Am fost prinsă cu multe chestii în ultima vreme dar nu doresc să rămână neconsemnată colaborarea cu niște doamne foarte dragi mie: Manuela Mârzan și Carmen Popa. Vă mulțumesc pentru îndelungata colaborare!
Așa, pe ultima sută de metri, pentru serbarea de final de grădiniță, am confecționat ultimele machete ale anului școlar ce tocmai s-a încheiat. În ceea ce le privește, emoțiile au fost și mai mari pentru că acolo s-a încheiat acest ciclu preșcolar, copiii plecând la școală, în Clasa Pregătitoare.
Am ajuns cu machetele cu jumătate de oră înainte de începerea serbării, iar pregătirile erau în toi: fetițele și băiețeii erau gătiți, asta după ce s-au trezit din somn. Câteva fetițe stăteau la prins părul iar doamnele făceau ultimele retușuri la mapele copiilor dar și la sala în care urma să se desfășoare serbarea.
Ce am mai făcut de data asta? Am completat decorul cu câteva elemente care să te ducă cu gândul la școală: trei litere și trei cifre, supradimensionate, au fost parte importantă a ambientului.
Am ținut ca pe ele să fie și niște fluturași care să reprezinte zborul pe care-l vor face acești copii, de grădiniță la școală.
Drum lin, copilași frumoși și isteți! Fie ca doamnele învățătoare cu care veți lucra să fie la fel de iscusite și devotate ca doamnele educatoare cu care v-ați jucat și învățat trei ani de zile. Vacanță cu tihnă și multă bucurie!
Dimensiunea machetelor este următoarea: macheta ABC are înălțimea de 1 metru și lățimea de 2 metri. Macheta 123 are înălțimea de 1 metru și lățimea de 1,6 m.
Copiii știau să-și inventeze jocuri nemaipomenite din computerul pe care fiecare dintre noi îl are în creier. Asta avea un mare avantaj: nu se plictiseau, atâta timp cât aveau creierul în funcțiune. Televizioarele începuseră să fie un lucru obișnuit, dar alb-negru, și numai unii și le puteau permite. Noțiunea de internet nu exista, așadar nici cea de Google sau e-mail, iar computerele uriașe, aparate fantastice, erau rezervate numai specialiștilor. (pag. 10)
Așa începe Ioana Pârvulescu bijuteria ei de roman sau poveste, depinde cum o priviți, Inocenții, apărută la Editura Humanitas. Și dacă e să vorbesc din perspectiva de părinte trăitor ale acelorași vremuri, nu era rău deloc. Din punctul ăsta de vedere mi-aș fi dorit ca și copiii mei să fi avut tot așa soi de copilărie.
Am citit cartea așa, mai pe tihnă, aproape numai în mijlocul naturii, acolo unde acțiunea ei se împletea perfect cu aromele și sunetele. În bloc, unde locuiesc acum, povestea și-ar fi pierdut din farmec, ceva constrângând-o. Am lăsat-o să se desfășoare oferindu-i cel mai adecvat cadru.
Miros de iasomie și soc proaspăt, legănatul în hamac, toate m-au ajutat să intru în carte cu și mai multă plăcere. Poate și faptul că la un moment dat am avut impresia că se povestește despre copilăria mea, asta pentru că am parcurs aceleași evenimente locuind în aceeași țară și traversând aceeași perioadă de timp (la un moment dat).
Mi-a plăcut grozav cum a fost descrisă casa, cea care pe alocuri capată valențe umane și care suferea și se bucura alături de locatarii ei. Adulții, care fuseseră și ei copii în aceeași casă, doreau acum s-o schimbe, s-o îndrepte, s-o peticească pentru că trebuia întreținută, an de an stricându-se câte ceva: o ușă, niște țevi ori acoperișul. Copiii de acum, cei care locuiau în casă, nu o vedeau așa ci proaspătă și atrăgătoare, fără cusur, bună de explorat. Îmi aduc aminte că și eu am avut aceste sentimente față de casa bunicilor mei, care de fiecare dacă când pășeam acolo își dezvăluia alte și alte mistere. Era ca o carte de aventuri unde mereu era ceva de descoperit.
