A cunoaște. A iubi.
Încă-odată, iar și iară,
a cunoaște-nseamnă iarnă,
a iubi e primăvară.
A iubi – aceasta vine
tare de departe-n mine.
A iubi – aceasta vine
tare de departe-n tine.
A cunoaște. A iubi.
Care-i drumul, ce te-ndeamnă?
A cunoaște – ce-nseamnă?
A iubi – de ce ți-e teamă
printre flori și-n mare iarbă?
Printre flori și-n mare iarbă,
patimă fără păcate
ne răstoarnă-n infinit
cu rumoare și ardoare
de albine rencarnate.
Înc-odată, iar și iară
a iubi e primăvară.
Zi de vară
de George Topârceanu
Linişte. Căldură. Soare.
Sălciile plângătoare
Stau în aer, dormitând.
Un viţel în râu s-adapă
Şi-o femeie, lângă apă,
Spală rufele, cântând.
Şi din vale abia vine
Murmur slab, ca de albine,
Somnoros şi uniform:
Râul, strălucind în soare,
Ceartă sălciile, care
Toată ziulica dorm.
Sub o salcie bătrână
Şi cu-o carte groasă-n mână
Care-mi ţine de urât,
M-am culcat în fân pe spate, –
Somnul lin, pe nechemate,
A venit numaidecât.
Cântec, murmur, adiere
De zefir în frunze piere
Şi rămâne doar un glas
Care umple valea-ngustă.
. . . . . . . . . . . .. . . . . . . . . . . .
Ia te uită, o lăcustă
Mi-a sărit tocmai pe nas!
Sonet I
de Mihai Eminescu
Afară-i toamnă, frunză-mprăştiată,
Iar vântul zvârle-n geamuri grele picuri;
Şi tu citeşti scrisori din roase plicuri
Şi într-un ceas gândeşti la viaţa toată.
Pierzându-ţi timpul tău cu dulci nimicuri,
N-ai vrea ca nime-n uşa ta să bată;
Dar şi mai bine-i, când afară-i zloată,
Să stai visând la foc, de somn să picuri.
Şi eu astfel mă uit din jeţ pe gânduri,
Visez la basmul vechi al zânei Dochii;
În juru-mi ceaţa creşte rânduri-rânduri;
Deodat-aud foşnirea unei rochii,
Un moale pas abia atins de scânduri…
Iar mâini subţiri şi reci mi-acopăr ochii.
Noapte de iarnă
de Otilia Cazimir
Luna plină-a răsărit,
Sus pe deal s-a odihnit,
Şi pe cerul ca oglinda
A pornit-o cu colinda.
Iar în calea ei senină,
Câte-o stea se dă pe gheată
Însemnând o dungă lină
Şi subţire, ca o aţă
De lumină.
Ninse, dealurile dorm.
Doar oraşul, alb sub lună,
Geme, zbârnâie şi sună
Ca un contrabas enorm.
A venit momentul să continui să vă povestesc despreSânge de cerneală, a doua carte a trilogiei scrisă de Cornelia Funke. Dacă nu ați aflat despre ce este vorba în prima parte, puteți citi accesând linkul de mai jos.
Prima carte am avut-o cu noi pe malul mării și am crezut că nu poți trăi senzații mai minunate ca acolo, în bătaia brizei și a valurilor.
Dar iată că trăirile sunt infinite și e minunat atunci când constați că sursa ce le determină poate fi și este, inepuizabilă.
În plimbările noastre prin Dumbravă am avut inspirația de a lua cartea cu noi și cred că nu vom uita niciodată mirosul de lemn proaspăt tăiat, asta pentru că am citit un capitol din carte, cocoțați pe astfel de grămadă de lemne. Poate unora li se pare ciudat dar până nu încercați să simțiți pe propria piele așa senzații, pot eu bate câmpii la infinit. Dar să știți că ne-a apropiat foarte tare de atmosfera din carte, una dintr-o perioadă de mult trecută.
Față de primul volum am descoperit mai multă durere, încrâncenare, suferință dar și frânturi dintr-o poveste de dragoste înfiripată între Meggie și Farid, personajul care a fost scos din altă carte de către Mo, în încercările lui de a scoate cât mai mulți bani pentru pentru Capricorn.
Așadar, după un an de zile de la momentul în care Capricorn a fost ucis cu ajutorul cuvintelor tălmăcite de Fenoglio – autorul poveștii, Meggie reintră în poveste pentru a vedea, cu propriii ochi, cum arată lumea cuvintelor din pricina căreia a avut atât de multe de pătimit. Iar asta atrage după sine o înșiruire de evenimente foarte neplăcute.
Tatăl ei, Limbă Vrăjită, este aproape ucis de către Mortola, fiind împușcat cu o armă care în lumea ei, nu exista încă. Acest fapt, acela al obiectelor purtate dintr-o lume înt-alta, o mai regăsim și atunci când Cap de Viperă intră în posesia unei fotografii de-a lui Meggie, acest fapt încadrând-o ca fiind vrăjitoare.
Pentru că și Fenoglio este intrat în povestea lui la propriu, trăind-o, el intervine rescriind-o. Nu de fiecare dată schimbarea este inspirată, asta pentru că și autorul își pierde uzul rațiunii și nu mai judecă așpa cum ar trebui. Poate cel mai bun exemplu este întoarcerea lui Cosimo din morți.
În acest volum întâlnim mai multe creaturi bizare, situații noi care ne pun imaginația la treabă. Inimă de cerneală e mai luminoasă, are o poveste mai bună iar Sânge de cerneală e mai întunecată și misterioasă.
