Răsăriturile sunt fascinante de oriunde le-ai privi. Mi-aș fi dorit ca în bagajul meu vizual să existe și imagini pe care să le pot asocia amintirilor personale legate de acest subiect din mai multe locuri fie ele că sunt piscurile munților ori ținutul ghețurilor veșnice. Darpentru că până acum nu am avut această șansă, savurez la maxim toate oportunitățile pe care le pot atinge nu numai în vis. Și astăzi, 25 iunie 2017, am avut o așa șansă.
Despre detaliile acestei întâmplări voi povesti mâine, dar nu vreau să treacă ziua fără ca ele să nu fie consemnate aici, măcar la nivel imagistic. Iată cum a fost!
Ora 3:45 minute – plaja din Mamaia Nord era aproape pustie. Câteva acorduri tari răzbăteau de la o terasă și o mână de petrecăreți întârziați nu erau deciși dacă să plece.
Soarele își va face apariția, astăzi, 25 martie 2017, la ora 5 și 55 de minute. Așteptăm cu nerăbdare dar mai ales, înfrigurați.
Și a sosit. Ca o minge incandescentă plină de energie. Viața în persoană. Pentru că a fost un soi de ceață, nu s-a dezvăluit din prima.
Noi? Ne-am hrănit simțurile cu trăiri ce numai cei iscuiți le pot relata. Dar ne-am bucurat nespus!
Și pentru că marea reprezintă slăbiciunea noastră, vom căuta să savurăm fiecare clipit și fiecare respirație așa cum se cuvine. Poftiți alături de noi. E tămăduitor!
La începutul lunii am fost cu Luca la controlul de jumătate de an, la stomatolog. Istoria noastră legată de această ramură a medicinei este veche, de atunci de când a trebuit să intru timp jumătate de an într-un cabinet stomatologic, pentru ca Luca să se hotărască să deschidă gura. Nu-mi pare rău că a fost așa, pentru că acum nu are nici o frică, așa cum am apreciat întotdeauna înțelegerea de care a dat dovadă medicul stomatolog în a accepta situația și a veni în ajutorul lui/nostru. Nu vă gândiți că stăteam nu mai știu cât în cabinet, pentru că asta a coincis cu niște probleme pe care a trebuit să le rezolve atât Răzvan cât și eu, iar Luca ne-a însoțit. Prilej cu care au avut loc toate manevrele de acomodare. 🙂 Și mi-am adus aminte de o carte pe care a citit-o copilul, carte în care era vorba despre obiceiurile legate de căderea primului dințișor. Throw your Tooth on the Roof” de Selby B. Beeler vine să ne prezinte cum este văzut acest eveniment în diferite părți ale globului.
What do you do when you lose a tooth? Do you put it under your pillow and wait for the tooth fairy? Not if you live in Botswana! In Botswana, children throw their teeth onto the roof. In Afghanistan they drop their teeth down mouse holes, and in Egypt they fling their teeth at the sun! Travel around the world and discover the surprising things children do when they lose a tooth. Selby B. Beeler spent years collecting traditions from every corner of the globe for this whimsical book, and illustrator G. Brian Karas adds to the fun, filling every page with humorous detail. He perfectly captures the excitement and pride that children experience when a tooth falls out.
De la Revoluție încoace și pe meleagurile noastre vine Zâna Măseluță. Cât am fost eu copil nu a venit dar la fii mei a apărut, cu tot tacâmul aferent. A fost prilej de bucurie și cu ocazia asta am vorbit despre dințișori mai în amănunt. Dar până acum, numeroase au fost momentele când am analizat tema cu pricina și asta se întâmpla în preajma controalelor stomatologice făcute la jumătate de an.
M-am gândit că celor care urmează a li se schimba dentiția de lapte le-ar face plăcere să afle aceste obiceiuri. La început cărții există o hartă a globului și pe ea sunt însemnate țările prin care vor călători.
Se începe din America și de acolo micul cititor află că:
I put my tooth under my pillow. While I’m sound asleep, the Tooth Fairy will come into my room, take my tooth, and leave some money in its place.
