Literatură pentru mămici și nu numai – „Dragostea în vremea holerei” de Gabriel Garcia Marquez

Etichete

Dragostea în vremea holerei, Editura Rao, Gabriel Garcia Marquez, Literatură pentru mămici și nu numai, literatură universală

Acum, când mă apropii vertiginos de schimbarea prefixului, cartea lui Gabriel Garcia Marquez, Dragostea în vremea holerei, mi-a intrat prin toate cotloanele sufletului și m-a făcut să înțeleg și mai bine unele lucruri dar mai ales să le interpretez după putința și priceperea mea.

Nu știu ce anume m-a impresionat mai tare; povestea de iubire, atitudinea lui Florentino Ariza, răceala și deciziile calculate ale Ferminei Daza ori diplomația și caracterul doctorului Juvenal Urbino. Toate la un loc au alcătuit un melanj care s-a pliat perfect pe sufletul meu.
Am citit cartea nu cu sufletul la gură ci pe îndelete, pentru că am vrut să o savurez. Am simțit fiecare cuvânt și fiecare descriere ca pe ceva care nu-mi era străin. Nu am dorit să grăbesc așteptarea lui Florentin așa cum nu am avut nici o secundă senzația că el va renunța.
Sentimentele au fost variate, așezate pe o paletă foarte ofertantă și au pus personajele în situații care mai de care mai tensionate. De la prima și până la ultima pagină am avut bucuria de a descoperi ce înseamnă să te mistuie o dragoste întinsă pe 50 de ani și cum poți proceda pentru ca ea să nu te doboare.
Florentino Ariza, personajul în jurul căruia se învârte tot romanul, este un tânăr care se îndrăgostește fulgerător de Fermina Daza, iar între ei are loc un schimb susținut de scrisori. Scrisori de dragoste.
Totul se schimbă când tatăl fetei află de corespondență și o curmă, socotindu-l pe pretendentul la mâna fiicei sale nedemn de aceasta. Pleacă într-o lungă călătorie pentru ca la întoarcere fata să se căsătorească cu doctorul Juvenal Urbino, un om educat și manierat, respectat de întreaga comunitate.
Fermina Daza trăiește alături de doctor timp de peste 50 de ani și are o căsnicie presărată cu tot felul de evenimente pe care reușește să le gestioneze în așa fel încât comunitatea să nu afle ceea ce nu trebuie. La acea vreme, poate ca și acum, comunitatea în care-ți duceai traiul avea un rol destul de important și îți influența deciziile pe care le aveai de luat.
Dar Florentin nu capitulează, ducându-și viața mai departe, urmărind-o pe Fermina cu toate ocaziile și propunându-și să o recucerească atunci când va rămâne văduvă.
Sunt scene întregi în care autorul descrie cu o mare precizie relația dintre cei doi soți, cum decurg discuțiile dintre ei, cum arată fețele lor când cuvintele sunt nerostite descriind în amănunt tabieturile mărunte dar mai ales modalitatea prin care ei reușesc să treacă, cu înțelepciune, peste probleme. Scena în care Fermina află de infidelitățile soțului este relevantă.

În cele din urmă, și-a dat seama că soțul ei nu se împărtășise de Înălțare și nici în cele două duminici care au urmat, iar în cursul acelui an nu găsise timp pentru meditații și reculegere. Când l-a întrebat cărui fapt se datorau acele schimbări neobișnuite pentru sănătatea lui spirituală, a primit un răspuns în doi peri. Acesta a fost momentul hotărâtor, pentru că, de la prima comuniune, la vârsta de opt ani. el nu lăsase niciodată să treacă o sărbătoare atât de mare fără să se împărtășească. Și-a dat seama, așadar, nu numai că soțul ei se află în păcat, dar și că era hotărât să stăruie în el, de vreme ce nu mai simțea nevoia să ceară sprijin duhovnicului său. Niciodată nu-și imaginase că va suferi atât de cumplit pentru ceva întru totul opus iubirii, dar n-avea ce face, îi venise și ei rândul, așa încât, ca să nu moară de durere, nu-i mai rămânea altă soluție decât să dea foc cuibului de vipere care îi înveninau măruntaiele. Zis și făcut. Într-o după-amiază, în timp ce soțul ei își termina lectura zilnică pe terasă, s-a așezat lângă el și s-a apucat să țeasă ciorapii rupți.
…
– Doctore.
…
– Uită-te în ochii mei.
El se supuse, privind-o fără s-o vadă prin lentilele aburite ale ochelarilor de citit, dar n-a fost nevoie să și-i scoată ca să-i simtă jarul din privire.
– Ce s-a întâmplat? o întrebă.
– Tu știi mai bine decât mine, spuse ea. (pag 332)

În urma unui incident bizar, doctorul Juvenal Urbină își pierde viața, iar Florentino nu așteaptă nici o secundă pentru a-și reînnoi jurămintele de dragoste. Trecuseră peste 50 de ani și socotea că îi venise și lui rândul să aibă acces la inima Ferminei. Și de data aceasta sunt prezente scrisorile dar ele nu mai conțin doar declarații de dragoste pătimașe ci gânduri despre viață și moarte. În ciuda iubirii pe care o poartă Ferminei, în cei 50 de ani cât a așteptat, Florentino a dovedit că poate iubi rațional, nepunând-o pe aceasta în situații penibile ori rușinoase, ci construindu-și o carieră care s-o poată aduce mai aproape de el. Chiar dacă a avut nenumărate amante, dragostea pentru Fermina nu s-a alterat, ea rămânând constanta vieții lui.
Nu vreau să închei fără a pomeni despre descrierea momentului în care se consumă iubirea trupească între cei doi: Florentino și Fermina.

Atunci el o privi și o văzu goală până la brâu, întocmai cum și-o închipuise. Avea umerii zbârciți, sânii căzuți, iar pielea de pe coaste era palidă și rece, ca de broască. Ea își acoperi pieptul cu bluza și stinse lumina.
…
Au rămas mult timp întinși pe spate în pat, el, din ce în ce mai năucit, pe măsură ce i se risipeau aburii beției, ea, liniștită, aproape abulică, dar rugându-se să n-o pufnească râsul din senin, așa cum i se întâmpla ori de câte ori dădea pe gât mai multe pahare de rachiu decât se cuvenea. (pag. 466)

Acum, că am căpătat curaj pentru a mă apropia de opera lui Marquez dar și pentru că am restul scrierilor lui, voi căuta să o parcurg cu mintea, inima, gândul și sufletul femeii care sunt acum, foarte aproape de 50 de ani.

După ce termini de citit înclini să crezi că nu are cum exista un Florentino și o Fermina în realitate. Poate așa o fi ori poate nu. Dar bucăți din cei doi există, cu siguranță, în fiecare dintre noi. Și așa, ai la ce reflecta.

