etichete

abecedarul lui Creangă, Articole Literatura de azi, Primul abecedar, Revista online Literatura de azi, scriitori celebri

Copiii își amintesc copilăria lui Creangă; este o amintire a unei amintiri. Adolescenții își amintesc copilăria lor; este aidoma cu a lui Creangă. Bătrânii sunt Creangă; prezența aievea, copilărie veșnică, o copilărie a lumii. Copii din lumea întreagă, Creangă vine la noi prin basm și legendă. (Sabin Bălașa)

Marele povestitor Ion Creangă nu ne-a lăsat doar poveștile și Amintirile din copilărie ci, pentru cei care nu știu, el este autorul și cel care a conceput, alături de alți cinci dascăli pricepuți, Metoda nouă de scriere și cetire pentru uzul clasei I primară, sau cum este mai bine cunoscut, Abecedarul lui Creangă.

George Călinescu spunea: Creangă se uni cu cinci institutori, (C. Grigorescu, Gh. Ienăchescu, V. Răceanu, N. Climescu, A. Simionescu), spre a compune un abecedar ca lumea. Până atunci, copiii învăţaseră să citească cum da Dumnezeu şi după cum era şi dascălul, cărţi fiind puţine şi proaste.

Acest abecedar a venit cu un concept nou în care se arăta că scrisul se poate învăța o dată cu cititul, prin introducerea treptată a vocalelor și consoanelor.

Dar cum a ajuns această carte să fie tipărită? După Unirea din 1859, autoritățile școlare se confruntau cu o mare problemă, aceea a uniformizării manualelor, modernizării conținutului și generalizării alfabetului latin în redactarea acestora. S-a organizat un concurs în care erau formulate și condițiile pe care trebuiau ca acestea să le întrunească: fiind cărți destinate pentru clasele primarie, caută să fie scrise în limbă câtu se poate de populară; să fie lucrate după cele mai noi metode de învățământu […]; să nu fie reproducțiunea sau imitațiunea cu neînsemnate modificațiuni a cărților esistente și adoptate în școle, și în totu modu să fie superioare cărților esistente.

Ion Creangă tocmai fusese numit, prin decret domnesc, institutor provizoriu la clasa I a Școlii primare Trei Ierarhi. Atunci, el folosea abecedarul lui Iarca, iar activitatea de predare se desfășura în două metode: una lancasterială și una scriptolegă. Cea de-a două nu avea suport de curs, astfel că în 1864 a apărut abecedarul scriptologic al evreului Schwartz, însă acesta avea, din păcate, ca principal defect, probleme de limbă, asta pentru că autorul nu cunoștea bine limba română.

Se spune că, la îndemnul lui Maiorescu, Creangă a început să adune material pentru redactarea unui manual destinat învățării scrierii și citirii. Creangă se întâlnea în fiecare seară cu alți cinci institutori, pentru discuții și redactare.

În 1867, au finalizat lucrarea și a fost propusă spre publicare Societății Junimea, însă aceasta nu dispunea de un corp de literă caligrafică, necesară învățării scrisului de mână, astfel că autorii s-au adresat  Societății pentru învățătura poporului român. Nu numai că au publicat-o, dar au suportat și costurile celor 4000 de exemplare.

După prima apariție a fost adoptat și aprobat ca manual, prin decizia Ministerului Instrucțiunei Publice și al Cultelor, iar în 1876, Carol I a aprobat-o prin decret domnesc.

Din mesajul abecedarului nu lipsesc spiritul patriotic și identitatea românească.

Eu sunt de națiune română, pentru că și părinții mei sunt români; eu am una țară română mare și frumoasă, care este patria mea.

Timp de mai multe decenii, dascălii au apreciat manualul și l-au utilizat pe scară largă, el continuând să apară și după moartea lui Creangă.

Mai trebuie spus că manualul cuprindea trei părți și se încheia cu o secțiune de rugăciuni și tabele aritmetice.

Articol apărut în revista online Literatura de azi.