Și călătorim prin Mexico și Navajo, prin America Centrală, Caraibe și continentul sud-american, prin toată Africa unde să nu fiți înclinați să credeți că oamenii nu se spală pe dinți. Mă rog, nu toți, cam așa cum e și pe la noi, din păcate!
Luca a citit cu mult interes aceste in formații și nu puține au fost remarcile care s-au auzit.
La finalul cărții, copiii află care este alcătuirea unui dinte, cum se numesc dinții și măselele din gură dar și cum sunt aranjați.
Teeth fall out every day, all over the world. What do you do with yours?
Luca se trezește la ora 6:30. Ca de obicei, chiar dacă este în vacanță. Și eu eram trează și mă gândeam cum anume să-mi organizez cele ce le am de rezolvat pe ziua de astăzi. Mă mai gândeam și la faptul că ieri a plouat toată ziua și că mi-aș fi dorit, foarte mult, să pot sta la grădină alături de copil, pentru a ne mai relaxa într-un mod care pe noi ne ajută mult. De la marginea ferestrei mele, pe lângă ciripitul și gâlceava de dimineață a păsărelelor și a altor înaripate, un petec albastru de cer a sporit optimismul. E răcoare încă, dar promițător. Peste câteva zile plecăm la mare și tare aș vrea să nu plouă. În rest, poate fi oricum dar să am posibilitatea să stau pe malul mării fără a fi protejată de umbrelă, e tot ce îmi doresc doresc.
Luca îmi alungă toată învălmășeala de gânduri, spunând:
– Mama, toată noaptea am visat că sunt la școală. M-am trezit de câteva ori și când am readormit, tot la școală eram. Abia acum, când m-am trezit de-a binelea, am realizat că sunt în vacanță.
Ce ușurare!
Vizita la Cărturești, alături de Luca, acolo unde am asistat la o prezentare foarte frumoasă a unor impresii de călătorie despre care dacă sunteți curioși puteți citi aici, a prilejuit și întâlnirea cu niște cărți pe care nu le aveam în bibliotecă. Evident!, nu poți ține pasul cu achiziționarea tuturor noutăților, dar în limita posibilităților, multe dintre cărțile pe care ni le dorim le putem avea.
Din toate, Luca a zăbovit mai mult asupra uneia pe care, la plecare, a și menționat că o dorește, iar eu am venit în întâmpinarea dorinței lui.
Deoarece eu nu am citit cartea, l-am rugat pe el, să o povestească pentru a o putea prezenta și altor copii, deoarece merită acest lucru.
Așadar, Luca povestește despre Controller-ul de oameni.
În această carte este vorba despre doi gemeni, Ellie și Fred, care arătau identic iar la școală erau catalogați a fi tocilari, din pricina asta fiind atacați și hărțuiți de alți doi gemeni, bully, colegi cu ei, Isla Și Morris.
Cei doi gemeni conștiincioși proveneau dintr-o familie unde mama lor, Janine, era pasionată de televizor, uitându-se cu infinita pasiune la o emisiune pe nume „Comoara din pod”. Tatăl lor, Eric, era obsedat de mâncare, obez fiind, dar care încerca tot soiul de diete la care renunța după nici o săptămână.
Gemenilor le plăceau aproape aceleași lucruri; matematica, fotbalul, privitul la televizor dar mai ales jocurile video.
Ellie era muuult mai bună la jocuri decât Fred iar jocurile lor preferate erau; Super Mario, Fifa și Street Fighter.
Într-o zi, ducându-se în laboratorul de informatică, au primit un telefon de la Domnul X care le-a zis dacă nu ar dori să încerce noul lui controller. Ei au întrebat dacă e pe gratis, pentru ca mai apoi să-l comande.
Ajunși acasă au aflat de la mama lor că au primit un colet, așa intrând în posesia misteriosului controller.
S-au dus în camera lor și au pornit consola. Controller-ul a venit cu o brățară și atunci când ei au încercat să acceseze un joc au observat că brățara avea niște led-uri care luminau. Când Fred și-a pus-o iar sora lui a apăsat pe un buton, băiatul a făcut un salt pe care, în mod normal, nu ar fi putut să-l facă. Așa au ajuns la concluzia că acest controller nu controla jocuri ci oameni.