Machete didactice – Despre făcute și nefăcute, trăite și netrăite

Etichete

literatură pentru copii în limba engleză, Literatură pentru mămici și nu numai, The purple swamp hen by Penelope Lively, The world of ice & fire de George R. R. Martin, Treasury of greek mythology

Atunci când îți povestește cineva despre anumite trăiri, încerci să empatizezi cu el și să îi spui ceea ce simți atunci când poveste se întâlnește cu sufletul tău.
Când toate acestea ți se întâmplă, totul pare desprins dintr-un film pe care doar tu îl înțelegi.
Situația actuală din România a împins mulți copii să plece în străinătate pentru a-și continua studiile academice. Ceea ce se petrece la ora actuală cu educația noastră este greu de descris în cuvinte. O masă de impostori, oameni fără scrupule și, mai grav, fără pregătire adecvată, au sechestrat ceea ce pe viitor va determina și influența nația asta. Viitorul celor care din varii motive au ales să stea aici.
Nu știu cum e mai bine, asta poate fiecare să o spună pentru el, dar știu – și ce bine știu – cum este pentru mine și familia mea.
Cei cu care m-am întâlnit cunosc faptul că fiul meu cel mare este plecat la studii în străinătate. S-au împlinit deja trei ani de când participăm la acest exercițiu și de atunci viețile ni s-au schimbat.
Atunci când distanțele nu sunt prea mari, adică accesibile, și poți să mergi, chiar și rar, să-l vezi, simți, îmbrățișezi (mai ales) totul se percepe într-un anumit fel.
Dar ce te faci când distanțele sunt urieșești și nu există nici o posibilitate, dar nici una, de a face această manevră? Încerci să-ți ostoiești sufletul și mintea pentru a te ajuta pe tine, pe cei din jurul tău, dar și pe cel plecat.
Ca mamă e aproape imposibil de gestionat această situație și aici mă refer la componenta emoțională a problemei.
Nu de puține ori, în acest interval, m-am gândit la copiii care au plecat pe front, la cei care au emigrat atunci când așa ceva era complet interzis și, mai nou, la cealaltă variantă, acolo unde copiii sunt cei părăsiți de mame/tați, care merg la muncă în străinătate. E cumplit sentimentul de abandon, singurătate și neputință.
Am așteptat doi ani, aproape doi ani, pentru a-mi putea strânge fiul în brațe. În acest răstimp am comunicat cu el prin toate variantele existente acum, încercând să rezolvăm probleme curente și provocările sosite.
Clipa revederii a fost ceva ce nu poate fi redat în cuvinte. E ca o relaxare totală care vine să detensioneze tot. Toate momentele petrecute departe.
Am plecat la aeroport însoțit de Luca pentru a-l aștepta așa cum stim noi.

Parcă nu mai treceau minutele iar atunci când am văzut tabela cu sosiri și am constatat că sunt zboruri care au aterizarea amânată, ne-am bucurat că nu este și cel în care venea Răzvan printre ele.

Așa cum i-am promis lui Luca, la momentul cuvenit, el a fost cel care l-a îmbrățișat primul. A fost o îmbrățișare cum numai doi frați pot avea.

Eu am întâmpinat un bărbat, dar prin mintea mea s-au perindat imaginile în care el era mai mic decât mine și vremurile în care eu aveam grijă de el. Acum, când a ajuns să fie mai mare ca mine, am avut sentimentul acela că are cine mă proteja, cea ajunsă la o maturitate absolută și pe care etapa treia a vieții o invită să o parcurgă. O etapă nu prea frumoasă dacă ar fi să îmi expun părerea de acum.

Avem răgaz o perioadă mai lungă să ne peticim rănile sufletești, să auzim poveștile pe care nu le știam și, dacă s-o putea, să ne facem o rezervă pentru momentele în care vom fi iar despărțiți.

Sunt momente pe care mă bucur că le-am trăit și care au avut un final fericit.
Sunt momente în care simți cu adevărat că familia e ceva de care nu te poți lipsi și care te ajută să treci peste toate încercările.
Sunt momente mai dulci ca orice prăjitură elaborată și mai frumoase ca orice imagine privită.
Sunt parte din viața ta așa cum ți-ai construit-o singur.
Sunt momente în care cărțile au altă valoare și nu au cum lipsi, mai ales că au parcurs atâta drum pentru a se odihni în brațele tale.

Vară plăcută, plină de ceea ce aveți fiecare nevoie!

Lecturi pentru mămici și nu numai – „Gemenii” de Mircea Cărtărescu

Etichete

BUCUREŞTI - Interviu cu Mircea Cărtărescu, Gemenii, Literatură pentru mămici și nu numai, Mircea Cărtărescu, ORAŞUL MEU, seria de autor Humanitas

E vară și constat că revin la Cărtărescu. Adulat și contestat, Mircea Cărtărescu are, cu siguranță, un cuvânt de spus in literatura română. Poate ar trebui să nu punem la suflet tot ceea ce se scrie despre el, aici referindu-mă la recenziile făcute de unii și altii și mai bine am citi singuri ceea ce a scris pentru a ne forma o părere proprie.
E greu de mulțumit toți cititorii și poate nici nu ar fi bine ca să existe un cor al lăudătorilor iar eu rămân la părerea că nu e ok, în calitate de cititor, să desființezi un autor sau altul pentru că nu ți-a plăcut ce a scris. Dacă consideri că poți faci tu mai bine acest lucru, pune mâna pe creion și așterne pe hârtie propriile gânduri.
În ceea ce îi privește pe criticii literari, ei sunt în măsură să facă judecăți de valoare pentru că au pârghiile și cunoștințele necesare.
Dar să revin la cititoarea din mine afirmând că citesc ce autor doresc fără a ține prea mare cont de ceea ce scriu oamenii pe care îi urmăresc. Nu o data am constatat că gusturile diferă și texte în care alții nu au găsit nimic interesant, pe mine m-au captivat și mi-au dat o stare de bine.
O pagină de socializare îmi reamintea că acum doi ani dar și anul trecut, tot în jurul lui Cărtărescu mă învârteam, iar acum am recidivat. De data asta, titlul care mi-a căzut în mână este „Gemenii”, o proză apărută și în volumul „Nostalgia”, alături de Ruletistul și Mendebilul.

Eu am găsit, în biblioteca de la București, varianta în care „Gemenii” a fost publicată într-un volum care conține 155 de pagini, în format mic, în Seriile de autor de la Humanitas.

O poveste în care suntem părtași la zbuciumul lui Andrei, zbucium cauzat de dragostea pe care acesta o nutrește față de Gina, colega lui. Ca cititor, ai o stare de confuzie pentru că nu știi ce este realitate și ce este fantasmă, nu știi dacă ești într-un vis ori ai ieșit din el.
Din interviurilor pe care le-am ascultat și în care autorul povestea din tinerețea lui, înclin să cred că Andrei este însuși Mircea Cărtărescu iar trăirile și zbuciumul pe care le descrie ca fiind ale lui Andrei le-a experimentat chiar el. Mă rog, poate nu în totalitate dar parțial, cu siguranță. Nu zic că am dreptate dar asta-i părerea mea.
Dar cine este Andrei? Ei bine, Andrei este un adolescent singuratic, care se refugiază în lecturi, devorând tot ce-i cădea în mână. Învață foarte bine dar in ciuda acestui fapt nu are cu colegii săi o relație buna.

