30, ultima zi de septembrie. O zi atât de frumoasă, autentică de toamnă, cum numai în cărțile bune o mai poți găsi zugrăvită.
Frigul și-a făcut simțită prezența și când spun asta mă gândesc că ieri, la prima oră, gheața zâmbea de pe parbriz iar aburii respirației îți acopereau ochelarii.
Dar astăzi, după prânz, totul te striga afară și ar fi fost păcat să nu dăm curs chemării, asta și după ce am văzut ce anume trebuia studiat la limba și literatura română: Basmul toamnei de Ionel Teodoreanu.
După ce tema a fost scrisă, am plecat la Nada Florilor pentru că ne-am gândit să-i facem o surpriză lui Sadoveanu, așa ascultând și el un text adevărat, plin de culoare, căldură și arome. Oare de când nu i-o mai fi citit nimeni?
Așa cum spunea Garabet Ibrăileanu:
… trebuie să recunoaștem în Ionel Teodoreanu pe cel mai autentic și mai încântător poet în proză al naturii de la Hogaș, Sadoveanu și Galaction.
Am ales să facem o plimbare și am plecat fără mașină iar asta s-a dovedit a fi o alegere foarte inspirată.
Tot drumul până acolo am avut prilejul să ne umplem plămânii cu arome adevărate de copt, de rod și de hărnicie. Oamenii culegeau viile, ori strângeau porumbul din lan totul sub privirile calde ale soarelui.
Nada Florilor am găsit-o aproape goală, doar câțiva domni care băteau mingea pe terenul amenajat îi tulburau liniștea. Ah, și câțiva adolescenți care povestea în jurul unei sticle de bere înconjurați de un mare nor de fum. Pașnici și asta am apreciat pentru că nu am auzit iar remarci ce nu pot fi reproduse.
Am refăcut traseul, cel pe care-l tot parcurgem în fiecare anotimp, pentru a vedea dacă s-a schimbat ceva, dacă a dispărut ori apărut, dacă ne mai surprinde vreo noutate. Locul a fost amenajat și recondiționat de Primăria orașului, cea care a amenajat acolo o zonă de agrement care cuprinde câteva bazine, un restaurant și un teren de tenis. Nu pot da foarte multe amănunte, asta pentru că nu am fost acolo în plin sezon. Noi mergem când e liniște și nu suntem perturbați din observații de nimeni.
Și de data asta a fost foarte frumos, reconfortant, liniștitor. Natura este un iscusit scenograf care nu are nevoie de nici o recomandare a cuiva din afară.
Și am citit, Basmul toamnei după care am vorbit mai multe pe marginea lui. Am avut subiecte berechet și în natură ele s-au dezvăluit altfel, cu o aură aparte.
Momente aparte, nu senzaționale, din care încercăm să ne tragem energia pentru a merge mai departe. În tumultul cotidian astfel de episoade sunt mai mult decât necesare. Și până nu încercați, nu aveți de unde ști cât e de bine. Spor!
Da, momentele în care vacanțele țin mai mult sunt acelea în care ai ajuns cu studiul la un nivel mai ridicat. Adică atunci când ești student.
După ce am traversat un moment destul de delicat, acela al neputinței de a ne vedea un timp foarte îndelungat, vacanța pe care am petrecut-o alături a căpătat cu totul alte valențe.
Au fost momente în care tot ce s-a dorit a fost din sfera domesticului complet: casă, gătit, excursii dar nu la depărtare mare de domiciliu și multe rostiri.
Rostiri care au acoperit o paletă așa de largă încât am ajuns să ne ostoim multe din feliile sufletului. Am suferit fiecare în alt fel, cu toate că am descoperit vibrații comune.
Ne-am remontat tot așa, fiecare după propriile puteri. Au existat momente mai grele și momente mai ușoare.
Dar le-am depășit.
Am petrecut alături clipe unice, de care ne-am bucurat sincer, în intimitatea cuibului nostru dar și alături de oamenii care contează pentru noi.
A sosit momentul unui nou început, dar și a unei reveniri: acolo unde acasă sună diferit.
Și plecarea s-a simțit altfel, și alături de Luca am fost să-l petrecem la aeroport.