În ziua următoare, la școală lor a avut loc o selecție pentru echipa de fotbal și Fred ajutat de controller a reușit să intre în echipă, lucru care nu s-ar fi întâmplat fără acest nou „prieten”.
Dându-și seama de puterile lui, copiii au rezolvat, la școală, problemele pe care le aveau cu cei doi colegi, cei care-i necăjeau fără motiv. Cu timpul, controller-ul a început să piardă din putere asta pentru că bateria pe care o avea se consuma. Întâlnirea cu Domnul X nu a schimbat cu nimic situația pentru că au aflat că bateria nu se putea reîncărca.
Datorită puterii controller-ului și acasă au avut loc câteva episoade comice, în unul dintre ele, Eric dansând foarte grațios, „manevrat” de soția lui, care dorind să se uite la televizor folosise telecomanda greșită.
La un moment dat și bullies găsesc un controller iar lucrurile se complică având loc mai multe altercații până când bateria lui Ellie și Fred se termină. Cu ajutorul energiei pure, cea care are puterea de a încărca ceva numai cu puterea dorinței, Fred reușește să iasă cu bine dând ultima lovitură în confruntarea cu Isla și Morris, cea care îi epuizează pe amândoi.
Fred, împreună cu echipa lui de fotbal au trebuit să câștige confruntarea cu o altă echipă, cea care era mereu învingătoare. Neștiind că bateria era epuizată și-n acest fel nemaiavând nici o putere asupra lui, Fred a reușit să joace într-un mare fel ducându-și echipa spre victorie. Așadar, a putut face asta numai cu puterile proprii!
Cam așa sună rezumatul lui Luca.
Ce a învățat: că dacă ești perseverent nu ai cum să nu reușești, fără a fi necesar vreun ajutor din exterior. Totul ține de determinarea proprie și de voință.
Și a mai învățat că totul trebuie să aibă o limită fără ca aceasta să fie impusă de cineva.
Vă invităm la o lectură palpitantă și amuzantă care se va potrivi „mănușă” în această perioadă. Spor la citit!
Au trecut câteva zile de când s-a tras linia de final de an școlar. Am oftat, și-am tot oftat pentru a ne elibera de tensiunea acumulată și ne-am trezit tot la ora 6:30, întrebându-ne ce să facem și încotro s-o luăm.
Luca a avut ieri ultima întâlnire cu doamna de germană și cu asta chiar că a pus punct scrisului pentru o perioadă de o lună. Am stabilit, de comun acord, ca până când ne întoarcem din călătorie să nu scrie. Nu știu dacă va rezita până atunci dar l-am lăsat să aleagă el ce și cum va proceda. Temele pentru vacanță nu sunt foarte multe, la limba română având câteva titluri pe lista de lectură iar la matematică, o serie de teste de recapitulare la ceea ce s-a studiat în clasa a V-a.
Pentru limba română, am de gând ca pe lângă titlurile propuse de doamna profesoară de la școală să mai suplimentăm, mai bine zis – completăm, pentru că vara-i totuși lungă și e păcat să se irosească așa.
Cu amabilitatea a două doamne profesoare, doamna profesoară Andreea Șandru și doamna profesoară Gianina Oprea, am intrat în posesia unor liste de lecturi pentru clasa a VI-a. Veți observa că sunt multe titluri care se regăsesc pe ambele liste dar găsiți și niște plusuri extrem de binevenite.