– Poezia pe care ați adus-o ieri, zise Balbulus cu o voce plictisită, aplecându-se din nou asupra lucrării sale, a fost bună. Ar trebui să scrieți mai des în acest fel, dar știu că preferați poveștile pentru copii sau cântecele pentru Poporul Pestriț. De ce? Pentru ca vorbele voastre să fie cântate de vânt? Cuvintele rostite abia dacă trăiesc mai mult decât o insectă! Doar cuvântul scris trăiește veșnic.
– Veșnic? – Fenoglio rosti cuvântul ca și cum nimic n-ar fi fost mai ridicol pe lume. Nimic nu e veșnic, Balbulus – și cuvintelor nu li se poate întâmpla nimic mai bun decât să fie cântate de un jongler! Da, desigur ele se schimbă astfel, sunt de fiecare dată cântate altfel, dar nu-i asta minunat? O poveste care poartă de fiecare dată altă rochie când e reauzită – ce poate fi mai bun? O poveste crește și dă muguri ca un lucru viu! Uitați-vă, în schimb, la cele care sunt îndesate în cărți! Bine, poate trăiesc mai mult, dar ele respiră doar dacă un om deschide cartea. Ele sunt sunet îndesat în hârtie și abia o voce le trezește din nou la viață. Abia atunci aruncă scântei, Balbulus! Libere ca pasările sunt cele care zboară în lume. Da. Poate aveți dreptate că hârtia le face nemuritoare. Dar ce-mi pasă de asta? Trăiesc eu mai departe, îndesat curățel între pagini, alături de cuvintele mele? Absurd! Noi nu suntem nemuritori, și asta nici cele mai frumoase cuvinte n-o pot schimba, nu-i așa? (pag. 251)
Le aud deja, cuvintele! zise Cosimo întorcându-se la tron. Știți că soția mea iubește cuvintele scrise. Cuvintele care asemenea unor muște moarte sunt lipite de pergament și hârtie, tatăl meu le iubea și el, dar eu vreau să aud cuvintele, nu să le citesc! Gândiți-vă când le căutați pe cele corecte: să vă întrebați sum sună! Lipicioase de pasiune, întunecate de tristețe, dulci de iubire, așa trebuie să fie. Scrieți cuvinte în care să freamăte toată mânia noastră dreaptă, trezită de nelegiuirile lui Cap-de-viperă, și curând această mânie va fi scrisă în inimile tuturor. (pag. 354)
Vă invităm să intrați în Lumea de cerneală. Meggie, Resa, Mo, Deget-de-praf, Farid, Mortola, Basta, Nixele, Zânele albastre, Elfele de foc, Cuarț-trandafiriu, Huhurezu, Rozane dar și mulți, mulți alții nu vă vor lăsa să vă plictisiți.
În ceea ce ne privește, așteptăm cu nerăbdare să sosească și ultima parte, Inkdeath. Ea nu a fost tradusă în limba română, dar am făcut comandă pentru a o achiziționa în limba engleză. Nu știu ce anume se mai poate întâmpla și cum pot niște cuvinte să ne poarte pe căi nebănuit de palpitante.
O urmărim pe Kate DiCamillo pentru că ne-au mers la suflet cărțile ei dar și pentru că vrem să vedem poveștile noi care mai apar sub semnătura ei. Iată ultima postare:
Last week, I signed a copy of Because of Winn-Dixie for a fourth grade teacher who was reading the story aloud to his class. “Thank you for reading to your students,” I said. “It matters so much.” “Oh, I love doing it,” he said. “I remember my sixth grade teacher reading Because of Winn-Dixie to our class.” This statement of his, so casually uttered, made me feel slightly dizzy. “Wait,” I said. “Your sixth grade teacher read this book to you and now you are reading it to your students?”
“Yep,” he said.
“Thank you,” I said again. “Thank you.”
Thank you to all of you teachers out there who are reading aloud to your students.
You are making readers and writers. And teachers. It matters.
Am citit, și eu și Luca, și ne-am bucurat.
Eu, de bucuria lui asta pentru că și noi citim, cu voce tare, seară de seară, de când mă știu. Dar de ce spun că mă bucur?
Pentru că nu de mult, m-a întrerup din lectura cărții noastre pentru a spune:
– Mama, tu-ți dai seama că dacă află colegii mei de clasă că noi citim seara, voi fi ciuca bătăii de joc?
M-am uitat la el cu o oarecare tristețe, pentru că știam ce sentiment minunat trăim în timpul acestor lecturi. Și mai știu că nu peste multă vreme, această îndeletnicire a mea care ține de ani, se va șfârși pentru o vreme, pentru că nutresc speranța să ajung să le citesc și nepoților mei.
Revenind la remarca lui, răspunsul meu a fost:
– De ce să râdă lumea de tine/noi, Luca? Ar face asta dacă ne-am măscări, fuma ori bea ori mai știu eu ce alte minuni. Dar așa, ce motive ar avea?
– Tu nu știi cum sunt copiii!
– Uite, dacă cineva va spune ceva de rău de asta, tu să-i spui așa: Ai vrea tu să fii în locul meu!
Mă gândesc des la dialogul ăsta pentru că-mi revin în minte nu doar cuvintele ci și expresia feței lui. Și e dureros că lucruri firești și normale nu ar trebui să fie privite din acest unghi.
La scurtă vreme am găsit un articol care trata tocmai acest subiect și i l-am arătat pentru a se mai liniști. Iar acum a apărut postarea lui Kate DiCamillo. E bine că sunt specificate de oameni care contează pentru el pentru că așa capătă mai mare greutate.
Eu voi continua acest demers atâta vreme cât va mai accepta el asta. Dar sunt așa momente în care vocea capătă niște inflexiuni care cu timpul devin tămăduitoare. Sunt zile în care, după tot zbuciumul cotidian nu-ți mai dorești nimic altceva decât să auzi câteva pagini din cartea preferată. Și când te gândești de ce puține ingrediente ai nevoie!