Emoțiile s-au simțit dar nu așa copleșitoare și devastatoare poate și pentru că știm că de Crăciun ne vom reuni în jurul bradului dar și pentru că plănuim să îi facem o vizită în primăvară. Planuri pentru viitorul foarte apropiat pentru că mie mi-e teamă să mai gândesc în viitor. Le voi lua și voi trăi așa cum îmi va fi destinul încercând să mă bucur de fiecare moment.
Drum bun, dragul meu! Urările și gândurile care urmează, le știi. Le-am rostit la momentul potrivit.
E anul universitar în care visul tău se transformă în realitate, devine palpabil. Să-ți iasă așa cum trebuie!
Toamna asta e așa, o toamnă autentică, cu dimineți în care parbrizul mașinii e înghețat iar peste zi soarele te-ndeamnă să-ți scoți jacheta ce cu câteva ore nu știai cum s-o mai strângi pe lângă tine.
E plină de zgomote făcute de școlarii care intră și ies de la cursuri dar și de începuturi. Cele legate de etapele noi din educație.
Am participat la prima ședință din clasa a VI-a, una care se anunța destul de încordată, ca urmare a lucrurilor care nu au fost rezolvate cu un an înainte. Un an școlar, evident!
E tot mai greu să se închege colective, e tot mai complicat de relaționat, e tot mai greu de strecurat prin noianul de comportamente și rostiri contondente. Poate voi, cei care zăboviți puțin peste aceste rânduri, cei care sunteți părinți de școlari, ați reușit acest lucru acolo unde vă duceți viața, dar aici, din nefericire, noi nu am reușit. S-a întâmplat asta pentru că niște adulți nu sunt capabili să gestioneze niște întâmplări și să le interpreteze așa cum sunt, nu cu nuanțe.
Iar copiii, care au văzut acest lucru, au înțeles fiecare după putința proprie.
Învățământul este mai tensionat ca niciodată asta și pentru că politicul s-a strecurat peste tot, așa deciziile dascălilor fiind influiențate.
Nu există manuale, în cazul nostru cele necesare studiului limbilor străine, nu sunt acceptate auxiliare ori mai știu eu ce tipărituri care să ajute elevul și profesorul, se insistă pe tot felul de nimicuri când procesul de educație ar trebuie să se afle pe primele trei locuri ale podiumului și în lista de priorități.
Se vorbește precum Eziechiel în pustiu.
Decibelii sunt nepermis de mulți, dialogul nu există, exercițiul de a-l purta este fracturat pentru că fiecare consideră că deține adevărul suprem.
La un moment dat, o mămică a sugerat să apelăm la un psiholog, pentru ca acesta să stea de vorbă cu copiii. Eu cred că psihologul ar trebui să stea de vorbă, mai întâi, cu părinții, așa având o imagine completă a situației.
Atâta vreme cât tu, părinte, nu accepți că ai o problemă, nu ai cu s-o rezolvi iar dacă acest mesaj îți vine în repetate rânduri, din mai maulte surse, e evident că te confrunți cu o problemă reală.
Părinții de la noi din clasă, ca marea majoritate a părinților, sunt extrem de ocupați pentru a zăbovi la o vorbă cu copilul, în așa fel nefiind la cunoștință cu problemele pe care acesta le are iar apoi intervine mirarea maximă: Al meu? Al meu nu face așa ceva!!!
Ce anume determină acest comportament agresiv al copiilor?
De ce un elev ajuns la 12 ani nu reușește să se controleze preț de 50 de minute, atât cât ține ora?
Unde a dispărut buna cuviință de vreme ce unii dascăli aud în timpul orei cuvinte ce nu pot fi reproduse?
De ce nu se poate interveni? De teama că se poate aduna un grup de părinți care să scrie o petiție la inspectorat de pe urma căruia dascălul să tragă ponoasele?
Eu pricep că s-au schimbat metodele de educație și că ce era înainte nu era bun, dar ce este acum, ce este acum spre ce ne duce?
Ne duce spre un haos și spre o societate în care nu mai există o scară de valori autentică, bun simț și normalitate.