Revenind la Inocenții, povestea este spusă de Ana, mezina familiei. Ea locuiește alături de alte familii în această casă: Ana și Matei, fratele ei, alături de părinți – Dina și Doru, cei doi verișori alături de părinții lor, bunicii materni ai Anei dar și Tanti și Nenea Ionel (stră-mătuşa, fostă profesoară de geografie şi stră-unchiul, fost învăţător, ai copiilor).
Cei patru copii vor avea parte de multe aventuri și chiar dacă diferența de vârstă dintre ei este destul de mare, reușesc să rămână uniți indiferent dacă e vorba de întâmplări cu final fericit ori trist. Pentru că ei vor trece prin experimente de viață și moarte care mai târziu îi va ajuta.
Iată ce povestește autoarea într-un interviu apărut pe adevărul.ro.
Înainte de ‘90 când se zvonea că Ceauşescu va demola centrul vechi al Braşovului, aşa cum făcuse cu foarte multe dintre oraşele ţării, atunci m-a apucat spaima legată de casa copilăriei mele. Am scris un roman care se numea „Oglinda veneţiană“, dar pe care nu am putut să-l public. După 1990 mi-am recitit romanul şi îmi plăcea din ce în ce mai puţin, pentru că simţeam că îl stricasem cu moda intertextuală. Acum nu mai e vorba de o spaimă din afară, ci de reconstituire. De nevoia de a regăsi o perioadă, o vârstă, la care omul nu mai are acces după aşa-zisa cădere, după ce îşi descoperă trupul. Iar această inocenţă se leagă şi de pierderea unor personaje prin moarte. Aşadar am scris această carte pentru a regăsi casa copilăriei care e personajul principal în această carte. Aici stă şi originalitatea, în măsura în care se poate vorbi de aşa ceva. Am încercat să creez în casă o intimitate în care să se simtă bine şi cititorul. Am încercat să creez un spaţiu intim, tăcut, în care să te bucuri că te afli.
Cartea are un caracter autobiografic, dar este în afară de asta un roman, este ficţiune. Mi-am dat seama că singurele lucruri cu adevărat reale sunt casa, strada Maiakovski pe care am copilărit şi nişte obiecte din casă. Sigur că există nişte modele ale personajelor, dar acolo intervine imaginaţia. Aici intervine creaţia. Nu pot să spun că în romanul „Viaţa începe vineri“ există mai multă ficţiune. Nici eu însămi nu aş putea să spun câtă realitate e.
În această casă se petrec o mulțime de lucruri și în afară de locuitorii ei mai apar multe personaje, unul mai interesant ca altul. Avem ocazia să „participăm” la tot soiul de jocuri, să mergem în drumeții pe munte, să stăm în jurul plitei așteptând să se coacă castanele sau să vedem care este norocosul care găsește cocoșeii de aur ascunși în zidurile casei.
Totul este frumos și trebuie să descoperiți singuri acest lucru pentru că-i păcat să vă știrbească cineva plăcerea asta. Pe mine m-a fascinat și pentru că ajung destul de des la Brașov, cu siguranță voi căuta casa în care, pentru o perioadă, am locuit și eu. 🙂
Acestea sunt gândurile unui cititor obișnuit.
Dacă doriți o părere avizată, puteți urmări o recenzie adevărată făcută de Dan C. Mihăilescu.
Am terminat! A terminat clasa a V-a!
De douăzeci și doi de ani de când sunt părinte, niciodată nu mi-am dorit cu mai multă ardoare să se termine școala. Și-mi pare rău că scriu asta dar așa simt.