Articol Literatura de azi – Gâze și reviste. Emil Gârleanu

Etichete

Articole Literatura de azi, Emil Gârleanu, literatură pentru copii, Revista online Literatura de azi, scriitori celebri

Nu trebuie să fii cât un munte de mare ca să poţi judeca. Ci de-ai fi cât o neghină sau cât un fir de colb, dacă ai în căpuşorul tău scânteia dumnezeiască ce cuprinde lumile, ţi-i de ajuns: ştii ce eşti, de unde vii şi încotro trebuie să te îndrepţi.
Emil Gârleanu – Din lumea celor care nu cuvântă

GÂZE ȘI REVISTE

În odaie e tăcere. Prin fereastra deschisă soarele scoate sclipiri din sticlăria de pe poliţi. În faţa iconostasului clipoceşte candela. Pe masa din mijloc, stă deschis, uitat acolo de către copiii sfinţiei-sale, un ceaslov vechi, scorojit şi unsuros. O musculiţă, cât o gămălie, strălucitoare ca un licurici, intră bâzâind să caute ceva dulce de gustat. Zboară încolo şi-ncoace. Se uită prin strachini, se așază pe marginea unui pahar, se plimbă pe la icoane, ca şi cum s-ar închina, ba intră până şi-n potcapul cel nou, pe care plodurile îl aşezaseră pe pat cu fundul în jos şi-l prefăcuseră într-un cuibar de ouă roşii – căci e Paştele. Nimic… (Musculița , Emil Gârleanu)

Iată că au trecut mai bine de o sută de ani de când aceste rânduri încântă copilăria tuturor și care sunt semnate de Emil Gârleanu (5 ianuarie 1878 – 2 iulie 1914), cel despre care George Călinescu spunea:

Scriitorul ne dă un număr de monografii de vietăți: gâza, gândăcelul, cărăbușul, furnica, musculița, păianjenul, greierul, scatiul, gaița, buna, vulturul, cucoșul, motanul, calul etc. în care pictura și metaforele lipsesc aproape cu desăvârșire, și monografiile devin monotone prin fabule și duioșii, aici este concentrată multă observație.

În cei 36 de ani cât a trăit, Emil Gârleanu a reușit să rămână un nume de referință al literaturii române.  Născut în familia colonelului Gârleanu, Emil a mai avut un frate geamăn care nu a supraviețuit. Părinții lui au divorțat, iar el a fost lăsat în grija unor mătuși materne. Și, pentru că a lui copilărie are două repere, cazarma din apropierea casei și verile petrecute la bunica maternă, acestea vor sta la baza evoluției sale ulterioare.

În anul 1900 devine sublocotenent, debutează în revista Arhiva, dar se și înscrie la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Acest lucru nu este bine văzut de superiorii săi, care consideră că aceste două alăturări sunt incompatibile.

În 1902, cu sprijinul unor entuziaști, dar și al patronului unei tipografii, pune bazele revistei Făt-Frumos. Reușește să atragă nume sonore: Nicolae Iorga, Mihail Sadoveanu, Elena Farago și Nicolae Gane. Din păcate, motivele financiare au dus la încetarea apariției publicației, după patru ani.

Este momentul în care Emil Gârleanu se hotărăște să se căsătorească, să se mute în București, dar și să se dedice scrisului întru totul.

Nicolae Iorga îi oferă un post de secretar de redacție la revista Neamul Românesc. Bucurându-se de aprecierea criticului Mihai Dragomirescu, contribuie la apariția Convorbirilor critice. Se confruntă cu probleme financiare mari, dar asta nu-l împiedică să se implice trup și suflet, în activitățile sale, acoperind de la atribuțiile de secretariat la cele administrative, munca lui de la revistă. În ciuda acestor probleme are parte și de împliniri – devine tată, pentru ca mai apoi, în 1911, Președinte al Societății Scriitorilor Români la a cărui înființare contribuise. Nu mai durează mult și este numit director al Teatrului Național din Craiova. La fel ca și în toate celelalte activități, Emil Gârleanu se dedică trup și suflet, cu rigoare maximă. În ceea ce privește teatrul, etalonul său îl reprezintă Teatrul Național din Iași, al cărui secretar literar era Liviu Rebreanu. Chiar dacă traduce piese de teatru, este preocupat permanent de montarea dramaturgiei naționale, dar și de situația financiară a actorilor. Este demis din fruntea teatrului prin mijloace brutale, în anul 1913. Își urmează crezul și nu abdică, iar în anul 1914 apare pelicula Cetatea Neamțului.