Dar învățam foarte bine și luasem niște premii la concursurile de creație, așa că mă lăsau cu toții în pace. Mă socoteam un damnat și îmi disprețuiam profund colegii. Scriam, desigur, și eu versuri în niște caiete și-mi începusem un jurnal, pe care atâta l-am recitit încât aproape că îl știu și acum pe dinafara. Fiecare lectură nouă era pentru mine o nouă viață. Am fost, pe rând, cu toată ființa mea, Camus, Kafka, Sartre, Celine, Bacovia, Voronca, Rimbaud si Valery. Abia observam ce se petrece în jurul meu. (pag. 52)

Andrei ignora tot ceea ce colegii lui îndrăgesc și multă vreme el urăște femeile, considerându-le prefăcute, superficiale și mostruoase. Datorită acestei percepții el caută să-și înfrâneze erotismul însă acesta erupe în momentul în care colega lui, Gina, îi atrage atenția.

Uneori ne simțeam ca doi gemeni strânși unul în altul într-un uter colorat halucinant, lipsit de deschidere, gemeni cărora orice naștere le este de la început refuzată. De altfel, atat Gina, cat si eu suntem nascuti in Gemeni, in iunie, la cateva zile unul dupa celalalt. […] Era ca și cum toate prezențele mele în camera aceea s-ar fi depus una peste alta ca niște straturi succesive de lac dens și policrom, așa încât lumea noastră devenea, cel puțin pentru mine, din ce în ce mai reală, până la realitatea de dincolo de real a halucinației. Fiecare moment cu ea era toate momentele cu ea, fiecare lucru pe care îl priveam se suprapunea peste toate amintirile mele despre acel lucru, până când nu mai puteam identifica obiectele reale printre zecile de suprapuneri. (pag 127)

Pentru cine nu știe, data de naștere a lui Cărtărescu este 1 iunie 1956.
Cu ajutorul lui Andrei avem posibilitatea să facem lungi plimbări prin Bucuresti, în special prin locurile vechi ale acestui oraș și dacă vreți să vă faceți o idee mai în amănunt, puteți asculta părerea autorului despre orașul copilăriei în înregistrarea de mai jos.

Mi-a placut și evocarea Muzeului Antipa, cel pe care tocmai l-am revizitat. Știu, poate părea din altă poveste ori din alt film această abordare dar pentru mine a avut un farmec aparte. Mi-aș fi dorit să pot dormi o noapte în muzeu, atunci când eram copil-adolescent, dar iată că acum, și la noi, acest lucru este posibil tocmai la Muzeul Antipa.

Și la aceasta carte am avut nevoie de dicționar, nu o dată, pentru a pricepe clar înțelesul cuvintelor.
Iată-le: abscons, anamorfotică, ataraxie, bolgie, a edulcora, erotopatie, estropiat, eufemism, fantoșă, hieratic, histrionism, a macula, obnubilat, sibilinic, teratologie.
E una din manevrele pe care-mi place să le fac atunci când sunt în plin proces de lecturare, să caut ajutor la dicționar.

Nu pot încheia fără a aminti unele citate care mi-au plăcut foarte mult:

Nu iubim o femeie pentru că are un corp perfect, ci pentru forma unică a ochilor sau a gurii, în care vedem (când formata? de ce apărută) personalitatea ei profundă și subtil erotizată. Suportăm mai ușor gândul că iubita noastră ne-a înșelat decât că i-a zâmbit altcuiva ridicând dintr-o singură spânceană sau că pe obrajii ei au apărut, în jurul gurii, acele cute de o duioșie ironică, pe care tu le credeai ivite acolo doar datorită influenței tale și imposibil de repetat pentru altul… Dacă ochiul feminin nu este fardat, e foarte greu să-l distingi de al unui bărbat. Poate fetele au gene mai lungi și mai dese, ochiul ceva mai alungit, dar cine ar putea explica de ce ochii unei femei pari imenși, cu flacără neagră-mov cât timp o iubim, iar când încetăm să o iubim nu mai vedem altceva decâtdoi ochi obișnuiți? Gura pare mai ușor de distins de una bărbătească, dar prin ce? Știi sigur că o gură, nișt buze sunt feminine, dar nu cred că s-ar putea exprima în limbaj rațional elementele distinctive. Cum nu putem ieși din sexul nostru, vedem inevitabil cu ochi de bărbat sau de femeie toate acele trăsături infinitezimale. (pag. 57)

Cine eram eu ca să fiu prietenul ei? Un puști bizar, care se afla în pragul schizofreniei, care nu știa nimic în afară de-o brumă de literatură, care nu avea niciun fel de experiență de viață. Mă îmbrăcam cum se nimerea, nu călătorisem niciodată, nu aveam prieteni. Nu îi putea opune decât spaima mea oarbă de-a nu o pierde. (pag. 74)

Vă invit să intrați în poveștile lui Mircea Cărtărescu. Poate veți avea parte de clipe minunate dar fără a le citi nu aveți de unde ști. Trebuie încercat.                      

 

Literatură pentru mămici și nu numai – „Împăratul muștelor” de William Golding

Etichete

„Împăratul muștelor” de William Golding, Editura Humanitas Fiction, Literatură pentru mămici și nu numai, literatură universalî

O carte ce așteaptă de mai multă vreme pentru a fi citită, „Împăratul muștelor”, a fost pusă în sacoșa pentru plajă, acolo unde am și reușit să o parcurg. Și nu cred că a fost tocmai întâmplător pentru că și în povestea asta cadrul e asemănător: apă multă, nisip, căldură. Noroc că asemănările se reduc doar la atât. Sau, poate nu?!

Am citit mai multe păreri despre roman al cărui autor a fost răsplătit cu Premiul Nobel pentru Literatură. A fost primul lui roman publicat, la o vârstă destul de înaintată, cincizeci de ani, în anul 1954, și tradus în limba română cincisprezece ani mai târziu. Și tocmai aceste păreri m-au făcut curioasă să aflu cum anume voi percepe eu povestea copiilor prăbușiți cu un avion pe o plajă pustie.

Ca mamă nu ai cum să scapi de multitudinea de întrebări ce se iscă pe măsură ce intri în poveste.
Cât contează educația pe care o oferi copilului?
Ce anume determină manifestările acestea, de violență extremă, în rândul unor copii?
Cum s-ar fi descurcat niște copii din zilele noastre în asemenea situație?

Dintre copiii naufragiați se alege un lider, Ralph, iar lângă el îl găsim pe cel căruia la școală i se spunea Piggy, pentru că era dolofan. Pe lângă faptul că era gras, Piggy mai suferea și de astm, era foarte emotiv și purta ochelari.

După ce trec de șocul inițial, copiii încearcă să facă un plan pentru a supraviețui dar și pentru a se salva. Trebuie să menționez că lângă acești băieți nu se afla nici un adult. Treburile merg oarecum pe un făgaș normal – construiesc adăposturi, vânează, fac focul, într-un cuvînt încep să formeze o comunitate –  până când între ei încep să apară conflictele. Iar ceea ce iese la suprafață este de neînțeles. Descoperim însușiri și atitudini ce nu au cum, cel puțin teoretic, să se regăsească la niște copii asta pentru că se știe de mult trâmbițata inocență a copilăriei. O sete de răzbunare, o violență greu de descris, instincte criminale. Scenele descrise de autor nu au cum să nu te pună pe gânduri indiferent dacă ești sau nu părinte.