Pentru că multe din ele se regăsesc în biblioteca noastră, iată ce propunere i-am făcut copilului și ce titluri ne-am hotărât să citim vara asta. În ceea ce mă privește, bună parte din ele le-am citit, dar cele mai noi titluri de la Arthur Young îmi fac și mie cu ochiul. 😉
Și să o iau pe teancuri. În primul avem următoarele titluri:
În teancul din mijloc sunt autorii români, cei care se află în lista obligatorie. Trebuie de citit poezii de Eminescu, ceea ce s-a întâmplat și până acum, poezii de Tudor Arghezi, unde – la fel – s-a citit „Cartea cu jucării”, „Balade vesele și triste” de George Topârceanu – unde, deasemenea, s-au citit mai multe poezii de-a lungul timpului. Din „Momente și schițe” au fost parcurse câteva titluri bune dar se vor mai completa restul. În ceea ce-l privește pe Mihail Sadoveanu, înafară de „Dumbrava Minunată”, cam bate vântul. Propunerea acestei veri este „Țara de dincolo de negură”. Cu Calistrat Hogaș vom urca „Pe drumuri de munte”.
Cam așa arată planul nostru. De-am fi sănătoși să ne putem bucura de ele, de cărți. Spun asta, pentru că de cele mai multe ori nu mă pot abține și citesc și eu. Și-mi face o reală plăcere!
Vacanță cu tihnă și cu activități iubite și dorite!
Cu ce să încep? Cu mărturisirea că o stare de plăcere m-a învăluit auzind că autoarea are doar 15 ani?
Cu bucuria de a constata că la această vârstă poți așterne pe hârtie gânduri folosind un așa vocabular?
Cu speranța că în ciuda bramburelii din educația românească sunt elevi care scot capul pentru că se pot exprima și au ceva de demonstrat?
Cu toate laolaltă!
Am descoperit-o pe Anda Gabriela Doliș atunci când în revista online Literatura de azi au apărut două articole despre ea; unul scris de Alex. Ștefănescu și altul, un interviu luat de redactorul șef, Odilia Roșianu.
Am cumpărat cartea Perspective, apărută la Editura Curtea Veche și în prima zi de vacanță, am apucat să o citesc. Nu vă ia mult și scriitura Andei Gabriela vă prinde imediat.
Și dacă ați înțeles că e o carte pentru copii, v-ați înșelat. Nu, nu este o carte pentru copii chiar dacă autoarea are vârsta la care acolo pleci cu gândul.
Cartea începe cu un telefon care zbârnâie în creierii dimineții, în urma căruia personajul principal, Arabella Weaver, primește o veste năucitoare: prietenul ei a murit. Se îmbracă imediat și pleacă la spital pentru a se întâlni cu cea de la care a primit telefonul, nimeni alta decât mama decedatului. Autoarea alege ca cea care să povestească să fie însăși Arabella, o tânără deșteaptă, cultivată, extrem de rafinată. De altfel iată cum o descrie Jasper, cel care a ales să plece din relație dar și din viață:
Avea o voce frumoasă, vorbea rar, deși adesea rostea sentințe. Era sinceră, tânără, blândă, cu umerii adunați spre piept și omoplați ieșiți în evidență. Trăia în realitatea mea subiectivă, se împletea cu gândurile și sensurile vieții mele și se afla totodată și în realitatea prezentă, unde se împletea cu propriile percepții și imagini. Era un mănunchi de năucire și feminitate, era un trandafir fără spini.. Vocea ei, trilul lin al florilor, apelor, focului, pământului, cerului, părea că iese de undeva din piept, de parcă glasul inimii vocifera, trupul ei ascultând doar poruncile, imaginile, imboldurile inimii sale. Era o combinație fatală de umor și inteligență, independență și frumusețe. Avea un stil plăcut. Era foarte interesantă, complicată; era mai mult decât putea duce ființa mea de fapt. (pag. 127)
Arabella și Japer au ales să fie un cuplu într-un mod mai diferit iar atunci când a plecat spre morgă, pentru a se confrunta cu tragicul adevăr, a avut ocazia s-o cunoască pe mama iubitului ei. Între ele se înfiripă o relație ce în alte circumstanțe ar fi fost una noră-soacră, iar de la ea Arabella află lucruri pe care nu le știa de la iubit, acesta neavând curajul a i le mărturisi.
Ritmul impus de autoare este unul din care dorești să afli mai multe amănunte, dar mai ales să deslușești ce anume a determinat decizia lui Jasper. Sunt momente în care simți foarte plăcut ritmul frazelor și în care ai senzația că ești acolo. E bien să vă convingeți singuri, fără a vă dezvălui eu mai mult.