Nu știu cum vor evolua lucrurile, pot spera că înspre bine, dar rezerve am. Dacă mari sau mici nu pot spune acum.
Tot ce știu este că fără educație nu se poate și acesta este singurul domeniu în care trebuie să investesc/investim.
Și mai știu că dascălul are un rol esențial în acest proces, important este ca el să fie găsit. Ori aici, sorții au fost de partea noastră. În punctele esențiale!
Dar pentru că succesul să aibă o rată și mai mare, echipa părinte-copil-dascăl este de preferat. Cu mintea, cu sufletul și cu îndemânarea căpătată în timp, haideți să ne unim forțele pentru că este vorba de viața noastră. A tuturor!
Iată că s-a bifat primul proiect din viața de școlărel de clasa a VI-a. A fost făcut în mare grabă, asta pentru că din motive pe care nu le înțeleg, jumătate de clasă nu a înțeles că trebuie predat luni. Așa, am fi avut răgaz un week-end să-l pregătim mai pe-ndelete și copiii să lucreze la el în tihnă.
Ieri, la ieșirea de la cursuri, am aflat că trebuie predat mâine, atunci când se și celebrează „Ziua Europeană a Limbilor” și ce aceea totul a fost făcut pe repede-nainte.
Dar chiar și așa, în ciuda impedimentelor, clipele petrecute împreună au fost de calitate și extrem de intense.
Știu, vor fi poate voci care vor spune că proiectele sunt ale copiilor dar aceștia cu ce să le facă? Nu au nevoie de materiale pe care ei să le asambleze ori monteze într-un fel? E nevoie de logistică pentru că, în România, dacă e să facă un copil singur un proiect, înseamnă să scrie o compunere, ori un eseu.
Pentru a fi mai variat și mai de neuitat e nevoie de imprimantă, cerneală și hârtie, culori, carioci și tot soiul de benzi adezive, de lipiciuri, capse ori mai știu ce anume se cere.
Tema a fost frumoasă și ofertantă și se putea aborda în nenumărate feluri. Proiectul se putea face singur ori în echipă iar Luca a stabilit cu Sebi, prietenul lui, să mai facă, încă o dată, echipă.
Îmi place că există un anumit freamăt și o dorință de a lucra.
Ineditul proiectului de astăzi este acela că a participat și Răzvan, el fiind încă acasă, urmând a pleca la finalul săptămânii.
Copiii au optat pentru a trece în revistă toate țările Europei, în acest scop printând toate drapelele. Le-am împărțit în două și fiecare a completat care este țara, ce limbă se vorbește, capitala și un element caracteristic țării respective.
Rând pe rând au fost completate toate aceste cartoline iar copiii au fost ajutați de Răzvan, pentru că o parte din capitale au fost mai greu de rostit. 🙂
La un moment dat, a fost o chestie nostimă, atunci când pentru a afla ceva, un lucru caracteristic despre Estonia, Răzvan și-a sunat un prieten. Acesta ne-a povestit despre o mâncare specifică meleagurilor lui.
A luat ceva timp completarea cartolinelor dar după ce s-au terminat, a urmat montarea materialelor pe o coală de carton. Acolo, pe lângă drapele, am mai confecționat un tabel unde am scris câteva cuvinte în mai multe limbi.
Copiii le-au făcut armonică și le-au lipit pe coala de carton.
Un alt moment frumos a fost acela în care cei doi prieteni au rostit cum anume fac animalele în diferite limbi. Onomatopeele, odată pronunțate, au creat voie bună.
Minute bune au trecut până ce materialele și-au găsit loc pe planșă. Printre ele s-au strecurat și niște proverbe, scrise în mai multe limbi.
La final, veți observa că mai apare un copăcel care are scrise părțile componente în limbi diferite iar Luca le-a scris și în românește, un grafic în care se vede care sunt socotite limbile cele mai greu de învățat și cum arată o scară de acest gen dar și niște remarci la întrebarea; La ce ne folosește cunoașterea unei limbi străine?
Poate e bine de menționat că în acest grafic, limba română este socotită a fi ușor de învățat, ceea ce pare un paradox în zilele de astăzi având în vedere cum se vorbește în țara noastră.