A fost un an extrem de solicitant. Un an pe care nu l-am înțeles și am căutat mult până să deslușesc despre ce anume este vorba.
Un an în care cel mai greu de gestionat a fost socializarea (după Luca) și mesajele venite de la părinții proaspeților colegi pentru că ele au fost factorii destabilizatori.
De-a lungul anului școlar am parcurs toată paleta de sentimente. Din oră în oră, în clasă a intrat câte un profesor care s-a dorit a fi cel mai ascultat. E firesc! Fiecare vrea să fie respectat, ascultat și tratat cu maximă atenție. Iar în bancă a stat un școlar, cel care trebuia să facă față acestei schimbări majore. Unii pot, alții nu, alții se străduiesc.
M-am tot întors în clasa a V-a , cea pe care a parcurs-o Răzvan și nu am găsit atâtea probleme. Da, au fost și acolo dar nu legate de violență și de atâtea lupte în care copiii au devenit victime colaterale.
Am întâlnit oameni cu care am putut comunica și cu care am fost pe aceeași lungime de undă. Am întâlnit și oameni cu care vibrezi mai greu, că deh!, nu poți fi iubit și iubi pe toată lumea. Am cerut copilului să fie respectuos și să nu deranjeze orele și așa a fost, cel puțin așa mi-a fost transmis. În clasa asta nu puține au fost momentele în care din cauza zgomotului, nu s-au putut ține orele.
Am avut momente în care m-am simțit depășită, dar în care am știut că trebuie să caut rezolvarea. Unul dintre ele a fost acela când Luca mi-a cerut să-l retrag și să facem homeschooling. Un moment în care am știut că este epuizat pentru că după boală, reajuns în clasă, i-a venit să vomite de frică și nesiguranță.
-Ia-mă de aici! Te rog, nu mă lăsa!
Și l-am luat încercând să deslușesc cauza (de parcă n-aș fi știut-o) și mai ales s-o rezolv.
Da, știu prea bine că școala a devenit o junglă dar mă gândeam că la clasa a V-a e cam devreme să-ți fie frică să mergi acolo.
O clasă în care un coleg scuipă în sendvișurile celorlalți. O clasă în care ți se aruncă apa folosită la pictură între ochi. O clasă în care sticlele cu apă zboară de la un capăt la altul al sălii și unde niște dulapuri proaspăt montate gem sub ploaia de lovituri venite din piciorele unor copii nervoși.
De unde atâția nervi? Ce determină așa o încrâncenare la niște copii de 11 ani?
O clasă în care colectivul nu a reușit să se închege nici în ceea ce-i privește pe copii și nici pe părinții lor. Nu toți copiii sunt construiți să se impună cu pumnul și cu vocea ridicată. Eu i-am învățat pe ai mei că glasul ridicat este apanajul omului care a pierdut controlul iar pumnul ridicat este o consecință a proastei creșteri. Nu poți, la fiecare nerv deranjat, să lovești! Există cuvintele care adunate-ntr-un dialog, pot rezolva situații greu de conceput.
Dar dacă dialogul este al surzilor, degeaba!
S-a terminat! Toată lumea, profesori și copii sunt epuizați. Urmează o vară care acum pare lungă dar care se va sfârși foarte repede. O vară în care vom căuta să ne peticim sufletele și să găsim rezolvările cele mai bune la diferitele situații în care ne vom afla ori preconizăm că le vom avea. O perioadă în care voi căuta pârghiile pentru a deveni mai puternici și mai puțin înfricoșați. E greu, știu că e greu pentru că fac asta dintotdeauna.
Copiii vor mai crește și odată cu asta poate va veni și o așezare a lucrurilor, cel puțin așa sper.
Premierea a fost una încărcată de emoție. Au fost multe flori și sunt convinsă că multe promisiuni s-au spus în barbă. Așa se întâmplă la fiecare final de an, atunci când se face strigarea.