Ultimul episod al vieții sale îl constituie apariția revistei Proza. Din cele trei numere publicate răzbate amărăciunea și speranța, crezul și ultimul cuvânt al unui meșter deosebit în arta de a scoate reviste, de a strânge pe scriitori la un loc, de a-i însufleți și a-i îndruma la munca. (C. S. Făgețel)

Bărbatul cu ochi mari și melancolici, duioși ca o salcie plângătoare, cu glasul cald de tenor sentimental, cu mlădieri feminine, cu naivități de copil, încrezător, entuziast, prietenos, impresionabil ca o senzitivă, împrăștiind o adâncă simpatie (Eugen Lovinescu).

Articol apărut în revista online Literatura de azi.

Articole Literatura de azi – Dante al Portugaliei, Luís Vaz de Camões

Etichete

Articole Literatura de azi, Dante al Portugaliei, Literatura de azi, Luís Vaz de Camões, Revista online Literatura de azi, scriitori celebri

Despre Luís Vaz de Camões (1524) au rămas puține date biografice și acelea, nesigure. Este poetul național al Portugaliei și unul dintre clasicii literaturii universale, comparat cu Dante, Virgilius sau Homer datorită măiestriei versurilor sale.

Este unicul fiu al unei familii sărace provenite din zona Galiciei, ce avea să se mute mai târziu la Lisabona. De altfel, unii dintre specialiști afirmă chiar că acest oraș ar fi cel natal. Este părăsit la scurt timp de tatăl său care pleacă în Indii, pentru a se îmbogăți, iar copilul a rămas doar cu mama sa.

Camões a studiat la Universitatea de la Coimbra, a slujit ca soldat în Africa de Nord, a trăit în Macao și Goa și s-a stabilit în Mozambic. Se reîntoarce  în Portugalia în 1570.

În 1572 publică Os Lusiadas.

***

O, tu deșarta stăpânirii slavă!

Deșert, orgoliu poreclit renume!

Stăpânește- amăgitoarea ta otravă

Un vânt smintit-onoarea-zis pe nume.

O, cum reverși pedeapsa ta grozavă

Pe cei ce te iubesc mai mult pe lume!

Ce crime, ce cruzimi, ce crunte cazne,

Încerci pe pielea lor – și ce năprazne!

Primește o recompensă din partea regelui Sebastian pentru opera sa poetică. Sau pentru activitatea sa din Orientul îndepărtat, nu se știe cu siguranță.

Camões a scris elegii, ode și sonete, capodopera sa fiind Lusiadele. Aceasta este o operă epică de mari proporții, ce relatează descoperirile și cuceririle portugheze.

* * *

Cetăţi preface auru-n ruine,
Prietenii ţi-i schimbă-n sceleraţi,
Prin el cel nobil ticălos devine
Şi-ai oastei capi vrăjmaşilor predaţi;
Corupe, lacom, purităţi virgine;
Nicio primejdie nu-l ţine-n laţ
Căci pângărind şi înjosind ştiinţa,
Orbeşte judecata, conştiinţa.

Se stinge din viață la data de 10 iunie 1580, această dată fiind mai apoi, proclamată ca Ziua Națională a Portugaliei. Tot în cinstea acestui mare poet, s-a instituit Premiul Camões pentru literatură, în anul 1989.

Mircea Eliade a petrecut o perioadă de timp la Lisabona, în calitate de atașat cultural pe lângă ambasadă; atunci a publicat un articol în revista „Acção”, numărul 72, din 3 septembrie 1942 dedicat celor doi poeţi: Luis de Camões şi Mihai Eminescu. Încă din debutul acestui articol Mircea Eliade îşi precizează clar intenţiile:

 Vreau să încep prin a fixa scopul acestui articol, care nu e o lucrare de istorie literară comparată, şi în care nu-mi propun să caut eventualele influenţe camõesiene care s-ar putea afla în opera marelui scriitor român Mihai Eminescu. Apropiind numele celor doi poeţi mai mari ai latinităţii, mă gândesc mai întâi de toate la contribuţia pozitivă pe care fiecare din ei a adus-o îmbogăţirii «geniului latin». 