(sursa foto: danatranslations.com)
În confecționarea acestui material am găsit un real ajutor pe site-ul http://edl.ecml.at.
Cam așa sună povestea confecționării primului proiect de clasa a VI-a. Chiar dacă totul s-a petrecut repede, tot am rămas cu ceva frumos. Sper să se mai repete isprăvi de acest gen.
Aici plouă cu găleata. O vreme pe care o îndrăgești dintr-o perspectivă și o urăști din alta. Ploaia asta de toamnă, dacă te prinde, îți intră până-n miezul oaselor, înfrigurându-le.
Sunt vârste la care nu contează cum e ploaia;
dacă e de vară, poți dansa lesne prin ea
dacă e de toamnă, te poți plimba pitit sub o umbrelă.
Au fost vremuri când am dansat și eu dar m-am și plimbat. Îmi place să-mi aduc aminte dar să repet experiența, aș ezita.
Țin minte, că într-o noapte, era trecut de ora zece, Luca a dorit să iasă cu trotineta afară ca să se plimbe prin ploaie. I-am dat o pelerină de ploaie iar eu am luat o umbrelă, și preț de minute bune am stat afară și l-am privit cum ia toate bălțile la rând, într-o bucurie de nedescris. Am fotografiat momentul dar știți cum e, atunci când ai nevoie de ceva nu găsești, în ciuda etichetărilor și aranjărilor CD-urilor într-o ordine supărătoare.
A venit toamna, nu pe nepregătite ci firesc și face ce știe ea mai bine; își etalează emoțiile.
Îmi place s-o privesc din spatele ferestrei și să suprapun imagini din vară, atunci când sufletul meu plin de soare se bucura de fiecare gâză ivită.
Cum arătau gâzele și florile? Iată așa, ca mai jos!
Se vorbește mai susținut ca niciodată în ultimii 27 de ani de reapariția manualului unic. Cel care a stat la căpătâiul a generații întregi, cele care au crescut în spatele cortinei de fier.
Pentru cei ajunși astăzi în jurul a cincizeci de ani, toată copilăria și adolescența a fost însoțită de acest manual unic.
Iată ce spun două dintre persoanele cele mai avizate despre acest subiect:
● Mircea Cărtărescu, scriitor
„Dincolo de valoarea lor pedagogică, manualele alternative au o valoare simbolică decisivă: ele fac diferența dintre spiritul democratic și cel totalitar. Cine visează la manualul unic, produs de stat, visează de fapt la partidul unic și la statul de tip Big Brother. Nu știu dacă cei ce ne conduc azi sînt idioți sau nebuni, și nici nu are prea mare importanță. Dar în mod sigur sînt reprezentanții unei gîndiri de tip totalitar, resentimentar față de democrație. «Vi s-a suit democrația la cap?», ne spun în fiecare zi. «Lasă că dăm noi milităria jos din pod!»”
● Prof.univ.dr. Nicolae Manolescu, Președintele Uniunii Scriitorilor din România
„De multă vreme, mai exact de dinainte de 1989, nu am auzit o declarație a unui ministru al învățămîntului atît de tipic comunistă.
Am auzit în decursul anilor multe declarații tîmpite, dar nici una care s-o concureze pe cea a ministrului Liviu Pop.
Oamenii de școală din Maramureș, strămoșii ministrului, se vor fi întorcînd în groapă.
Apropos de groapă – o măsură precum aceea preconizată de domnul ministru îngroapă manualele, școala și viitorul României.
Așadar, în toată această dispută legată de manualele copiilor noștri, cartea lui Peter Sis, Zidul Cum am crescut în spatele cortinei de fier vine să întregească și să zugrăvească atmosfera în care acest manual era la putere.
Am achiziționat cartea apărută la Editura Curtea Veche după ce am văzut-o pe o pagină Facebook dedicată cărților fără pereche. Nu aveam cunoștință de existența ei, drept pentru care am invitat-o în casa noastră pentru a o putea citi și băieții mei, și, evident, eu!
O carte scoasă într-un format prețios, 230X305, cu o foaie cerată și ilustrațiile semnate chiar de autor.