Într-o zi, un iepure pornise spre un iarmaroc. Avea doi galbeni. Voia să îşi cumpere ceva pentru încălţat, căci era desculţ. Începuseră ploile de toamnă. Vântul împrăştia frunzele pe poteci şi frigul prinse să-l strângă de picioare. Îşi trase pălăria veche până la urechi şi iuţi pasul, ca să ajungă mai repede la iarmaroc.Şi cum mergea repede, ciulind urechile la orice zgomot, spre seară, se întâlni cu un ogar.
– Încotro, iepuraşule? – Mă duc la iarmaroc să-mi cumpăr ciuboţele. – Păi, tot acolo merg şi eu, am treabă cu un negustor… Ciuboţele se găsesc câte vrei, numai bani să ai! – Am doi galbeni, şopti iepurele. Şi au mers ei aşa, au mers, până s-a întunecat. O ploaie rece şi deasă se porni, iar iepuraşului îi dârdâiau dinţii de frig. Ogarul spuse că ar fi bine să poposească la hanul lui Moş Martin.
Ogarul comandă mâncare, cu toate că nu avea nici un ban. Mâncă lacom şi bău, de se miră şi ursul. Iepurele fu nevoit să plătească. Tare necăjit era! Dar, pe la miezul nopţii, încălţă ciuboţelele ogarului, păşi încet, ieşi din han şi fugi.
Dimineaţa, când s-a trezit Ogarul, a vrut să se încalţe cu ciuboţelele… Dar a văzut că nu mai sunt lângă sobă! S-a luat după urmele ciuboţelelor, a fugit, a tot fugit, dar nu a putut să-l prindă pe Iepure. Şi în ziua de azi mai aleargă după el, iar Iepurele, când vede Ogarul, fuge de el.
Pentru a exemplifica exact cum a ajuns iepurele să aibă ciubote și ogarul să rămână fără ele, am confecționat o pereche de ciuboțele separat așa cum am meșterit și o pereche de picioare. Ele vor fi atașate, cu ajutorul unor bolduri mai lungi, de machetele principale așa putând înainta în poveste.:) E o modalitate care optimizează timpul, pentru că era mai greu de „încălțat și descălțat” personajele în alt fel.
Tuturor machetelor le-am făcut postament pentru a putea fi manevrate de copii.
La reîntâlnirea de săptămâna asta, cu Spiridușii, nu am venit singură ci însoțită de Ela. Ela, o fetiță specială, delicată și suavă, cea pentru care cuvintele sunt foarte importante. Pentru cine nu știe, Ela este personajul zămislit cu multă pricepere de doamna Victoria Pătrașcu și cu care puteți face cunoștință dacă citiți Ela cea fără de cuvinte. Pentru noi, aici mă refer la mine și Luca, Ela este o veche cunoștință și nu trebuie să fim egoiști, ci să înlesnim această întâlnire și cu alți copii. Ceea ce am și făcut.
Îmi erau proaspete în minte reacțiile colegilor lui Luca, atunci când și alături de ei am am adus-o pe Ela. Am petrecut momente minunate care sunt convinsă că le-a rămas la suflet. De data asta, Spiridușii au reacționat într-un mod în care mi-aș fi dorit să fie văzut și de părinții lor dar și de alte persoane, importante pentru ei. Pentru că așa, putem înțelege de ce sunt așa de importante rostirile!
Am citit povestea iar copiii au ascultat-o cu interes. Au citit și ei.
Mai apoi, i-am rugat să scrie pe o inimioară de hârtie un cuvânt care le-a fost adresat și care i-a durut sau deranjat. Rostirea lor face ca să fie mai ușor înțelegerea faptului petrecut dar și să tămăduiască.
Pentru a înțelege textul mai bine, am confecționat o fișă în care se regăsesc întrebări din poveste. Am parcurs aceste întrebări alături de copii și așa am avut ocazia să înțelegem, mai în amănunt, care sunt personajele, ce fac ele și ce anume învățăm din întâmplările lor.
Rând pe rând, întrebările pe care le-au pus Spiridușii și-au găsit răspunsul în poveste dar au venit și exemple din viața cotidiană, acolo unde cei mici au spus ce ar dori să audă și ce nu. Am controlat discuția pentru a nu se aluneca pe o pantă personală, nedorind a pătrunde în intimitatea familială a nici unui copil. Discuțiile au fost purtate de așa natură fără a se nominaliza cineva ori a se studia vreun caz concret.
Apoi a venit rândul Borcanelor cu licori, acolo unde copiii au pus cuvintele pe care le iubesc, mângâie, încurajează și pe cele care sunt opusul primelor. Pe cele dulci în borcanul de culoare roșie iar pe cele amare în borcanul de culoare albastră.
A urmat un joc ce s-a dovedit a fi îndrăgit de copii: acela de a găsi cuvinte în ilustrațiile Cristianei Radu. Am insistat mai mult pe noțiunea de ilustrator și pe importanța lui iar copiii au zăbovit mai mult pe desene căutând tot soiul de detalii.
Surpriza am lăsat-o la final. Pentru că singură nu puteam face acest lucru, am rugat-o pe doamna Victoria Pătrașcu să le scrie micilor cititori câteva rânduri. Chiar dacă este extrem de ocupată, a avut bunăvoința de a-mi trimite câteva cuvinte pe care eu le-am transmis copiilor. Am printat, pentru fiecare în parte, dedicația doamnei Pătrașcu iar copiii au citit-o. La un moment dat, se auzea cum citeau în cor. Le-am mers la suflet dedicația iar faptul că au luat-o acasă, a contat enorm. Erau cuvinte adresate lor de o doamnă scriitoare!