Cu siguranță, tânăra autoare mai are drum lung de parcurs dar acest început este extrem de promițător. Așa-l simt eu, ca un cititor obișnuit, dar așa ni-l prezintă și Răzvan Petrescu, despre care Marius Chivu a spus că este maestrul din umbră al literaturii române scurte, cel care semnează coperta a IV- a alături de Bedros Horasangian, acolo de unde aflăm:
Primul lucru care izbește la romanul Perspective e scrisul percutant, baroc, inventiv, cu fraze care arată o scriitoare pe deplin formată și care stăpânește atât forma, cât și fondul – și asta într-o lume-n care milioane de grafomani se agită în amatorism, banalități disperate și lipsă totală a simțului literar.
Pe lângă toate astea nu aș dori să trec cu vedea o serie de interviuri pe care le-am citit, interviuri în care Anda Gabriela Doliș trage niște semnale de alarmă în ceea ce privește educația care se practică la acestă oră în România.
Sistemul de învățământ de la noi este foarte prost structurat, nu promovează cultura. E un fel de competiție despre cum poți reține informații inutile, pe care copilul le va uita la un moment dat. Materia este mult prea multă, condensată într-un timp scurt. Avem multe teme de făcut. Eu stau șase ore la școală, merg apoi acasă, mănânc, după care mai stau patru ore să-mi fac toate temele. Ziua e gata!
Cred că trebuie să știi câte un pic din fiecare materie, dar să fie esența, nu materie multă și proastă cum e acum. Ar trebui să se promoveze dorința copilului, pentru că, atunci când îi place ceva, învață cu plăcere, deci mai ușor. Dar să-i bagi pe gât niște informații care nu-l interesează, mi se pare un chin! Elevul poate intra în depresie, așa cum am pățit eu. Am trecut printr-o perioadă foarte urâtă din cauza școlii. Aproape de finalul anului, n-am mai putut. Plângeam în fiecare seară, nu mai puteam rezista stresului, presiunii. Era un volum de teme imens. Așa apare repulsia față de școală.
„Un roman scris alert, incisiv pe alocuri, analitic și psihologic peste tot ce anunță un prozator plin de perspective: Anda Gabriela Doliș.“
Bedros Horasangian
Copiii știau să-și inventeze jocuri nemaipomenite din computerul pe care fiecare dintre noi îl are în creier. Asta avea un mare avantaj: nu se plictiseau, atâta timp cât aveau creierul în funcțiune. Televizioarele începuseră să fie un lucru obișnuit, dar alb-negru, și numai unii și le puteau permite. Noțiunea de internet nu exista, așadar nici cea de Google sau e-mail, iar computerele uriașe, aparate fantastice, erau rezervate numai specialiștilor. (pag. 10)
Așa începe Ioana Pârvulescu bijuteria ei de roman sau poveste, depinde cum o priviți, Inocenții, apărută la Editura Humanitas. Și dacă e să vorbesc din perspectiva de părinte trăitor ale acelorași vremuri, nu era rău deloc. Din punctul ăsta de vedere mi-aș fi dorit ca și copiii mei să fi avut tot așa soi de copilărie.
Am citit cartea așa, mai pe tihnă, aproape numai în mijlocul naturii, acolo unde acțiunea ei se împletea perfect cu aromele și sunetele. În bloc, unde locuiesc acum, povestea și-ar fi pierdut din farmec, ceva constrângând-o. Am lăsat-o să se desfășoare oferindu-i cel mai adecvat cadru.
Miros de iasomie și soc proaspăt, legănatul în hamac, toate m-au ajutat să intru în carte cu și mai multă plăcere. Poate și faptul că la un moment dat am avut impresia că se povestește despre copilăria mea, asta pentru că am parcurs aceleași evenimente locuind în aceeași țară și traversând aceeași perioadă de timp (la un moment dat).