Prezentarea autorului:
„Când Matej, băiatul meu în vârstă de 10 ani, a venit de la școală și m-a întrebat dacă fac parte dintre locuitorii americani vechi, buni sau răi, am hotărât că trebuie să le explic copiilor mei de unde am venit de fapt. Să încerc să le povestesc despre absurditatea regimului în care am crescut. Este o încercare timidă de a-i familiariza pe copiii din zilele noastre cu o epocă atât de îndepărtată încât practic nu îi mai interesează.“
Eu n-aș spune că nu-i interesează, pentru că fiecare copil este mai mult decât curios să afle cum anume au crescut părinții lui. Țin minte, nu avea Răzvan mai mult de cinci anișori când m-a întrebat cum am putut să trăiesc fără McDonalds. 🙂
Că, mai apoi, au aflat mult mai multe detalii despre copilăria mea, asta este de la sine înțeles.
Pentru mine, lecturarea cărții a fost ca și cum aș fi citit o parte din existența mea și a prietenilor mei de la bloc și școală, pentru că de la anul 1968 sunt multe similitudini chiar dacă acțiunea cărții se petrece în Cehoslovacia.
Și după câte am aflat mai târziu, cei de acolo o duceau mai bine decât am dus-o noi, în ciuda faptului că amândouă țările făceau parte din blocul țărilor comuniste.
Ilustrațiile sunt semnate de Peter Sis și poate nu întâmplător acesta a ales ca monocromia lor să fie spartă de prezența culorii roșii, culoarea caracteristică blocului comunist. Se regăsesc și purceii, cei care îi înfățișează pe activiștii de partid, purcei pe care-i mai întâlnim și în scrierea lui George Orwell, „Ferma animalelor”.
Numai atunci când se evocă partea cealaltă de lume, cea a capitaliștilor, culorile apar în desenele autorului.
Ilustrațiile sunt însoțite de însemnări din paginile de jurnal ale autorului.
Zidul care mulți ani a împărțit Berlinul și întreaga Europă a rămas din fericire doar o amintire. Dar unele amintiri trebuie păstrate. Ca o mărturie despre trecut. Ca un avertisment pentru viitor. Deși un zid a căzut, multe rămân încă în picioare și altele apar. În toată lumea.
…
Ziduri, fără de care viața noastră ar putea fi mai liberă și mai fericită…
Coincidențele nu sunt decât felul lui Dumnezeu de a rămâne în anonimat. (Einstein)
Se spune că nicio întâlnire din viața noastră nu este întâmplătoare și din fiecare, dacă ai puterea și înțelepciunea necesară, poți alege ceea ce este bun.
Cu siguranță că altul ar fi fost destinul lui Ion Creangă dacă în viața lui n-ar fi apărut Mihai Eminescu, cel care a intuit talentul său de povestitor și a reușit să-l facă nemuritor.
Astfel, la îndemnul lui, cel ce va deveni părintele Amintirilor din copilărie a scris prima poveste, „Soacra cu trei nurori”. După asta, tot Eminescu a fost acela care l-a dus la Junimea să-și prezinte povestea care ulterior a apărut în „Convorbiri literare”.
Dar să vedem cum a fost povestea poveștii.
Când Eminescu a preluat postul de revizor şcolar, proaspăt întors de la Viena, Ion Creangă era institutor la Iaşi. Fiindu-i şef învăţătorului Creangă, poetul a fost plăcut surprins să descopere în acesta un model de educator. În 1874, Eminescu i-a făcut lui Creangă o inspecţie la clasă. După inspecţie, cei doi s-au întâlnit și au mers împreună la Bolta Rece. „Creangă, îndrăzneţ, duse pe Eminescu la Bolta Rece, ori amândoi se găsiră în vestita crâşmă şi-şi aduse aminte că se cunoşteau. La băutură poetul era expansiv şi-şi va fi desfăşurat toată filosofia lui politică. Creangă, încântat de a fi luat seamă de un tânăr aşa de învăţat, vru să dovedească cum că nici el nu era de lepădat”, scrie George Călinescu în „Viaţa şi opera lui Ion Creangă”.