Ela și povestea ei le-a mers la suflet. Au înțeles ce importante sunt cuvintele, cum ele pot mângâia dar și răni. Poate de aceea este important să cunoaștem cât mai multe cuvinte pentru a le folosi așa cum se cuvine.
Îmi place basmul Scufița Roșie și nu am încercat niciodată să-l analizez până în cele mai adânci cotloane. Am fost părtașă, la un moment dat, la o serie de polemici legate de subiectul basmelor vechi. Erau acolo tot soiul de remarci, unele mai crude ca altele, la care eu nu m-am gândit atunci când am auzit ori citit – mai apoi- băieților mei aceste basme. Aici nu e vorba numai de Scufița Roșie ci și de Cenușăreasa, Alba ca Zăpada, Pinocchio ori Capra cu trei iezi.
Iată o mostră la ce anume mă refer, pe care dacă veți dori s-o aprofundați, trebuie să citiți articolul integral dinRomânia liberă.
Am încercat şi noi să aflăm de ce nu mai sunt bune basmele de ieri pentru copiii de azi, de ce unii părinţi schimbă finalurile poveştilor când le citesc celor mici şi unii educatori refuză să le citească picilor anumite pasaje sau chiar poveşti întregi. În acest demers am apelat la un părinte care, în plus, este şi scenaristul şef al primei serii a serialului „În derivă”, difuzat de HBO, care, după cum telespectatorii ştiu prea bine, tratează subiectul psihoterapiei, iar unul dintre pacienţii doctorului Andrei Poenaru, interpretat de Marcel Iureş, era chiar o elevă. Andy Lupu ne-a lămurit cu ce păcătuiesc basmele fraţilor Grimm sau cele ale lui Ion Creangă.
Scenaristul pasionat de psihologie a „radiografiat” câteva dintre cele mai cunoscute poveşti şi le-a descoperit aşa numitele „mesaje nocive”. Aşa am aflat că, de pildă, „Capra cu trei iezi” este o poveste siciliană despre răzbunare. Pe principiul „răzbunarea este un fel de mâncare care este mai delicios rece”, capra îşi programează vendetta până în ultimul detaliu, cum îl invită pe lup la pomană, cum îl pune pe scăunelul de ceară, cum pică el în groapă, cum îi dă foc, totul e calculat milimetric şi ritualic, ca în filmele cu mafioţi. Şi, ca totul să aibă valenţe pedagogice, îl face pe iedul cel mic complice la crimă, ca să ia aminte şi să facă şi el la fel când va creşte mare.
„Cenuşăreasa” este un basm cu un mesaj complet greşit pentru că vorbeşte despre normă. Prinţul nu o ia pe fată de nevastă decât dacă i se potriveşte pantoful. Cu alte cuvinte, trebuie să ai „măsurile” corecte, 90-60-90, la o adică, altfel nu te „califici” la fericire.
Mesaje nocive găsim şi în „Frumoasa din pădurea adormită”. Li se spune fetelor că trebuie să stea să aştepte până ce vine un prinţ care să le „salveze”. Cu alte cuvinte, tu poţi între timp să dormi liniştită, să nu faci nimic, căci o să apară la un moment un bărbat care o să-ţi dea un sens în viaţă. Tu, ca fată, fără prinţ, eşti zero.
„Punguţa cu doi bani” este un basm despre dragostea condiţionată. Moşul alungă cocoşul de acasă pentru că nu face ouă. Între timp cocoşul adună bani şi bogăţii şi se întoarce acasă la, hai să-i spunem, „tatăl” lui, demonstrându-i de ce este în stare. Ce învaţă un copil din asta? Că nu va fi iubit de părinţi decât dacă le va „cumpăra” dragostea şi dacă le va dovedi că a devenit ceea ce şi-au dorit ei. Iar, la final, baba o alungă pe găină de acasă pentru că nu putea să facă decât ce ştia ea: ouă. Dintr-odată pe principiul „vezi, copilul vecinilor e mai bun ca tine, fă şi tu la fel ca el”, găina e trimisă „la produs”.
„Scufiţa roşie” este o poveste care scoate în evidenţă iresponsabilitatea părinţilor. Nu e treaba unui copil să meargă prin pădure, loc unde primejdiile o aşteaptă la tot pasul, ca să ducă de mâncare bunicii. Aici vorbim despre o maturizare forţată. Scufiţa este delegată de mamă, care nu se ştie pe unde umblă, în orice caz are altă treabă, să facă munca unui adult şi, plecând de mică de acasă, învaţă, pe propria piele ce e viaţa.
Și nu este singurul loc în care veți găsi interpretări de genul celor exemplificate mai sus. La o căutare pe Google, părerile sunt variate și contradictorii.
Observ o analiză tot mai amănunțită a conținutului basmelor – care au trecut proba timpului – în ultima vreme și nu știu dacă eliminarea exemplelor negative ori a răului este bună pentru copii. Cosmetizări masive ale basmelor vechi prin eliminarea părților mai dure ori agresive se întâlnesc la tot pasul. Dar eu cred că cei mici nu văd basmele așa cum le vedem noi. Și nici nu le interpretează așa cum le interpretăm noi. Neavând noțiuni așa de amănunțite despre cum stă treaba în lumea asta nu pot face legături, uneori bolnăvicioase, ori analize prin mai știu eu ce tehnici. Pentru ei lupul este rău, mama Scufiței este grijulie pentru că trimite mâncare bunicii, mama vitregă a Cenușăresei este rea pentru că își protejează propriile copile și tot așa.