La premiere, indiferent de premiul luat, nu a existat decât o diplomă. Am întrebat diriginta dacă trebuie adus ceva și mi s-a spus că nu a mai putut pomeni și de problema asta în condițiile în care, pe final de an, s-a plătit pachetul necesar pentru limba engleză, de anul viitor. Valoarea lui, 80 de lei. N-am înțeles ce are asta cu cartea de la premiere, dar nu am insistat. Însă nu am putut să se termine clasa a V-a fără ca diploma primită, cea de la locul doi pe care l-a ocupat Luca, să nu aibă și elementul definitoriu: cartea.
Drept pentru care am pregătit un pachet cu cărți dar am confecționat și o felicitare. Sunt convinsă că peste ani va fi privită cu multă plăcere, așa cum s-a întâmplat și astăzi.
Pentru felicitare am avut nevoie de următoarele materiale:
carton de culoare neagră
o foaie cu modele destinată confecționării felicitărilor
fire de bumbac negru
fir auriu
bandă de mătase
un nasture
foarfece
bandă dublu adezivă
pistol de lipit
Am decupat cartonul de așa natură ca să-l pot plia. Pe o parte am lipit cartonul decorativ, peste care am atașat nasturele și ciucurele. Acesta l-am confecționat din firele de bumbac pe care le-am legat cu firul auriu. În interiorul felicitării, am lipit cu ajutorul benzii dublu adezive o bandă de mătase, iar deasupra ei am pus mesajul acestei felicitări.
În interior, felicitarea arată așa:
La exterior, felicitarea arată ca în imaginea de mai jos.
Ne-am îmbrățișat și ne-am bucurat de această reușită. Știu și eu, dar mai ales el, că dacă frica ar fi fost mai mică, energia canalizată la rezolvarea ei s-ar fi dus către materiile studiate și rezultatul ar fi arătat altfel. Eu i-am mulțumit școlarului pentru efortul depus și l-am asigurat că sprijinul meu nu va dispărea atâta vreme cât voi fi pe această lume.
Le doresc profesorilor, dar și colegilor, o vară senină, tihnită și revigorantă. Vine clasa a VI-a și lucrurile se vor complica tot mai mult. Se adaugă și fizica dar și o complexitate sporită a restului materiilor. Poate vara asta reușesc să mai elimin din încrâncenarea pe care o are față de istorie și geografie, cele care au atârnat așa de greu la media generală.
Vacanță plăcută!
S-a primit și o listă de lectură, cred că cea mai scurtă din câte am văzut vreodată și niște fișe cu exerciții recapitulative la matematică. Despre lectură, ea nu se va opri deloc, cu scrisul urmând să reînceapă după ce se termină sejurul la mare dar și vizita de la București, adică mijlocul lunii iulie.
16 iunie 2017
E ora 6:00. Luca e în picioare. – Mama, e ca la mare, atunci când la ora asta suntem deja gata de plecare la plajă. Dar acum trebuie să plecăm la premiere. Am așa de multe emoții!
Da, are! Pe 14 iunie, la culcare, își manifesta nefericirea de a nu avea nici o cadou pentru ziua mea. Deh! mi-am adus aminte că și eu simțeam la fel atunci când eram copil. I-am spus că el e cadoul meu de zi cu zi și că lacrimile lui nu trebuie să curgă.
Dar a doua zi, pe 15 iunie, chiar de ziua mea, m-am dus să-l iau de la școală. Ultima, pentru că diriginta le-a dat drumul mai devreme. A venit în fugă înaintea mea, strigând: -Maaaamaaa! Am luat premiul doi!
Era atât de bucuros. Și eu, de bucuria și entuziasmul lui. Și de faptul că a putut să-mi ofere cel mai frumos cadou. El nu știe că face asta în fiecare zi dar n-am vrut să-i stric plăcerea.
Și el dar și Răzvan.
Când a venit tatăl lui, am primit cele mai frumoase două buchete de gerbera, preferatele mele. De la cei doi băieți, ai mei, rămași acasă.