Trebuie să descoperiți singuri ce și cum evoluează povestea dar mai ales care este finalul ei. Asta nu înseamnă că scenariile personale sunt excluse. Fiecare după judecata proprie.

Iată câteva citate din carte:

Ralph îi aruncă o privire piezişă şi nu-i răspunse.
― Mă gândesc c-ar trebui să aflăm cum îi cheamă pe toţi şi să facem o listă, zise grăsanul. N-ar strica să ne adunăm.
Ralph ignoră propunerea, iar grăsanul se văzu silit să continue:
― Nu-mi pasă cum au să-mi spună, cât timp n-au să mă strige ca la şcoală, îi mărturisi el. Ralph arătă oarecare interes.
― Şi cum te strigau la şcoală?
Grăsanul aruncă o privire peste umăr şi se aplecă spre Ralph.
― Îmi spuneau”Piggy”, şopti el. Ralph izbucni în hohote de râs. Sări în picioare:
― Piggy! Piggy!
― Ralph… te rog!
Piggy îşi încleştă mâinile, cuprins de teamă.
― Am spus că nu vreau să…
― Piggy! Piggy! (pag. 11)

Ralph ridică mâna.

― De ce să nu facem chiar noi rost de carne?

― Înjunghie fiara! Taie-i grumazul! Să lase sînge! înjunghiaţi-o!

Beţele loviră, iar gura noului cerc ronţăi şi urlă. Fiara se afla în genunchi în mijlocul ei, cu braţele împreunate pe faţă. Striga din răsputeri, încercînd să opună zgomotului înfricoşător ştirea că descoperise un cadavru pe deal. Fiara înainta, rupse cercul şi căzu peste marginea abruptă a stâncii pe nisipul de lîngă ţărm. Gloata o urmări imediat; alunecară pe stâncă, săriră pe fiară, se năpustiră asupra ei, ţipară, o loviră, o muşcară şi o sfârtecară. Nu se mai auzeau cuvinte, ci numai sfîşierea dinţilor şi a ghearelor. […]  Talazul uriaş al fluxului pătrunse şi mai mult pe insulă, iar apa se înălţă, încet, înconjurat de o mulţime de animale curioase şi strălucitoare, cadavrul lui Simon ― o formă argintie sub constelaţiile fixe ― se pierdu în largul mării.

La intrarea adăpostului se auzi un răcnet feroce, urmat de zgomotul şi buşiturile unor creaturi. Cineva se împiedică de trupul lui Ralp.[…] Ralph trase un pumn la întâmplare; apoi se rostogoli împreună cu ce i se părea a fi o hoardă de băieţi, pocnindu-se, muşcându-se şi zgâriind. Îl loviră şi îl înghiontiră, apoi se trezi cu nişte degete în gură şi le muşcă. Un pumn se retrase şi reveni ca un piston, iar întreg adăpostul se lumină ca de o explozie. Ralph se feri într-o parte, dădu peste un trup care se zvârcolea şi simţi pe obraji o respiraţie fierbinte, începu să lovească în gura de sub el, folosindu-se de pumnul strîns ca de un ciocan; izbi cu o isterie din ce în ce mai violentă, pe măsură ce faţa de sub el devenea alunecoasă. Un genunchi i se vârî între picioare, el căzu într-o parte, înnebunit de durere, iar bătaia continuă să se desfăşoare undeva deasupra. (pag.189)

Ralph, nespălat pe trup, cu părul încâlcit, murdar la nas, plângea sfârşitul nevinovăţiei, bezna inimii omeneşti şi rostogolirea prin aer a adevăratului, a înţeleptului său prieten Piggy. (pag. 229)

Literatură pentru mămici și nu numai – „Un cuib de nobili” de I. S. Turgheniev

Etichete

clasici ruși, Editura Rao, Literatură pentru mămici și nu numai, literatură universală, Un cuib de nobili

Clasicii ruși. Mult iubiții clasici rusi. Cei care prin scrierile lor au adus cititorilor o stare aparte, un parfum care îmbracă și cele mai șterse suflete. O stare pe care nu trebuie s-o ratezi în viața asta.
Clasicii literaturii ruse, cei care influențați de arta franceză dar și germană, au rămas nemuritori prin identitatea proprie.
În biblioteca de la Bucurețti, pe lângă manualele de engleză pe care le-a citit Luca, am găsit și o carte minunată, pentru sufletul meu. Evident că a sosit la momentul potrivit, cum nu se putea mai nimerit, de vreme ce rămăsesem fără nimic de citit.
„Un cuib de nobili” de I. S. Turgheniev, căci despre ea este vorba, a avut puterea de a mă trimite în tinerețea mea, atunci când la noi în casă se auzea zilnic limba rusă, asta pentru că urmăream programele lor de la televizor. În acea vreme, televiziunea română avea două ore de emisie pe zi iar noi, fiind aproape de ruși, îi urmăream cu mare plăcere. Nu pot uita spectacolele de balet, cele de patinaj artistic dar și alte manifestări sportive ori culturale.
Și mi-am mai adus aminte de ceva; de teatrul radiofonic pe care-l ascultam în fiecare luni dar și de teatrul ecranizat la tv pentru că acolo s-au regăsit multe titluri ale clasicilor literaturii ruse interpretate magistral de actorii generației de aur a României.

Dar să revin la cartea ce tocmai am terminat-o. Veți putea vedea cum decurge o poveste de dragoste într-o Rusie a secolului XIX, atunci când bărbații erau cei școliți iar femeile trebuiau să li se supună, căsătorindu-se cu ei nu neapărat din dragoste. Putem spune că cele mai importante lucruri erau familia și onoarea ei care trebuiau păstrată cu cele mai mari sacrificii.

În această situație se află și eroul principal, Feodor Ivanovici Lavrețki, un bărbat de 35 de ani. În momentul în care află că soția lui, Varvara Pavlovna, îi înșală cu un tânăr prieten, se hotărăște să părăsească Parisul, acolo unde era stabilit și revine la țară, unde are o moșie.

Turgheniev oferă cititorului o descriere foarte detaliată a personajelor menită a îl apropia și mai mult de miezul acțiunii și de a face parte din ea, ca un martor invizibil.