Nu contest analizele ori părerile contradictorii dar cred că noi, adulții, gândim prea departe. Răul va exista atâta vreme cât va fi lumea așa și binele ori tocmai asta cred că este provocarea: menținerea unui echilibru între aceste două noțiuni. Ori dacă ferim un copil de toate exemplele care arată violență ori minciună îi facem bine? Societatea noastră dar și a altora este plină de capcane, de violențe de tot soiul unele extrem de greu de înțeles și priceput iar cosmetizarea excesivă a mediului în care trăim nu face decât să deformeze percepția micului om pe care-l creștem. E o părere și poate persoanele abilitate, cele care pot susține cu argumente pertinente, ne pot desluși toate necunoscutele. Ori, poate nu!?
Trăiau odată, într-o pădure îndepărtată, trei purceluşi. Trei fraţi. Semănau atât de tare unul cu celălalt încât foarte greu îi puteai deosebi. Chiar şi numele erau asemănătoare: pe mezin îl chema Nif-Nif, pe mijlociu Nuf-Nuf, iar pe fratele mai mare Naf-Naf.
Cât a fost vara de lungă, purceluşii s-au zbenguit, jucându-se prin iarba verde şi bucurându-se de căldura soarelui. De o vreme încoace însă soarele începu să nu mai încălzească cu aceeaşi putere, iar la poalele copacilor se aşternu un covor de frunze îngălbenite. Venise toamna!
– E vremea să ne construim o căsuţă, spuse într-o zi Naf-Naf, când se treziră în zori.
Dar fraţii lui nu doreau să se apuce de muncă. Continuau să să alerge prin pădure.
– Mai avem destul timp până la iarnă – spuse Nif-Nif, mezinul, în timp ce făcea o tumbă.
– Când va sosi vremea, am să-mi construiesc singur o căsuţă – se lăudă şi Nuf-Nuf.
– Cum vreţi, le răspunse Naf-Naf. Eu unul n-am de gând să aştept ninsoarea ca să mă apuc de lucru. Şi plecă…
Pe măsură ce treceau zilele, se făcea tot mai frig. Dar Nif-Nif şi Nuf-Nuf tot nu se îndurau să se apuce de treabă. Umblau hai-hui prin pădure şi trândăveau cât era ziulica de lungă.
– Astăzi ne mai jucăm, îşi spuneau ei din când în când, dar mâine ne apucăm de treabă. Dar nu se ţineau niciodată de promisiune şi a doua zi o luau de la capăt: se jucau, ţopăiau şi se dădeau de-a dura.
Într-o dimineaţă însă, purceluşii văzură că băltoaca cea mare de lângă drum e acoperită cu o pojghiţă subţire de gheaţă şi, de-abia atunci, se apucară, în sfârşit, de construit.
Nif-Nif era un mare leneş. Aşa că se gândi că ar fi mult mai simplu dacă şi-ar ridica o căsuţă din paie. Fără să aibă vreun plan ori să ceară sfatul cuiva, se apucă de treabă. Spre seară coliba lui era gata!
Nu prea departe, fratele lui, Nuf-Nuf îşi construia şi el o căsuţă asemănătoare. Numai că a lui era din nuiele. Nuf-Nuf se străduia din răsputeri să isprăvească cât mai repede cu această treabă plicticoasă. Bătu pari în pământ, în jurul lor împleti nuiele, pe acoperiş aşternu ramuri şi gata. Hocus-pocus! Căsuţa lui fu gata cât ai bate din palme!
Nici nu sfârşi bine căsuţa, când de după tufiş ţâşni Nif-Nif.
– Hai să vedem dacă Naf-Naf şi-a terminat şi el căsuţa! propuse Nif-Nif. După care, purceluşii nu mai stătură prea mult pe gânduri şi o luară la fugă spre casa lui Naf-Naf.
Nif-Nif şi Nuf-Nuf îl găsiră pe fratele lor lucrând. Îşi construia o casă din piatră şi cărămidă, cu ferestre, obloane şi uşi din lemn gros de stejar. Avea tare mult de lucru.
– Ce construieşti acolo? întrebă amuzat Nuf-Nuf. O cetate?
– Casa purceluşului trebuie să fie ca o cetate, răspunse calm, fratele cel mare, Naf-Naf.
– Şi de ce, mă rog? întrebă şi mijlociul, Nuf-Nuf. Îţi e frică de cineva?
– Cu toţii ne ferim de lupul cel rău!
– Auzi, se teme de lup! râseră Nif-Nif şi Nuf-Nuf. E un fricos!
Cei doi purceluşi leneşi şi gălăgioşi voiau să îl necăjească pe Naf-Naf, dar acesta nu îi băga în seamă. Continua să lucreze.
Aşa că Nif-Nif şi Nuf-Nuf plecară să hionărească, cântând prin pădure.
– Hm! De unde vine zarva asta? mârâi supărat lupul cel rău şi flămând şi porni spre locul din care răsuna guiţatul celor doi purceluşi mici şi fără minte.
– Ce bleg, Naf-Naf! Auzi, cine a mai pomenit lupi în pădurea noastră? zise Nif-Nif, care nu mai văzuse lupi decât în cărţile cu poze.
– Şi dacă ne întâlnim cu el, ce? comentă, viteaz nevoie mare şi Nuf-Nuf. Dacă îl văd am să-l înhaţ de nas. Haţ, uite aşa! grohăi mijlociul, care nici el nu mai văzuse un lup viu.
Deodată însă, de după un copac gros, apăru chiar lupul cel mare şi rău. Ochii îi străluceau ca doi tăciuni încinşi, iar colţii îi erau atât de mari încât nu putea să-şi ţină gura închisă din cauza lor. Văzându-l, Nif-Nif şi Nuf-Nuf se făcură albi ca varul şi o rupseră la fugă într-o clipă. Niciodată nu mai fugiseră atât de repede! Fugeau de le sfârâiau călcâiele, ridicând în urma lor norişori de praf. Nif-Nif, după care fugea lupul, ajunse primul la căsuţa lui din paie. Intră şi se închise înăuntru.