Astfel, el va aminti de legătura evidentă între cei doi creatori afirmaţi în epoci şi pe meridiane diferite. Aduce în discuţie coordonatele fundamentale ale spiritualităţii latine, având asupra poeților în discuție o privire istorică şi sintetizatoare. Misiunea geniului latin, spune Mircea Eliade, a fost întotdeauna acea voinţă de a transforma în cultură experienţele cele mai diverse, contradicţiile cele mai neaşteptate, peisajele cele mai exotice. Comparată cu alte structuri spirituale europene – germanică, anglo-saxonă, slavă, – latinitatea se manifestă drept cea mai bogată şi cea mai complexă, posedând o inepuizabilă capacitate de a se reînnoi, de a se autodepăşi şi de a renaşte din propria-i cenuşă. Camões şi Eminescu sunt două ilustrări măreţe ale acestei forţe creatoare.

Articol publicat în revista online Literatura de azi.

Activități educative copii – Micul prinț, dacă nu ați citit-o încă, citiți-o. Dacă ați făcut-o deja, recitiți-o! Nu veți regreta, garantat!

Etichete

Antoine de Saint-Exupéry, Articole Literatura de azi, literatură pentru copii, Luca citește Micul prinț - fragment video, Luca și Micul prinț1 - fragment video, Micul prinț, Revista online Literatura de azi, scriitori celebri

A fost prima carte citită, din teancul pe care l-am pregătit pentru vacanța aceasta. Copilului i-a plăcut. Mult!

S-a amuzat, a chicotit, a citit și recitit anumite pasaje, a desenat. Am ascultat (eu integral, Luca anumite capitole) și lectura lui Pittiș.

Am trăit astfel singur, fără a avea pe cineva cu care să stau de vorbă cu adevărat, până ce am avut o pană în deșertul Sahara, acum șase ani. Se stricase ceva la motor. Și cum n-aveam cu mine nici mecanic, nici pasageri, mă pregăteam să încerc să fac, de unul singur, o reparație dificilă. Era pentru mine o problemă de viață și de moarte. Abia mai aveam apă de băut pentru opt zile.

În prima seară am adormit pe nisip, la o mie de mile de orice ținut locuit. Eram mult mi izolat decât un naufragiat pe o plută în mijlocul oceanului. Vă închipuiți atunci surpriza mea, în zori, când m-a trezit un glas firav și ciudat. Zicea:

– Te rog… desenează-mi o oaie!

– Poftim?

– Desenează-mi o oaie…

Am sărit în picioare de parcă aș fi fost lovit de trăznet. M-am frecat la ochi. M-am uitat cu atenție. Și am văzut un prichindel cu totul extraordinar care mă privea cu gravitate. (…)

M-am uitat așadar la acea apariție făcând ochii mari de uimire. Nu uitați că mă găseam la o mie de mile de orice ținut locuit. Or, omulețul meu nu mi se părea a fi nici rătăcit, nici mort de oboseală, nici mort de foame, nici mort de sete, nici mort de frică. Nu avea deloc înfățișarea unui copil pierdut în mijlocul deșertului, la o mie de mile de orice ținut locuit. Când am izbutit în cele din urmă să vorbesc, i-am spus:

-Dar… ce faci aici?

Iar atunci el îmi repetă, foarte blând, ca pe un lucru foarte serios:

– Te rog… desenează-mi o oaie… (…)

Și așa am făcut cunoștință cu micul prinț.

Luca citește Micul prinț – fragment video

Luca și Micul prinț1 – fragment video

Ca un făcut, exact în aceeași perioadă am avut de scris un articol pentru revista online Literatura de azi, unde a și fost publicat. Tema – Antoine de Saint-Exupéry. Se putea potrivire mai mare? A citit și copilul, articolul. Asta pentru informații suplimentare și pentru a afla cine a fost autorul acestei minunate cărți. Dacă aveți un moment de răgaz, poate-l citiți și voi. 🙂

PRINȚUL AERULUI

Antoine de Saint-Exupéry (29 iunie 1900 – 31 iulie 1944) este cel pe care experiența unui zbor de la 12 ani, alături de Gabriel Wroblewski, unul din pionierii aviației franceze, l-a determinat să aleagă meseria de pilot. Mărturiile sale din această postură, de pilot și participant la război, sunt unice. A folosit avionul ca un instrument pentru a explora, dar și de a descoperi solidaritatea umană atât de necesară oamenilor, pentru a-și îndeplini sarcinile.