În ceea ce o privește pe Varvara Pavlovna, aceasta era așa de senină, stăpână pe sine și plină de blândețe, că, în prezența sa, oricine s-ar fi simțit de îndată ca la el acasă. De altfel, toată făptura ei seducătoare, ochii zâmbitori, umerii ușor rotunjiți și mâinile de un roz-pal, mersul ușor și în același timp parcă obosit, însuși sunetul vocii sale, tărăgănat și dulce, răspândeau un farmec vag – ca un parfum fin – dar stăruitor, o încântare discretă, deocamdată pudică, ceva ce nu se poate exprima în cuvinte, dar care tulbură și trezește, bineînțeles, nu sfiiciune. (pag. 53)

… Varvara Pavlova înflori ca un trandafir și, tot atât de repede și de abil ca la Petersburg, știu să-și înjghebeze un cuibușor. Găsi o locuință cât se poate de drăguță pe una din străzile liniștite, dar la modă, ale Parisului. Îi făcu soțului un halat de casă, cum nu mai purtase el niciodată, tocmi o servitoare stilată, o bucătăreasă minunată, și un lacheu dibaci. Făcu rost de un cupeu încântător și de un pian admirabil. Nu trecu nici o săptămână, și ea se deprinse să treacă strada, să poarte șalul, să deschidă umbrela și să-și pună mânușile întocmai ca o adevărată pariziancă. (pag. 56)

Așadar, Lavrețki revine la conacul de la țară pentru a-și îneca amarul dar în urma vizitei pe care o face verișoarei lui,  Maria Dmitrievna Kalitina, o cunoaște pe Liza, fiica acesteia, care are doar 19 ani, de care se îndrăgostește. Află că mama acesteia dorea să o căsătorească cu un tânăr modern dar superficial, Panșin, tipul de om întâlnit cel mai des în toate saloanele. Pe lângă Liza și mama sa, în scenă mai apar și alți membri ai familiei dar și profesorul de pian al copilei, domnul Lemm și Marfa Timofeevna (mătușa lui Lavroțki).

Dacă vreți să aflați cum se termină această poveste dar și ce anume înseamnă otcupcic, jimbla ori verste nu ezitați. Și nu pentru că o spun eu, un umil cititor și pasionat de frumos, ci pentru că veți fi mai bogați și câștigați. Zău!                              

Cred că în tumultul vieții actuale e greu să mai regăsești lumea stilată de atunci așa cum este aproape imposibil să întâlnești oameni manierați în adevăratul sens al cuvântului.

Lectură plăcută!

Școlărel de clasa a V-a * „Inimă de cerneală” de Cornelia Funke

Etichete

Cornelia Funke, Dacă ar fi să scoți un personaj dintr o carte - video, Editura Arthur, Școlărel de clasa a V-a, Inimă de cerneală, literatură pentru copii, Literatură pentru mămici și nu numai

Pe lângă o sumedenie de lucruri minunate pe care le-a adus Luca în viața mea, care nu pot fi cuantificabile, unul este acela al lecturilor pe care deatfel nu aș fi ajuns să le citesc fără el care a fost și este înlesnitorul. Fie că parcurgem cărțile împreună, fie că asta se întâmplă separat, lumile pe care el o aduce în existența mea sunt neprețuite. Am avut prilejul să trăiesc atâtea vieți, încât îi sunt extrem de recunoscătoare.

Una dintre întâlnirile memorabile a fost cu personajele Corneliei Funke din „Inimă de cerneală”.  Nu eram la prima întâlnire cu această scriitoare dar de cartea despre care vă voi povesti astăzi nu știam nimic și nici ecranizarea nu o văzusem (e valabil și acum).

Această carte este una care ar trebui, musai, citită de orice lector pasionat, indiferent de vârsta lui. Eu, una, pot afirma că am fost cucerită de personaje, acțiune dar mai ales de modul în care a ales autoarea să ni le prezinte.

Am început cartea acasă, la câteva zile după ce clopoțelul a sunat finalul școlii. O aveam achiziționată de ceva vreme, alături de volumul doi. Trebuie specificat că este o trilogie, volumul trei nefiind încă tradus în românește. Așa că am pus-o în bagajul nostru de vacanță. Aveți idee cum au decurs aventurile lui Meggie, Mo, Elinor și toți ceilalți la malul mării? Experimentați!

Meggie este o fetiță de doisprezece ani care trăiește alături de tatăl ei, un om pasionat de cărți. Dar nu numai pasionat ci și implicat în „repararea” lor. Cu alte cuvinte, Mo este un „doctor de cărți”. Odinioară, formau o familie, dar datorită harului său, Mo a scos o bandă de tâlhari dintr-o carte în timp ce citea alături de soția sa, Teresa. Tâlharii au ieșit iar ea a intrat în carte. Mo, cel al cărui care glas este și har dar și blestem! După ce au rămas singuri, Mo construiește cu fiica lui o relație bazată pe încredere și armonie, o prietenie care, la nevoie, poate distruge orice barieră, ceea ce s-a și întâmplat la un moment dat.

Mo duce alături de fiica lui o viață destul de ciudată fiind mereu pe drumuri, în funcție de comenzile pe care le are de rezolvat. E evident că el are un sentiment de vinăvăție datorită celor întâmplate cu soția lui dar speră, ca într-o zi, totul să se rezolve.

Banda de tâlhari continuă să fie pe urmele lui și așa, fetița intră într-o aventură care va avea să-i dezvăluie un secret pe care nu-l știa: că are același har ca și tatăl ei adică poate scoate personajele din cărțile pe care le citește cu voce tare. Care dintre cei care citesc nu s-au gândit la așa ceva? Există vreunul? N-aș crede!

Alături de tatăl ei, Meggie nu are parte de un cămin – în adevăratul sens al cuvântului -dar asta se va schimba atunci când ajunge la mătușa ei, sora tatălui, Elinor, acea persoană care și-a dedicat toată viața pasiunii ei. Cărțile! Elinor este o femeie care are cuvintele la ea tot timpul, e cu „gura mare”, acidă. Nu iubește copiii și singura ei rațiune de a trăi sunt cărțile, cele pe care le îngrijește cu un devotament desăvârșit. Are o casă- bibliotecă, iar aici se găsesc exemplare rare din cărți de mult dispărute. Dar Elinor este și altfel iar nepoata ei va avea ocazia să o cunoască foarte bine.

Din banda de hoți care iese din carte, un personaj este deasupra tuturor. Numele lui este Deget de praf, un îmblânzitor al focului care nu a reușit să se acomodeze timpului în care a aterizat. Așa cum Mo stăpânește cuvintele, la fel și Deget de praf stăpânește focul.

Am simțit ceva aparte și față de Fegnolio, scriitorul poveștii „Inimă de cerneală”, cel pe care Mo îl caută în speranța de a mai găsi un exemplar al cărții. Iar bătrânul – de acum – scriitor are parte de întâlnirea vieții lui: acea cu personajele create de el. Mi-ar fi plăcut ca schimbarea finalului poveștii de către Fenoglio, atunci când era prizonierul lui Capricorn, să fie mai cărnos, nu așa de sarbăd, dar nu știu dacă poți fi perfect din toate unghiurile. Nici pe Tinker Bell nu aș fi adus-o în poveste și nici pe soldățel, dar asta e doar o părere personală.

E o poveste în care avem de toate; umor, suspans, schimbări de situație și multă aventură. Și mai avem și niște motto-uri minunate la fiecare început de capitol așa cum la final de capitol există câte o mică ilustrație.

Așteptăm cu nerăbdare să ajungem acasă pentru a putea continua volumul doi. Și sperăm ca cel de-al treilea să apară repede pentru ca povestea să fie completă.

Spor la citit!