– Deschide uşa! urlă lupul. De nu, am să suflu din toate puterile, iar casa ta se va preface în mici fărâme!
Nif-Nif era prea speriat ca să mai spună ceva. Atunci, lupul nu mai stătu mult pe gânduri. Trase adânc aer în piept şi suflă: “Fffuuuuu!”. O dată, de două ori şi când suflă şi a treia oară casa lui Nif-Nif zbură în toate direcţiile, spulberată parcă de un uragan.
Lupul era cât pe ce să-l înhaţe pe mezin, dar Nif-Nif o rupse la sănătoasa. În scurt timp ajunse la casa purceluşului mijlociu, Nuf-Nuf.
Cei doi fraţi de-abia apucară să închidă uşa în urma lor, când auziră din nou glasul lupului:
– Gând la gând cu bucurie! zise lupul. Acum am să vă mănânc pe amândoi!
Şi se porni din nou să sufle. Casa din surcele a lui Nuf-Nuf însă era ceva mai rezistentă. După două reprize de suflat se aplecă uşor. Dar lupul cel mare şi rău nu se lăsă aşa, cu una cu două, ci suflă de patru ori la rând. Apoi, când suflă şi a cincia oară, casa se prăvăli. Doar uşa se mai ţinea printre dărâmături.
Purceluşii o rupseră din nou la fugă înspăimântaţi. Alergau în goană nebună spre casa fratelui lor mai mare, Naf-Naf. Când ajunseră acolo, mai mult morţi decât vii, Naf-Naf le dădu drumul înăuntru şi trase zăvorul după ei. Ghicise că fraţii lui mai mici sunt urmăriţi de lup, dar ştia că nu aveau de ce să se teamă în casa lui trainică, din cărămidă.
Nu trecu mult şi auzi o bubuitură în uşă:
– Cine-i acolo? întrebă, calm, Naf-Naf.
– Deschide uşa! răcni cât putu de tare lupul cel mare şi rău.
– Nici nu mă gândesc! – răspunse Naf-Naf.
– Bine! Atunci am să vă mănânc pe toţi trei! urlă lupul.
După care trase adânc aer în piept şi începu să sufle. Dar oricât sufla, nici cea mai mică piatră nu se mişca din loc. De atâta efort, lupul se învineţise, dar căsuţa lui Naf-Naf era de neclintit.
Supărat, lupul era cât pe ce să plece. Dar, ridicându-şi capul, zări hornul de pe acoperiş.
– Iată pe unde voi putea intra în casă! se bucură în sinea lui lupul.
Mai întâi, se căţără cu băgare de seamă pe acoperiş. Apoi începu să coboare pe horn, lingându-se pe bot cu gândul la purceluşi.
Dar Naf-Naf auzi un fâsâit şi văzu cum cădea funinginea pe capacul cazanului ce fierbea pe foc, aşa că se pregăti să îşi întâmpine musafirul nepoftit aşa cum se cuvine. Dădu capacul cazanului la o parte şi aşteptă. Nu trecu mult timp şi lupul, negru ca un hornar, căzu direct în cazanul cu apă clocotită.
Niciodată în viaţa lui nu mai simţise o durere mai mare! Cu un urlet sălbatic, lupul cel mare, rău şi opărit pe deasupra, zbură prin horn, se rostogoli pe acoperiş, căzu pe pământ şi se pierdu în pădure.
Purceluşii răsuflară liniştiţi!
De atunci, cei trei fraţi – Nif-Nif, Nuf-Nuf şi Naf-Naf – au trăit împreună, în bună înţelegere, sub acelaşi acoperiş. Cel al căsuţei trainice, de cărămidă.
Și pentru că dacă-i vorba de cei trei purceluși nu putea să lipsească celebrul film de desene animate al lui Walt Disney pe care l-am vizionat alături de Luca. O destindere binevenită. 🙂
În raft, cuminte, alături de suratele ei de la editură, Editura Art, aștepta o carte să-i vină rândul. Se numeșteMinunea și stă de ceva vreme, dar nu s-a lipit de noi, de nici unul.
Momentul care a declanșat curiozitatea maximă a fost acela în care am văzut că ea, cartea, a fost ecanizată și că va putea fi urmărită pe marile ecrane începând din luna noiembrie.
Pentru că știu ce înseamnă ordinea în care e bine să le primești în viața ta, am decis ca să o citim pentru ca atunci când o vom viziona să vedem care sunt punctele comune și care nu, cu ale regizorului și scenaristului.
Luca a citit-o primul, pe îndelete, și nu puține au fost momentele în care am auzit:
– Mama, trebuie s-o citești și tu!
E o carte care tratează un subiect foarte delicat, acela al acceptării printre noi a celor care au diferite dizabilități. August este un băiețel de 10 ani care s-a născut cu o diformitate cranio facială ceea ce a făcut ca viața lui și a familiei sale să fie extrem de încercată.
Auggie, așa cum este strigat băiatul de cei din familia lui are parte de numeroase intervenții chirurgicale menite a-i corecta diformitățile, dar și pentru a putea duce o viață cât de cât normală. Familia îi este alături trup și suflet, iar părinții fac tot ce le stă în putință pentru a-l face pe mezin să treacă mai ușor peste toate provocările.
Acțiunea începe atunci când părinții lui Auggie hotărăsc că a venit momentul ca el să urmeze o școală publică, până la această vârstă el învățând acasă alături de mama lui. Este înscris la Școala Beecher, una care este foarte aproape de casă. Temerile copilului de a frecventa o astfel de instituție sunt justificate pentru că el știe prea bine care este reacția oamenilor atunci când se întâlnește cu ei.