P.S. Istoria premiului doi o s-o povestesc mai încolo. 😉
Dimineață erau 12 grade. Atât arată termometrul de la mașină. Bătea un vânt neprietenos și picura cu stropi reci. Am zgribulit până la școală și pentru că a trebuit să rezolv niște probleme, mi-am mai pus pe mine o jachetă. E totuși mijlocul lui iunie și e frig. Pentru mine, foarte frig!
Dar am confecționat niște elemente care sigur vor aduce vara. După ce le-am făcut, le-am adunat pe un rondel ca să fie mai puternice. Se știe că unde-s mai mulți șansa de reușită e mai mare.
Din nefericire, imagini ca cele prezentate mai sus se repetă cu o frecvență îngrijorătoare. Sunt atât de greu de privit și, mai cu seamă, atât de greu de înțeles.
Urmează un potop de întrebări, pe care tu, părinte fiind, nu ai cum să le omiți.
Ce anume determină niște fete să aibă așa un comportament?
Cum pot lovi? Cum pot lovi pe cineva lipsit de apărare?
Cei care stau pe margine, chibiții, de ce nu intervin?
Ce se petrece în casele acestor fete extrem de violente?
Unde sunt părinții?
Și întrebările nu se mai sfârșesc. E așa de trist că nu poți să nu cazi pe gânduri la ideea că și copilul tău ar putea cadea pradă așa unor specimene.
Și dacă el e învățat să nu vorbească urât, să nu răspundă la violență cu violență, e victimă sigură.
Cât durează vindecarea victimei? Cine suportă costurile ei?
Mă oripilează gândul că aceste creaturi ar putea deveni cândva mame. Pare o situație de negestionat. 😦
Poate e momentul, mai mult ca niciodată, să privim realitatea crudă în față, să nu ne mai ascundem după degete și să recunoaștem că toate aceste manifestări ne afectează pe toți. Trebuie să existe niște reguli pe care toată lumea să le respecte: că ești acasă, la școală ori în altă parte, nu trebuie să te transformi într-un individ irațional care să afecteze integritatea fizică și emoțională a semenilor.
Iar adulții trebuie să reacționeze. În cazul de față, așa cum se poate vedea din imagini, aceste agresoare ar trebui să facă detenție pentru că ele reprezintă un pericol public. Pentru că până la violența extremă nu mai e decât un pas.
Lipsa bunului simț a devenit o virtute iar copii cu vâste tot mai scăzute dau dovadă că așa este. De nenumărate ori am avut și eu ocazia să mă lovesc de așa ceva, asta pentru că intru în școală des, în fiecare zi. Limbajul și gesturile unor copii de clasele gimnaziale sunt de neredat, ele abundând în cuvinte ce nu pot fi reproduse. Ori când vezi un băiat de 12-13 ani, nedezvoltat din punct de vedere fizic, că se ridică pe vârfuri și se dă cocoș rămâi fără replică. Îți trebuie ceva timp să te aduni pentru a reacționa. Pentru că este foarte ușor să lovești un copil dar sunt persoane, ca mine, care nu pot face acest gest. Pur și simplu nu poți lovi nesimțitul din fața ta, chiar dacă-ți fierbe sângele în vene iar pulsul crește instantaneu.
Am cerut ajutorul unor cadre didactice care mi-au explicat că lupt pentru o cauză pierdută dar oare nu se mai poate face nimic? Trebuie să se poată!
Trebuie să revină disciplina în unitățile de învățământ fără a fi intrepretată strâmb. Nu are nimeni cu nimeni nimic atâta vreme cât îți vezi de treaba ta.
Trebuie respectate regulamentele care există în fiecare școală, grădiniță, dar nu numai formal pentru că mulți se întrec a le fenta. Iar pe lângă copii, există și mulți părinți, din păcate prea mulți, care le țin isonul răzvrătiților. Știu, noi am trecut de la o dictatură la o democrație care s-a înțeles eronat, devenind mai ceva ca o luptă în junglă.