Cei doi au devenit de nedespărţit. George Panu în „Amintiri de la Junimea” scria:
„Plecau amândoi si se înfundau pe la vre-o crîşmă de prin Tătăraşi, Păcurari sau Nicolina, adică prin părţile exterioare ale oraşului. Acolo nu se puneau pe băut, cum se pretindea sau cum se crede, căci mulţi cred că aceasta ar fi ruinat sănătatea şi a lui Eminescu, şi a lui Creangă; ei se puneau să trăiască o viaţă care le plăcea lor, viaţa simplă şi primitivă. Era o plăcere pentru ei ca să se aşeze între o odae din fundul unei crâşme, pe laviţi de lemn, cu braţele rezemate de o masă murdară, serviţi de un băiețel naiv”.
„Şi eu ştiu poveşti şi pot să te asigur că le pot scrie într-o limbă moldovenească întocmai aşa cum o vorbesc ţăranii din judeţul Neamţ, din satul meu Humuleşti”, a fost replica lui Creangă, atunci când într-una dintre discuțiile pe care le-a avut Eminescu cu Slavici, primul l-a lăudat pe povestitor pentru scrierile sale publicate în „Convorbiri literare”. L-a îndemnat să pună pe hârtie o astfel de poveste şi aşa a apărut „Soacra cu trei nurori”. Poetul l-a dus pe Creangă la Junimea pentru a-şi citi prima scriere. Speriat, Creangă i-a cerut lui Eminescu să îi corecteze textul însă el a refuzat, spunându-i: „Creangă, tu n-ai nevoie să fii corectat de nimeni”.
Iată cum descrie George Panu intrarea lui Creangă la Junimea: „Noul venit era scurt, gros şi gras, cu figura şi părul cam castaniu, blond, cu gâtul scurt, apoplectic şi cu figura congestionată, purtând cu stângăcie hainele. La fiecare cinci minute îşi ştergea sudoarea de pe frunte cu o batistă mare colorată.”
Și tot el continuă: „A fost un adevărat entuziasm la citirea acelei poveşti. Ni se releva un stil şi o limbă pe care nu o mai auzisem”.
Povestirea a fost publicată în „Convorbiri literare” la 1 octombrie 1875. Au urmat „Capra cu trei iezi”, „Punguţa cu doi bani” , „Dănilă Prepeleac” şi „Moş Nichifor Coţcaru”.
Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea-așa.
Toamna e un anotimp în care se socotesc roadele. Se muncește preț de două anotimpuri ca să nu spun trei, dacă e să punem la socoteală ce se petrece cu o toamnă în urmă, atunci când se însămânțează culturile care se odihnesc peste iarnă, urmând a-și arăta colțurile în primăvară.
Mă număr printre ființele care nu pot gestiona corect frigul și marea nefericire este de a trăi într-o zonă în care frig este în cea mai mare perioadă a anului dar asta a ținut și de mine, care nu am reușit să mă relochez într-un loc plin de soare și grade multe în termometre.
Și pentru că coordonatele vieții mele actuale așa arată, caut să mă bucur de frumusețile pe care le etalează toamna. Oricât nu ai iubi-o, ea este plină de arome, forme și culori splendide pe care de multe ori te miri că pot exista.
De la fructe și legume la vasta paletă de frunze din copaci și arbuști, toamna este o maestră a culorilor. Și pentru a ne putea bucura de ea, mai punem o haină în plus și ne plimbăm pe afară.
De-a lungul timpului am trăit secvențe pe care nu le pot exprima în cuvinte, care mi-au tăiat respirația și mi-au umplut plămânii cu miresme divine. Ați mers vreodată printr-o vie plină cu ciorchini? Dar printr-o livadă de meri? Să vă întreb despre pădure și cum este ea toamna? Dacă nu ați trecut prin asemenea experiențe, nu ezitați! Veți fi infinit mai câștigați!
Revin la castanii existenței mele, cei pe care-i urmăresc tot timpul anului. Mă bucur sincer și din toată inima când îi văd înfloriți, așa cum sar ca un copil atunci când fructele lor se pot culege. Mă întristez atunci când le văd frunzele bolnave și fructele măcelărite.