O parte interesantă și care mai destinde seriozitatea subiectului este aceea a umorului cu care alege autoarea să presare textul. Bunăoară pe directorul școlii îl cheamă Tushman ceea ce în traducere înseamnă Poponeț, iar pe o profesoară pe care au avut-o părinții lui la facultate o chema Miss But ceea ce în traducere înseamnă fund/tur. Însuși August este posesorul unor replici pline de umor menite să mai însenineze chipul interlocutorilor lui și să alunge mirarea.
Așadar, August dă dovadă de un mare curaj și alege să înfrunte copiii de seama lui care sunt la o vârstă critică atunci când devin conștienți de trupurile lor dar și de sine.
În roman întâlnim mai mulți povestitori, iar din ei fac parte cei care se întâlnesc cu August. Ei povestesc cum percep această întâlnire, cum relaționează cu el dar mai ales, de ce se comportă așa. Putem citi opinia surorii lui, Via – cea privată de atenție din partea părinților, a prietenului Jack, a Mirandei – prietena celor doi frați dar și a lui Summer, cea care a avut curajul de a se așeza alături de Auggie, la masă, în prima zi de curs.
Sunt descrise câteva scene cutremurătoare. Iată două dintre ele:
– Mami, de ce trebuie să fiu atât de urât? am șoptit eu.
– Puiule, nu ești…
– Știu că sunt.
Ea m-a sărutatpeste tot pe față. M-a sărutat pe ochii prea înfundați în orbite. M-a sărutat pe obrajii scobiți. M-a sărutat pe gura de broască-țestoasă.
Mi-a spus cuvinte blânde, care erau menite să mă ajute.
Dar cuvintele nu-mi puteau schimba fața. (pag. 74)
…
– Dacă aș arăta eu așa, a zis vocea lui Julian aproape râzând, jur pe Dumnezeu că mi-aș acoperi fața cu o glugă în fiecare zi.
– M-am gândit mult la asta, a spus serios a doua mumie, și cred că… dacă aș arăta ca el, serios, cred că m-aș sinucide.
– N-ai face-o, i-a răspuns Darth Sidious.
– Ba, pe bune, a insistat aceeași mumie. Nu-mi pot imagina că m-aș uita zilnic în oglindă și m-aș vedea arătând în felul ăla.
– Atunci de ce petreci atât de mult timp cu el? a întrebat Darth Sidious.
– Nu știu, a răspuns mumia. Tushman m-a rugat la începutul anului să stau cu el și probabil că le-a spus tuturor profesorilor să ne așeze unul lângă altul la cursuri. (pag. 93)
Dacă ne uităm în jur și vedem ce anume se promovează peste tot, chipuri fără cusur, fete și femei lipsite de vreo imperfecțiune, băieți și bărbați cu trupurile sculptate e de înțeles de ce te poți gândi la a renunța la viață afectat fiind de așa o diformitate.
Poate cel mai important mesaj este acela al prieteniei și ce anume implică ea. Un dat pe care nu-l primești de la nimeni ci pentru care trebuie să lupți și dacă te accepți așa cum ești, cu toate bunele și relele vei putea să-ți faci prieteni.
Nu m-am putut gândi la cum reacționează copiii atunci când ești mai emotiv ori mai retras și am mers mai departe intrând în pielea unui astfel de copilaș diform. Trebuie că e aproape insuportabilă starea. 😦
În poveste avem câteva exemple care ne arată că părinții sunt cei care imprimă copiilor o anume conduită și aici trebuie să menționez scena în care August a fost șters din fotografia de grup pentru a nu strica imaginea, lucru făcut de părinții lui Julien, colegul lui Auggie.
După ce am citit-o și eu am reușit să zăbovim mai mult pe subiectele pe care le tratează. Ne-am imaginat tot soiul de scenarii care s-au desfășurat în mediul frecventat de noi; școală, casă. E greu și de imaginat, zău așa!
Am căutat, pentru a putea lucra mai cu drag, materiale în limba engleză și am găsit unul care s-a dovedit a fi de milioane. L-am cumpărat și analizat în două limbi, eu în română iar Luca în engleză. Vreau să spun că merită fiecare bănuț dat și voi mai căuta asemenea abordări. Adresa este https://www.teacherspayteachers.com/Store/Studentsavvy
După ce l-am achitat, printat și pregătit alături de Luca a durat câteva zile pentru a-l termina. Printre picături și teme de la școală.
Acest pachet a cuprins:
Wonder reading log
Character card
Writing worm-Up!
Wonder themes
Wonder vocabulary
Wonder Quiz
Wonder True or False
Wonder Final Test
Wonder Game
Cam așa ne-am bucurat de Minunea asta. Luca a citit și cartea lui Julien pe care o voi citit și eu în zilele ce urmează.
Cred că ar trebui să existe o regulă care să-i permită fiecărui om din lume să primească măcar o dată în viață ovații în picioare.
I think there should be a rule that everyone in the world should get a standing ovations at least once in their lives.
August Pullman
O zi de octombrie în care termometrele arată de dimineață 12 grade e una mai mult decât promițătoare cu atât mai mult cu cât astăzi urma să mă reîntâlnesc cu Spiridușii doamnei Ana.
Cerul a fost plumburiu dar nu a căzut nici un strop de ploaie, deci totul a fost mai mult decât minunat. Eram nerăbdătoare să mă întâlnesc cu copiii cu atât mai mult cu cât a trecut destul timp de la ultima întâlnire și mai erau și câțiva nou veniți. M-am pregătit mult pentru întâlnirea de astăzi și am căutat un subiect în ton cu anotimpul. De un real ajutor mi-a fost o discuție avută cu Luca în zilele trecute atunci când, povestind de pe la școală, a ajuns la un moment dat la o istorioară în care copiii s-au mirat de existența sucului de prune. Din întâmplare, chiar la noi în frigider era un suc de acest gen, unul cumpărat de Răzvan înainte de a pleca. Și așa gândul mi-a fugit lapoeziile Anei Blandiana, cu care tocmai făcusem o cură în plină vară. Și iată că pofta a venit din nou.