Faptul că stăm în banca noastră nu e o soluție.
Haideți să intervenim, fiecare în cuibul lui! Să avem timp și răbdare să vorbim cu copiii, să-i ascultăm și să le identificăm problemele. Să cerem ajutor dacă ajungem la concluzia că nu putem dovedi singuri.
Dar trebuie intervenit până nu ne sfârtecăm.
Din capul locului trebuie să vi-l prezint pe Licurici-Scăpărici. E un bec așa de vesel că nu ai cum rămâne morocănos în prezența lui.
Licurici-Scăpărici a fost meșterit pentru a fi prezent la întâlnirea cu niște copii minunați, mai bine zis – joacă alături de ei. Tema care s-a dorit a fi analizată se numește „Despre aparatura electrocasnică” și face parte din temele săptămânale ce se doresc a fi discutate alături de copii.
E destul de greu să ataci așa un subiect, dar cine spune că provocările nu au gust minunat, se înșală!
Mi-am adus aminte că am lucrat și alături de Luca acest subiect, așa că scheletul abordării îmi era în minte. A fost nevoie de o aprofundare și de confecționarea unor elemente care să-i atragă pe cei mici dar și să-i antreneze în discuții, ținând cont că acum trebuia să lucrez alături de douăzeci de copii nu de unul singur. Cum a fost acasă, cu Luca, puteți citi dacă accesați linkul de mai jos.
În primul rând cărțile pe care le-am adus în atenția copiilor au fost cele de mai jos și consider indispensabilă prezența lor, ajutorul oferit fiind imposibil de cuantificat.
Evident că nu am avut răgazul necesar, în ora petrecută alături de cei mici, pentru a citit toate aceste cărți, dar le-am adus în fața lor pentru a exemplifica diferite afirmații, cu ajutorul imaginilor dar și pentru a ști ce anume să caute dacă vor fi interesați de subiect.
Nu putea lipsi experimentul cu electricitatea statică. A fost așa o mare agitație și nu l-au putut face toți, tot din lipsa timpului. 😦
Pentru asta am folosit o baghetă de plastic (de la un joc cu magicieni)
bucățele de hârtie ruptă mărunt
o căciulă de lână.
Pe repede-nainte am trecut la completarea unora dintre fișe, restul rămânând a fi terminate acasă ori alături de doamna, la școală.
Am insistat foarte mult pe noțiunile de prevenție și anume acelea de a nu băga în priză cuie, șurubelnițe ori mai știu eu ce alte obiecte metalice. De a nu se introduce, NICIODATĂ, în prăjitorul de pâine, cuțitul pentru a scoate felia de pâine. De a nu se pune în cuptorul cu microunde obiecte metalice ori veselă care are pe margini ornamente ce pot provoca destule neplăceri.
Un capitol aparte a fost acela în care am vorbit despre economisirea energiei electrice atunci când nu trebuie să lăsăm becurile aprinse în încăperile în care nu este nimeni.
Un subiect care a fost amplu analizat de copii a fost acela legat de întrebarea: „De unde vine electricitatea?” Le-am explicat că așa cum noi ne luăm energia din hrana pe care o mâncăm tot așa și electricitatea dă energia aparatelor noastre. Am pomenit despre faptul că energia electrică poate avea mai multe surse. Copiii au știut o parte dintre ele și așa s-a vorbit despre apă și hidrocentrale, vânt și morile eoliene, soare și panourile solare. Am menționat faptul că unele surse sunt refolosibile iar altele, nu.
Pentru a fi mai drăguț, am confecționat o fișă bec, ca o felicitare, pe care copiii să poată scrie care sunt sursele refolosibile și care nu.