Literatură pentru mămici și nu numai – „Perspective” de Anda Gabriela Doliș

Etichete

„Tristețea e ceea ce face viața palpitantă” de Odilia Roșianu, Editura Curtea Veche, Literatura de azi, Literatură pentru mămici și nu numai, Romancieră la 15 ani de Alex. Ștefănescu

Cu ce să încep? Cu mărturisirea că o stare de plăcere m-a învăluit auzind că autoarea are doar 15 ani?
Cu bucuria de a constata că la această vârstă poți așterne pe hârtie gânduri folosind un așa vocabular?
Cu speranța că în ciuda bramburelii din educația românească sunt elevi care scot capul pentru că se pot exprima și au ceva de demonstrat?
Cu toate laolaltă!

Am descoperit-o pe Anda Gabriela Doliș atunci când în revista online Literatura de azi au apărut două articole despre ea; unul scris de Alex. Ștefănescu și altul, un interviu luat de redactorul șef, Odilia Roșianu.

Romancieră la 15 ani de Alex. Ștefănescu

„Tristețea e ceea ce face viața palpitantă” de Odilia Roșianu

Am cumpărat cartea Perspective, apărută la Editura Curtea Veche și în prima zi de vacanță, am apucat să o citesc. Nu vă ia mult și scriitura Andei Gabriela vă prinde imediat.

Și dacă ați înțeles că e o carte pentru copii, v-ați înșelat. Nu, nu este o carte pentru copii chiar dacă autoarea are vârsta la care acolo pleci cu gândul.

Cartea începe cu un telefon care zbârnâie în creierii dimineții, în urma căruia personajul principal, Arabella Weaver, primește o veste năucitoare: prietenul ei a murit. Se îmbracă imediat și pleacă la spital pentru a se întâlni cu cea de la care a primit telefonul, nimeni alta decât mama decedatului. Autoarea alege ca cea care să povestească să fie însăși Arabella, o tânără deșteaptă, cultivată, extrem de rafinată. De altfel iată cum o descrie Jasper, cel care a ales să plece din relație dar și din viață:

Avea o voce frumoasă, vorbea rar, deși adesea rostea sentințe. Era sinceră, tânără, blândă, cu umerii adunați spre piept și omoplați ieșiți în evidență. Trăia în realitatea mea subiectivă, se împletea cu gândurile și sensurile vieții mele și se afla totodată și în realitatea prezentă, unde se împletea cu propriile percepții și imagini. Era un mănunchi de năucire și feminitate, era un trandafir fără spini.. Vocea ei, trilul lin al florilor, apelor, focului, pământului, cerului, părea că iese de undeva din piept, de parcă glasul inimii vocifera, trupul ei ascultând doar poruncile, imaginile, imboldurile inimii sale. Era o combinație fatală de umor și inteligență, independență și frumusețe. Avea un stil plăcut. Era foarte interesantă, complicată; era mai mult decât putea duce ființa mea de fapt. (pag. 127)

Arabella și Japer au ales să fie un cuplu într-un mod mai diferit iar atunci când a plecat spre morgă, pentru a se confrunta cu tragicul adevăr, a avut ocazia s-o cunoască pe mama iubitului ei. Între ele se înfiripă o relație ce în alte circumstanțe ar fi fost una noră-soacră, iar de la ea Arabella află lucruri pe care nu le știa de la iubit, acesta neavând curajul a i le mărturisi.

Ritmul impus de autoare este unul din care dorești să afli mai multe amănunte, dar mai ales să deslușești ce anume a determinat decizia lui Jasper. Sunt momente în care simți foarte plăcut ritmul frazelor  și în care ai senzația că ești acolo. E bien să vă convingeți singuri, fără a vă dezvălui eu mai mult.

Cu siguranță, tânăra autoare mai are drum lung de parcurs dar acest început este extrem de promițător. Așa-l simt eu, ca un cititor obișnuit, dar așa ni-l prezintă și Răzvan Petrescu, despre care Marius Chivu a spus că este maestrul din umbră al literaturii române scurte, cel care semnează coperta a IV- a alături de Bedros Horasangian, acolo de unde aflăm:

Primul lucru care izbește la romanul Perspective e scrisul percutant, baroc, inventiv, cu fraze care arată o scriitoare pe deplin formată și care stăpânește atât forma, cât și fondul – și asta într-o lume-n care milioane de grafomani se agită în amatorism, banalități disperate și lipsă totală a simțului literar.

Pe lângă toate astea nu aș dori să trec cu vedea o serie de interviuri pe care le-am citit, interviuri în care Anda Gabriela Doliș trage niște semnale de alarmă în ceea ce privește educația care se practică la acestă oră în România.

Sistemul de învățământ de la noi este foarte prost structurat, nu promovează cultura. E un fel de competiție despre cum poți reține informații inutile, pe care copilul le va uita la un moment dat. Materia este mult prea multă, condensată într-un timp scurt. Avem multe teme de făcut. Eu stau șase ore la școală, merg apoi acasă, mănânc, după care mai stau patru ore să-mi fac toate temele. Ziua e gata!

Cred că trebuie să știi câte un pic din fiecare materie, dar să fie esența, nu materie multă și proastă cum e acum. Ar trebui să se promoveze dorința copilului, pentru că, atunci când îi place ceva, învață cu plăcere, deci mai ușor. Dar să-i bagi pe gât niște informații care nu-l interesează, mi se pare un chin! Elevul poate intra în depresie, așa cum am pățit eu. Am trecut printr-o perioadă foarte urâtă din cauza școlii. Aproape de finalul anului, n-am mai putut. Plângeam în fiecare seară, nu mai puteam rezista stresului, presiunii. Era un volum de teme imens. Așa apare repulsia față de școală.

Mai multe puteți afla citind acest articol.

Sursa foto: metropotam.ro

Credit foto: Barna Nemethi

Revenind la Perspective;

„Un roman scris alert, incisiv pe alocuri, analitic și psihologic peste tot ce anunță un prozator plin de perspective: Anda Gabriela Doliș.“
Bedros Horasangian

Literatură pentru mămici și nu numai – „Inocenții” de Ioana Pârvulescu

Etichete

Cartea de la ora 5 - Ioana Pârvulescu, Editura Humanitas, Inocenții, Inocenții de Ioana Pârvulescu, Literatură pentru mămici și nu numai

Copiii știau să-și inventeze jocuri nemaipomenite din computerul pe care fiecare dintre noi îl are în creier. Asta avea un mare avantaj: nu se plictiseau, atâta timp cât aveau creierul în funcțiune. Televizioarele începuseră să fie un lucru obișnuit, dar alb-negru, și numai unii și le puteau permite. Noțiunea de internet nu exista, așadar nici cea de Google sau e-mail, iar computerele uriașe, aparate fantastice, erau rezervate numai specialiștilor. (pag. 10)

Așa începe Ioana Pârvulescu bijuteria ei de roman sau poveste, depinde cum o priviți, Inocenții, apărută la Editura Humanitas. Și dacă e să vorbesc din perspectiva de părinte trăitor ale acelorași vremuri, nu era rău deloc. Din punctul ăsta de vedere mi-aș fi dorit ca și copiii mei să fi avut tot așa soi de copilărie.
Am citit cartea așa, mai pe tihnă, aproape numai în mijlocul naturii, acolo unde acțiunea ei se împletea perfect cu aromele și sunetele. În bloc, unde locuiesc acum, povestea și-ar fi pierdut din farmec, ceva constrângând-o. Am lăsat-o să se desfășoare oferindu-i cel mai adecvat cadru.