Am alesÎntâmplări din grădina mea, o cărticică pe care o avem în bibliotecă din martie 98 dar care este neprețuită. Ilustrațiile semnate de Valeria Voicu însuflețesc poeziile, făcându-l pe cititor să nu le mai uite.
Așa că, alături de Luca, ne-am bucurat de toate poeziile și atunci mi-a venit ideea să aleg una pentru a o lucra cu Spiridușii. Îmi plac poeziile și cred că este indicat a le aduce în fața copiilor. Au rimă și sunt mai ușor de memorat iar dacă pe lângă ele mai există și ilustrații pe măsură, mergem numai în câștig.
Pe lângă această carte am mai adus un paner plin cu fructele toamnei. Din el, în pauză, copiii au putut mânca mere și pere, prune și gutui, alune, nuci și struguri.
Am ajuns la ora stabilită și după ce ne-am bucurat de revedere și am făcut cunoștință cu cei nou veniți, le-am spus copiilor ce anume doresc să lucrăm astăzi. Le-am citit poezia aleasă, „Fapt divers”, după care i-am rugat și pe ei să o facă. E important pentru a exersa, cât de mult permite timpul, această îndeletnicire. Pentru că un copilaș a lipsit, fiecare a avut posibilitatea să citească câte două versuri. Iată cum a ieșit. 🙂
Apoi, un băiat a citit încă o dată toată poezia asta pentru a înțelege și mai bine despre ce este vorba. Pentru a aprofunda textul, am pregătit o fișă cu întrebări, ea fiind distribuită fiecărui copil pentru a putea lucra. Pe rând, toate întrebările au căpătat răspuns, cuvintele noi au fost explicate, iar întrebările care nu mai puteau aștepta și-au găsit răspunsul. O activitate foarte frumoasă la care au participat toți copiii.Vă rog să remarcați, în înregistrarea video, ce liniște a fost în clasă atunci când copiii au citit. Așa ceva nu mai este posibil în multe clase sau nu se mai întâmplă în multe clase, din nefericire.Respect, doamna Ana!
La întrebarea numărul opt din chestionar se cerea să se spună care sunt stadiile de dezvoltarea a fluturelui. Pentru că în poezie, viermele care nu era vierme ci omidă se transformă la final într-un fluture minunat. Pentru asta am adus macheta pe care o am de când Luca era la grădiniță, aceeași pe care am lucrat și cu colegii lui, pentru a o folosi și alături de spiriduși. Și a fost foarte frumos, copiii nefiind străini de aceste noțiuni.
În pauză am ronțăit niște alune de copac ce s-au dovedit a avea un mare succes în rândul copiilor. Am adus și eu dar și doamna Ana, iar ea, atunci când a desfăcut săculețul, pe lângă alune a mai găsit și o familie întreagă de greieri. Unul a sosit și în clasă și toată lumea l-a privit. 🙂 Poate la iarnă va cânta.
Când au revenit din pauză, primul lucru pe care l-am făcut a fost acela de a completa o fișă pe care o atașez mai jos. Cerința era să coloreze punele după diagramă. Fișa am intitulat-o
Pentru că nu a fost timp să o terminăm, doamna Ana le-a dat-o copiilor temă acasă și pe lângă asta să alcătuiască trei propoziții cu niște cuvinte din poezie.
Ne-am jucat, puțin, și cu ajutorul Pălăriilor gânditoare. Aici am folosit macheta carusel din dotare și după ce am explicat cum stă treaba cu fiecare pălărie, mare discuție s-a încins. Merită să încercați și asemenea abordare pentru ca să nu intervină monotonia. Copiii gustă fiecare noutate. Eu mi-am făcut un schiță de care m-am ghidat și o atașez mai jos poate o veți considera utilă. Nu spun că e perfectă și că nu poate suferi îmbunătățiri dar eu am dorit să aduc în fața copiilor și o altă modalitate de a trata o poezie/text. Când i-am povestit prietenei mele despre intenția mea, înainte de a merge în fața elevilor, s-a arătat mirată și m-a întrebat cum este să te identifici cu un vierme. Răspunsul meu a fost acela că nu-i vorba de un vierme ci de o omidă care, la final, are parte de cea mai frumoasă metamorfoză. Însă în contextul actual, mulți ar trebui să reflecteze la asta, aici referindu-mă la stadiul de vierme.
După ce am analizat toate pălăriile, am trecut la etapa finală, cea mai așteptată și mai gustată: Prunul cu ghicitori. Pentru asta am confecționat o machetă prun în care am atașat 29 de prune, aproape toate literele alfabetului. Alăturat, într-un coșuleț, am pus tot atâtea ghicitori, fiecăreia revenindu-i o prună din copac. Iată cum sună regulamentul jocului explicat de un elev.
Ghicitorile nu au fost așa de ușoare și au existat momente în care și noi ne-am încurcat. Cele două grupe constituite, „Furnicile” și „Păsările”, au avut ceva de furcă în găsirea răspunsurilor. La final, Păsările au ieșit învingătoare.
Am plecat cu inima plin de aromele toamnei dar și de glasuri cristaline de copii. Nu știu dacă puteți crede dar timpul a trecut atât de repede încât nici nu am început bine că a trebuit să terminăm. Pentru mine acesta este un barometru că desfășurarea a prins sufletele copiilor iar mintea a fost ocupată într-un mod plăcut.
„Lasă-mi, toamnă, pomii verzi, Uite, ochii mei ți-i dau. Ieri spre seară-n vântul galben Arborii-n genunchi plângeau.” Ana Blandiana