Născut în sânul unei familii cu rădăcini adânci în aristocrația franceză, Saint-Exupéry a avut parte de o copilărie ideală, lipsită de griji.

După ce a izbucnit Primul Război Mondial, pe data de 28 august 1914, Antoine și fratele său  au trebuit să se mute în Elveția, pentru a-și continua studiile.

Doi ani mai târziu, trupele americane debarcau în Franța, iar fratele său se stinge de febră reumatică, lucru ce îl va marca pe Antoine, care revine în Franța. La Școala de Arte frumoase din Paris, el studiază timp de 15 luni arhitectura, asta după ce nu reușește să devină licențiat al Academiei Navale Franceze.

În 1921 a fost recrutat de forțele aeriene franceze, iar un an mai târziu s-a calificat ca pilot militar. În 1926 a ajutat la alcătuirea rutelor de avion care traversau Nord-vestul Africii, America de Sud și Atlanticul de Sud. Cât timp a lucrat la compania Latécoère din Tolouse, Antoine a distribuit scrisori în Franța, Spania și Africa de Nord. În același an, este numit director al aeroportului Cap Juby din Rio de Oro, o regiune din Sahara.

În ciuda unui grav accident suferit în 1923, devine pilot de recunoaștere militară.

În 1926 debutează în lumea scrisului, publicând în paginile revistei Le Navire d’argent, prima sa nuvelă intitulată Aviatorul. Bucuria debutului său literar este umbrită de moartea surorii, după o luptă îndelungată cu tuberculoza.

Primul roman, Curierul de Sud, îl publică în 1929, pentru ca doi ani mai târziu să apară Zbor de noapte, încununat cu o prestigioasă distincție a literaturii franceze, Prix Femina.

Datorită firii sale deschise și binevoitoare, reușește să devină prieten cu autoritățile spaniole, dar și cu arabii din regiune, mediază disputele dintre ei și salvează piloții rătăciți în vastul deșert.

Se căsătorește cu Consuelo Suncin, o cunoscută membră a unui cerc de literați iluștri, printre care se numărau scriitorul belgian, laureat al premiului Nobel, Maurice Maeterlinck şi romancierul, poetul şi dramaturgul italian Gabriele D’Annunzio.

Studiourile de la Hollywood ecranizează romanul său, Zbor de noapte, în anul 1933, iar în distribuție se regăsesc nume sonore ale vremii: Clark Gable, Myrna Loy, Helen Hayes, John şi Lionel Barrymore.

Urmează o perioadă în care Antoine suferă mai multe accidente de avion, în urmă cărora are de suferit. După ce se prăbușește în deșertul Sahara, fiind găsit după mai multe zile și salvat de o caravană de beduini, își cumpără un avion marca Caudron Simon, cu care se prăbușește, din nou, de această dată în Guatemala. Acest din urmă accident a fost și cel mai grav, scriitorul nevindecându-se complet niciodată. Dar, pe tărâm literar, activitatea sa este încununată de succes. Aventurile sale din America de Sud și Sahara sunt descrise în volumul de memorii, Ținutul bărbaților.

Pentru că în Europa războiul reapare, Antoine se înrolează, efectuând misiuni de recunoaștere. Se refugiază la New York, unde duce o campanie pentru a-i convinge pe americani să se alăture aliaților. În plin război apare Micul prinț, carte ce a cunoscut un succes mondial, fiind considerată a avea vânzările cele mai mari, după Biblie și Capitalul lui Karl Marx. În Citadela, roman ce va fi publicat postum, se va vedea tristețea și pesimismul autorului.

31 iulie 1944, este data când pilotul va pleca în ultima sa misiune, aceea de a face fotografii de recunoaștere. Tot în acea zi, avionul său avea să dispară.

În 1998, un pescar a găsit brățara metalică pe care era gravat numele Antoine de Saint-Exupéry, specialiștii considerând că este un fals, până când, un scafandru a găsit în aceeași zonă, epava unui avion de recunoaștere din perioada celui de-al Doilea Război Mondial. Cauza morții nu a putut fi stabilită niciodată, ea rămânând un mister până în ziua de astăzi.

Cât despre Micul prinț, dacă nu ați citit-o încă, citiți-o. Dacă ați făcut-o deja, recitiți-o! Nu veți regreta, garantat!