Miros de iasomie și soc proaspăt, legănatul în hamac, toate m-au ajutat să intru în carte cu și mai multă plăcere. Poate și faptul că la un moment dat am avut impresia că se povestește despre copilăria mea, asta pentru că am parcurs aceleași evenimente locuind în aceeași țară și traversând aceeași perioadă de timp (la un moment dat).

Mi-a plăcut grozav cum a fost descrisă casa, cea care pe alocuri capată valențe umane și care suferea și se bucura alături de locatarii ei. Adulții, care fuseseră și ei copii în aceeași casă, doreau acum s-o schimbe, s-o îndrepte, s-o peticească pentru că trebuia întreținută, an de an stricându-se câte ceva: o ușă, niște țevi ori acoperișul. Copiii de acum, cei care locuiau în casă, nu o vedeau așa ci proaspătă și atrăgătoare, fără cusur, bună de explorat. Îmi aduc aminte că și eu am avut aceste sentimente față de casa bunicilor mei, care de fiecare dacă când pășeam acolo își dezvăluia alte și alte mistere. Era ca o carte de aventuri unde mereu era ceva de descoperit.

Revenind la Inocenții, povestea este spusă de Ana, mezina familiei. Ea locuiește alături de alte familii în această casă: Ana și Matei, fratele ei, alături de părinți – Dina și Doru, cei doi verișori alături de părinții lor, bunicii materni ai Anei dar și Tanti și Nenea Ionel (stră-mătuşa, fostă profesoară de geografie şi stră-unchiul, fost învăţător, ai copiilor).

Cei patru copii vor avea parte de multe aventuri și chiar dacă diferența de vârstă dintre ei este destul de mare, reușesc să rămână uniți indiferent dacă e vorba de întâmplări cu final fericit ori trist. Pentru că ei vor trece prin experimente de viață și moarte care mai târziu îi va ajuta.

Iată ce povestește autoarea într-un interviu apărut pe adevărul.ro.

Înainte de ‘90 când se zvonea că Ceauşescu va demola centrul vechi al Braşovului, aşa cum făcuse cu foarte multe dintre oraşele ţării, atunci m-a apucat spaima legată de casa copilăriei mele. Am scris un roman care se numea „Oglinda veneţiană“, dar pe care nu am putut să-l public. După 1990 mi-am recitit romanul şi îmi plăcea din ce în ce mai puţin, pentru că simţeam că îl stricasem cu moda intertextuală. Acum nu mai e vorba de o spaimă din afară, ci de reconstituire. De nevoia de a regăsi o perioadă, o vârstă, la care omul nu mai are acces după aşa-zisa cădere, după ce îşi descoperă trupul. Iar această inocenţă se leagă şi de pierderea unor personaje prin moarte. Aşadar am scris această carte pentru a regăsi casa copilăriei care e personajul principal în această carte. Aici stă şi originalitatea, în măsura în care se poate vorbi de aşa ceva. Am încercat să creez în casă o intimitate în care să se simtă bine şi cititorul. Am încercat să creez un spaţiu intim, tăcut, în care să te bucuri că te afli.

Cartea are un caracter autobiografic, dar este în afară de asta un roman, este ficţiune. Mi-am dat seama că singurele lucruri cu adevărat reale sunt casa, strada Maiakovski pe care am copilărit şi nişte obiecte din casă. Sigur că există nişte modele ale personajelor, dar acolo intervine imaginaţia. Aici intervine creaţia. Nu pot să spun că în romanul „Viaţa începe vineri“ există mai multă ficţiune. Nici eu însămi nu aş putea să spun câtă realitate e.

În această casă se petrec o mulțime de lucruri și în afară de locuitorii ei mai apar multe personaje, unul mai interesant ca altul. Avem ocazia să „participăm” la tot soiul de jocuri, să mergem în drumeții pe munte, să stăm în jurul plitei așteptând să se coacă castanele sau să vedem care este norocosul care găsește cocoșeii de aur ascunși în zidurile casei.
Totul este frumos și trebuie să descoperiți singuri acest lucru pentru că-i păcat să vă știrbească cineva plăcerea asta. Pe mine m-a fascinat și pentru că ajung destul de des la Brașov, cu siguranță voi căuta casa în care, pentru o perioadă, am locuit și eu. 🙂
Acestea sunt gândurile unui cititor obișnuit.                                   

Dacă doriți o părere avizată, puteți urmări o recenzie adevărată făcută de Dan C. Mihăilescu.

Literatura de azi – Ultima zi a lui Eminescu

Etichete

Literatura de azi, Literatură pentru mămici și nu numai, Mihai Eminescu, ultima zi a lui Eminescu

---

Dacă s-ar fi adeverit ceea ce s-a găsit într-una din însemnările sale, acolo unde poetul spunea că simte că va trăi până la 78 de ani, acum am fi discutat de o operă mult mai vastă și mai complexă.

Dar chiar și așa, fără că acestea să se fi întâmplat, la 15 iunie comemorăm trecerea magistralului poet în nemurire.

De la înmormântarea sa există doar o singură schiță, un desen realizat de cunoscutul grafician Constantin Jiquidi. Privind cu atenție, putem observa că vremea a fost ploioasă și mohorâtă, precum nota și Augustin Z. N. Pop, pentru că unii dintre participanți aveau umbrele. Mai există consemnat faptul că slujba de înmormântare, după Sfânta Liturghie slujită dimineață în biserica Sf. Gheorghe cel Nou, acolo unde era depus Eminescu, nu a mai avut loc.

Curtea bisericii a fost plină de puținii prieteni, apropiați, dar și de elevi și studenți ai Școlii Normale de Institutori din București. Lor li s-au alăturat o mulțime de curioși și prieteni închipuiți. Este consemnată prezența unei doamne în negru – se presupune a fi Veronica Micle – cea care a pus pe pieptul poetului un buchet de flori de „nu-mă-uita” care au venit să completeze cele șapte coroane din partea Academiei și a câtorva cotidiane care străjuiau sicriul.

Un volum de poezii îngrijit de Maiorescu era pus la capătul sicriului acoperit cu o pânză neagră.

Singurul preot care a oficiat slujba înmormântării nu a citit obișnuit necrologul, totul părând a fi făcut în mare grabă. Corul Mitropoliei, dirijat de C. Bărcănescu, unul din adevărații amici de-ai poetului, a completat slujba. Grigore Ventura, prim redactor la ziarul „Adevărul”, a ținut un discurs din care putem aminti: „…acela ce zace aici înaintea noastră n-a fost al nimănui, ci al tuturor românilor. Nu e dar de mirare că toți îl plângem; dar lacrimile noastre, ale tuturor, se vor schimba în rouă roditoare și binefăcătoare sub razele luminoase ce va răspândi soarele amintirii poetului iubit”.