Spuneam de niște fișe pe care le-am confecționat în vederea acestei întâlniri. Ele sunt, de fapt, traduse și adaptate din ceea ce am găsit pe pinterest.
Odată aceste fișe terminate, mă rog, nu chiar pe toate, am trecut la jocul pe care mi-am propus să-l fac alături de copii, cel pentru care l-am confecționat pe Licurici-Scăpărici, joc intitulat „Dacă nimerești, economisești!”
Fiecare copil a avut timp să arunce câte trei mingi. Dacă nimerea cele două orificii mici, primea 100 de puncte pentru fiecare și dacă nimerea orificiul mai mare, primea 50 de puncte. A fost așa un regret că s-a terminat ora încât l-am lăsat pe Licurici-Scăpărici la copii, pentru a se mai putea juca.
În ceea ce mă privește eu am arătat cam așa. 🙂
Am plecat cu bucuria în suflet de a mai fi petrecut o oră minunată alături de copii.
Vine vacanță și totul intră într-o pauză. Îmi doresc ca cei mici să aibă parte de atenția părinților, dar nu cea necesară traiului zilnic (mâncare, spălat etc) ci o atenție destinată sufletului. Poate vor găsi timpul necesar să se mai joace cu ei, dar mai ale, să le citească seara, la culcare.
Vă doresc o vacanță însorită, reconfortantă iar când ne vom revedea (cel puțin așa sper) să ne povestim aventurile și trăirile.
Mulțumesc doamnei Nicoleta Andronic și doamnei învățătoare, Adina Diaconița! A fost o reală plăcere colaborarea aceasta.
Inspectiile pentru titularizare sunt în toi. Atunci, doamnele aspirante la această meserie, cea de educator, și care doresc să aibă un post de titular, trebuie să dea un examen. Nu știu exact ce anume cuprinde el dar știu de existența unei lecții demonstrative. Aceasta se va desfășura conform repartiției primită de la inspectorat și va cuprinde o temă pe care, dacă am înțeles corect, o poți alege din mai multe variante. Sper că așa este și informațiile pe care le știu sunt în regulă.
Am avut și eu o discuție cu o doamnă ce trebuie să țină această lecție pe data de 9 iunie. Ca de fiecare dată, la început de drum, e mai greu și orice ajutor e binevenit. Mie una îmi face o nespusă plăcere să pot colabora, indiferent de temă, dar mai ales să aleg – alături de dascăl – o variantă cât mai frumoasă și mai atrăgătoare pentru copii. Trebuie avut în vedere că această întâlnire este una surpriză, pentru că doamna și copiii se vor vedea pentru prima dată.
Tema pentru care a optat doamna este una de matematică și va reprezenta o consolidare a cunoștințelor dobândite până acum. Vor fi niște adunări și scăderi cu cifra 1, numerele folosite fiind de la 1 la 10.
Deasemenea, o cerință a temei este aceea a pozițiilor spațiale iar aici copiii vor trebui să amplaseze unele elemente conform cerinței educatoarei.
Cum tema se numește „Concertul din zăvoi” am ales să confecționez o machetă pe care copiii să o completeze din aproape în aproape. Am confecționat elementele necesare, conform cerinței. Așadar au apărut:
o rățușcă
un copăcel și doi nori
trei smocuri de iarbă
patru broscuțe
cinci nuferi
șapte libelule și zece buburuze
Am confecționat un postament pe care am pictat peisajul necesar iar elementele ce vin adăugate le-am confecționat separat, pentru a da un aspect 3D machetei.
Doar libelulele și buburuzele le-am printat și laminat, asta pentru că dimensiunea lor este prea mică pentru a le putea confecționa din polistiren.
Ceea ce a ieșit m-a bucurat foarte mult. E o machetă vie și frumoasă, colorată, atrăgătoare dar mai ales utilă. 🙂
Aștept cu nerăbdare ecouri de la lecție. Mulțumesc doamnei Mihaela, pentru încredere și colaborare!