Cum poți să nu te bucuri, atunci când îmbini două îndeletniciri atât de dragi sufletului tău?

Articole Literatura de azi – Un mândru tânăr (și sfioasa lui)

Etichete

Articole Literatura de azi, Literatura de azi, Revista online Literatura de azi, scriitori celebri, Sfioasa de William Butler Yeats

Inocenţa şi frumuseţea au un singur duşman: scurgerea timpului. William Butler Yeats

UN MÂNDRU TÂNĂR (ȘI SFIOASA LUI)

Născut în Dublin, Irlanda, la 13 iunie 1865, William Butler Yeats a fost fiul unui pictor irlandez bine-cunoscut, John Butler Yeats.  Poet, dramaturg și prozator, a primit Premiul Nobel pentru Literatură în 1923.

Și-a petrecut o parte din copilărie la Londra, după care a revenit la Dublin, la 15 ani, pentru a continua studiul picturii, dar a descoperit faptul că îi plăcea mai mult poezia. Între timp, Yeats a început să scrie: două versuri scurte au apărut în Revista Universității din Dublin în 1885. Atunci când familia s-a mutat la Londra în 1887, Yeats a preluat viața unui scriitor profesionist.

Fascinat de la o vârstă foarte fragedă de legendele oculte irlandeze, Yeats a fost profund implicat în politica din Irlanda, iar în anii douăzeci, în ciuda independenței Irlandei de Anglia, versetul lui a reflectat un pesimism cu privire la situația politică din țara sa și din restul Europei.

Yeats era un tânăr mândru, și mândria i-a cerut să se bazeze pe gustul și simțul său artistic. El nu a fost lăudăros, dar aroganţa spirituală l-a cuprins ușor. Poemele sale timpurii, adunate în Rătăcirile de Oisin, și alte poeme (1889), sunt opera unui estet, de multe ori frumos, dar întotdeauna rarefiat, strigătul unui suflet pentru eliberarea de circumstanță.

A devenit rapid implicat în viața literară din Londra. El a devenit prieten cu William Morris și WE Henley, și a fost un co-fondator al Clubului Rhymers , ai cărui membri mai erau și  prietenii lui, Lionel Johnson și Arthur Symons. În 1889 Yeats întâlnit-o pe Maud Gonne, o frumusețe irlandeză, arzătoare și strălucitoare. Din acel moment, așa cum scria el, tulburarea vieții mele a început. Aceasta nu i-a răspuns cu aceeași pasiune, plăcându-l și admirându-l, dar nedorind a fi cu el.

Sfioasa

Sfioasă, sfioasă,
Sfioasă dorului meu,
Se mişcă la para focului
Cu gândul departe.

Aduce talerele
Şi le așază la rând –
Într-un ostrov pe ape
Cu ea o să merg,

Aduce lumânările
Şi luminează odaia cu perdele lungi,
Sfioasă pe pragul uşii
Sfioasă în întuneric.

Sfioasă ca un iepure de casă,
Gata de ajutor şi sfioasă –
Într-un ostrov de ape,
Cu ea o să merg.

După 1910, arta dramatică a lui Yeats a luat o întorsătură bruscă spre un stil extrem de poetic, statică și ezoterică. Piesele sale ulterioare au fost scrise pentru micul public; experimentează cu măști, dans, muzică și au fost profund influenţate de japonezul Noh. Deși un patriot convins, Yeats  a deplâns ura și bigotismul mișcării naționaliste, iar poezia lui este plină de protest împotriva ei.

Yeats este unul dintre puținii scriitori ale căror lucrări au fost scrise mai mult după acordarea Premiului Nobel. Întrucât el a primit premiul în principal pentru lucrările sale dramatice, astăzi, această semnificație se bazează pe realizarea lui lirică. Poezia sa, în special volumele Lebedele la Coole (1919), Michael Robartes și Dancer (1921),Turnul (1928),  precum și Ultimele Poezii și piese de teatru (1940), l-au făcut unul dintre poeții cei mai influenți ai secolului XX. Temele sale recurente sunt contrastul artă și viață, măști, teoriile ciclice ale vieții (simbolul scărilor de lichidare) și idealul de frumusețe în contrast cu tumultul vieții moderne.

Se stinge din viață la data de 29 ianuarie 1939.

Articol publicat în revista online Literatura de azi.