După încheierea cuvântării, sicriul pus pe un dric simplu, tras de doi cai, a fost dus la Cimitirul Bellu, în urma lui venind cortegiul funerar. Nume sonore și personalități de marcă ale vieții culturale și politice l-au condus pe Eminescu pe ultimul drum. Printre ei,Mihail Kogălniceanu, Toderiță Rosetti (fratele Elenei Cuza), Titu Maiorescu, Lascăr Catargiu.

În fața Universității s-a făcut un popas, prilej pentru o nouă cuvântare. Reputatul profesor de filozofie, Dimitrie August Laurian, a rostit un scurt cuvânt evidențiind activitatea jurnalistică a poetului. Între altele, vorbitorul a spus: „…avem dinaintea noastră un cadavru în care a trăit o comoară de gânduri. Materia își urmează prefacerea sa în nesfârșit”. Gheorghe Calmuș, originar din „Betleemul” lui Eminescu, a transmis condoleanţele studențimii adunate în număr mare. Prin cuvinte emoționante, vorbitorul a arătat aprecierea tinerilor studioși față de geniul celui ce era dus către cimitir: „…Şi noi care te-am iubit şi te-am preţuit atât de mult îţi vom dezmierda cu lacrimi multă vreme mormântul tău şi-l vom corona cu flori de tei, pronunţând numele Eminescu, care conţine în el aşa de mult, cât o lume întreagă”.

Spre seară, Eminescu a fost coborât în pământul reavăn, la parcela 9 din Cimitirul Bellu.

În imagine: Înmormântarea lui Eminescu (desen de Constantin Jiquidi)

(sursa informațiilor: doxologia.ro)

Articol apărut în revista Literatura de azi

Literatură pentru mămici și nu numai – „Mâța vinerii” de Doina Ruști

Etichete

abilități practice pentru mămici, Doina Ruști, Editura Polirom, Literatură pentru mămici și nu numai, Mâța vinerii, Mâța vinerii - fragment lectură video, semn de carte Mâța vinerii

Am revenit la scriitura doamnei Doina Ruști, asta pentru că ceea ce am citit până acum mi-a plăcut. M-a bucurat apariția unei noi cărți, „Mâța vinerii”, pe care de îndată ce a ajuns în mâinile mele, am citit-o. Nu așa, dintr-o suflare, în două-trei ore, ci mai pe-ndelete și într-un cadru extrem de drag mie: în mijlocul naturii.

Titlul acestui roman este unul mai altfel, cel puțin așa consider eu. Din start te face curios să afle despre ce este vorba și ce anume a determinat alegerea lui. Dacă curiozitatea te împinge mai departe, vei afla că Mâța vinerii este un personaj, dar nu din zilele noastre ci de acu câteva sute de ani din timpul Bucureștiului fanariot. Ești introdus într-o lume magică și iată ce ne măturisește autoarea:

Povestea pornește de la un bucătar care în anul 1798 era considerat cel mai bun bucătar din București și și-l disputau mai multe persoane printre care chiar și Principele Hangerli. Era vorba despre un sclav, un rob, un bucătar care aparținea familiei Greceanu, un bucătar în care toată lumea avea încredere și pe care se băteau așa de mulți încât mi-am pus imediat întrebarea: „Ce putea să gătească acel bucătar ceva atât de extraordinar?” și tot căutând prin diverse rețetare vechi, prin rețetarul lui Brâncoveanu, prin rețetarele medievale, am început să mă gândesc la bucătăria lui, să mă gândesc la acele mâncăruri, să mă gândesc de fapt la mentalitatea acelei lumi pentru că-ntr-o mâncare se află, de fapt, experiența de viață a unor generații și așa am ajuns la acest roman.
O poveste, oricât de fabuloasă ar fi, nu trăiește dacă nu devine literatură, aici începe partea grea a unei povești. Poate să rămână o simplă narațiune

… iar continuarea o puteți asculta dacă urmăriți înregistrarea de mai jos.

În cartea Doinei Ruști nu există personaje exclusiv rele sau exclusiv bune, avem parte de descrieri lungi și amănunțite ale rețetelor, pe care, de multe ori, dacă ai avea ingredientele necesare te-ai apuca de îndată să le gătești.                              
sursa foto: semnebune.ro

Limbajul folosit de autoare este unul destul de alambicat, eu având nevoie în mai multe rânduri de a căuta în dicționar. La finalul cărții există un glosar dar el a fost insuficient în ceea ce mă privește. Și nu cred că-i de rău că am mai apelat și la alte ajutoare.
În povestea Doinei Ruști avem ocazia să ne întâlnim cu personaje extrem de interesante și misterioase: negustori, vrăjitori, bucătari spiritiști dar și cu diferite situații în care intriga și interesul te duce pe căi nebănuite și la deznodăminte neașteptate; domni maziliți pentru a fi alții proaspăt înscăunați, ambasadori și revoluționari.                        

În toată această înșiruire apare Pâtca, o fetiță de paisprezece ani, care fuge de la mătușa ei din Brașov, aceasta din urmă fiind acuzată de vrăjitorie. Însă Pâtca și mătușa erau un soi de vrăjitoare, unele care se închinau lui Sator, despre care va trebui să căutați, poate cu mai multi sorți de izbândă decât mine, pentru a vă elucida cine anume este el. Autoarea spune că satorinii sunt un neam care se închină unui zeu nou și care au o religie nouă. După mine, Sator este un fel de spirit rău dar nu Diavolul pentru că el apare în mai toate situațiile: când vrei să te răzbuni, când ești îndrăgostit, când te apucă frica ori furia. Odată ajunsă la București, fetița îl caută pe Cuviosul Zaval, un negustor foarte respectat, pe care îl găsește mort în casa lui, alături de servitori. Pentru Pâtca, găsirea ucigașului lui Zaval devine principala misiune ceea ce o face să intre în tot soiul de încurcături. Pe lângă asta, ea trebuie să descopere unde sunt casele lăsate moștenire de la mama ei dar și Cartea bucatelor rele pe care trebuie neapărat s-o recupereze.

Așadar, o carte de citit și niște rețete de încercat. De la Doina Ruști!

După ce am terminat cartea ceva mi-a tot șoptit că mai trebuie să fac ceva. M-am tot gândit ce anume, încotro să merg, și până la urmă un semn de carte s-a cerut făcut. Așa de tare m-a mistuit dorința asta, de a-l confecționa, că nu am avut liniște până nu l-am terminat. Și ce a ieșit m-a uns la suflet, ca o completare la minunata poveste a Doinei Ruști.

Materialele pe care le-am folosit au fost:
matador (pânză mai deasă nu ca etamina)
fire de bumbac de două culori – negru și ciclamen
ștrasuri
carton
foarfece
pistol de lipit
carton alb

Am căutat pe internet până am găsit un model care să-mi placă și m-am apucat de cusut. Firul l-am pus în două pentru că pânza este foarte deasă.

După ce am meșterit câteva ore bune, pe parcursul a două zile, iată rezultatul final!

Acum sunt fericită. Cu adevărat!