Linişte. Căldură. Soare.
Sălciile plângătoare
Stau în aer, dormitând.
Un viţel în râu s-adapă
Şi-o femeie, lângă apă,
Spală rufele, cântând.
Şi din vale abia vine
Murmur slab, ca de albine,
Somnoros şi uniform:
Râul, strălucind în soare,
Ceartă sălciile, care
Toată ziulica dorm.
Sub o salcie bătrână
Şi cu-o carte groasă-n mână
Care-mi ţine de urât,
M-am culcat în fân pe spate, –
Somnul lin, pe nechemate,
A venit numaidecât.
Cântec, murmur, adiere
De zefir în frunze piere
Şi rămâne doar un glas
Care umple valea-ngustă.
. . . . . . . . . . . .. . . . . . . . . . . .
Ia te uită, o lăcustă
Mi-a sărit tocmai pe nas!
Vara de George Coșbuc
Priveam fără de ţintă-n sus –
Într-o sălbatică splendoare
Vedeam Ceahlăul la apus,
Departe-n zări albastre dus,
Un uriaş cu fruntea-n soare,
De pază ţării noastre pus.
Şi ca o taină călătoare,
Un nor cu muntele vecin
Plutea-ntr-acest imens senin
Şi n-avea aripi să mai zboare!
Şi tot văzduhul era plin
De cântece ciripitoare.
Privirile de farmec bete
Mi le-am întors către pământ –
Iar spicele jucau în vânt,
Ca-n horă dup-un vesel cânt
Copilele cu blonde plete,
Când saltă largul lor vestmânt.
În lan erau feciori şi fete,
Şi ei cântau o doină-n cor.
Juca viaţa-n ochii lor
Şi vântul le juca prin plete.
Miei albi fugeau către izvor
Şi grauri suri zburau în cete.
Cât de frumoasă te-ai gătit,
Naturo, tu! Ca o virgină
Cu umblet drag, cu chip iubit!
Aş vrea să plâng de fericit,
Că simt suflarea ta divină,
Că pot să văd ce-ai plăsmuit!
Mi-e inima de lacrimi plină,
Că-n ea s-au îngropat mereu
Ai mei, şi-o să mă-ngrop şi eu!
O mare e, dar mare lină –
Natură, în mormântul meu,
E totul cald, că e lumină!
Vara de Lucian Blaga
La orizont-departe-fulgere fără glas
zvâcnesc din când în cand
ca nişte lungi picioare de păianjen-smulse
din trupul care le purta.
Dogoare.
Pământu-ntreg e numai lan de grâu
şi cantec de lăcuste.
În soare spicele îşi țin la sân grăunţele
ca nişte prunci ce sug.
Iar timpul îşi întinde leneş clipele
şi aţipeşte între flori de mac.
La ureche-i ţârâie un greier.
Vara
de Duiliu Zamfirescu
Cu firea ei cea arzătoare
Sosit-a vara înapoi.
Toţi pomii sunt în sărbătoare,
În tei stă floare lângă floare…
E dulce vara pe la noi!
Când dimineaţa se iveşte
Din al văzduhurilor fund,
Tot câmpul parcă întinereşte
Iar, deşteptată de pe prund,
Cireada satului porneşte…
În urma ei un roi de grauri,
Ca nişte valuri cenuşii,
S-amestecă prin bălării.
S-aşază-n coarne pe la tauri,
Fac fel de fel de nebunii.
Până ce-n zarea depărtată
Spre lacul trist se pun pe drum.
Şi cum se duc, – acum ş-acum
Se mai zăresc încă o dată,
Ca rămăşiţa unui fum.
„In schimb, eu stiu ce inseamna sa fii un intelectual, adica un individ cerebro-spinal; sa ai mintea atit de plastica cit este posibil si coloana vertebrala atit de dreapta cit e necesar” (Michel Foucault, 1967)
George Topârceanu – Zi de vară