Mi-a plăcut grozav cum a fost descrisă casa, cea care pe alocuri capată valențe umane și care suferea și se bucura alături de locatarii ei. Adulții, care fuseseră și ei copii în aceeași casă, doreau acum s-o schimbe, s-o îndrepte, s-o peticească pentru că trebuia întreținută, an de an stricându-se câte ceva: o ușă, niște țevi ori acoperișul. Copiii de acum, cei care locuiau în casă, nu o vedeau așa ci proaspătă și atrăgătoare, fără cusur, bună de explorat. Îmi aduc aminte că și eu am avut aceste sentimente față de casa bunicilor mei, care de fiecare dacă când pășeam acolo își dezvăluia alte și alte mistere. Era ca o carte de aventuri unde mereu era ceva de descoperit.
Revenind la Inocenții, povestea este spusă de Ana, mezina familiei. Ea locuiește alături de alte familii în această casă: Ana și Matei, fratele ei, alături de părinți – Dina și Doru, cei doi verișori alături de părinții lor, bunicii materni ai Anei dar și Tanti și Nenea Ionel (stră-mătuşa, fostă profesoară de geografie şi stră-unchiul, fost învăţător, ai copiilor).
Cei patru copii vor avea parte de multe aventuri și chiar dacă diferența de vârstă dintre ei este destul de mare, reușesc să rămână uniți indiferent dacă e vorba de întâmplări cu final fericit ori trist. Pentru că ei vor trece prin experimente de viață și moarte care mai târziu îi va ajuta.
Iată ce povestește autoarea într-un interviu apărut pe adevărul.ro.
Înainte de ‘90 când se zvonea că Ceauşescu va demola centrul vechi al Braşovului, aşa cum făcuse cu foarte multe dintre oraşele ţării, atunci m-a apucat spaima legată de casa copilăriei mele. Am scris un roman care se numea „Oglinda veneţiană“, dar pe care nu am putut să-l public. După 1990 mi-am recitit romanul şi îmi plăcea din ce în ce mai puţin, pentru că simţeam că îl stricasem cu moda intertextuală. Acum nu mai e vorba de o spaimă din afară, ci de reconstituire. De nevoia de a regăsi o perioadă, o vârstă, la care omul nu mai are acces după aşa-zisa cădere, după ce îşi descoperă trupul. Iar această inocenţă se leagă şi de pierderea unor personaje prin moarte. Aşadar am scris această carte pentru a regăsi casa copilăriei care e personajul principal în această carte. Aici stă şi originalitatea, în măsura în care se poate vorbi de aşa ceva. Am încercat să creez în casă o intimitate în care să se simtă bine şi cititorul. Am încercat să creez un spaţiu intim, tăcut, în care să te bucuri că te afli.
Cartea are un caracter autobiografic, dar este în afară de asta un roman, este ficţiune. Mi-am dat seama că singurele lucruri cu adevărat reale sunt casa, strada Maiakovski pe care am copilărit şi nişte obiecte din casă. Sigur că există nişte modele ale personajelor, dar acolo intervine imaginaţia. Aici intervine creaţia. Nu pot să spun că în romanul „Viaţa începe vineri“ există mai multă ficţiune. Nici eu însămi nu aş putea să spun câtă realitate e.
În această casă se petrec o mulțime de lucruri și în afară de locuitorii ei mai apar multe personaje, unul mai interesant ca altul. Avem ocazia să „participăm” la tot soiul de jocuri, să mergem în drumeții pe munte, să stăm în jurul plitei așteptând să se coacă castanele sau să vedem care este norocosul care găsește cocoșeii de aur ascunși în zidurile casei.
Totul este frumos și trebuie să descoperiți singuri acest lucru pentru că-i păcat să vă știrbească cineva plăcerea asta. Pe mine m-a fascinat și pentru că ajung destul de des la Brașov, cu siguranță voi căuta casa în care, pentru o perioadă, am locuit și eu. 🙂
Acestea sunt gândurile unui cititor obișnuit.
Dacă doriți o părere avizată, puteți urmări o recenzie adevărată făcută de Dan C. Mihăilescu.
Dacă s-ar fi adeverit ceea ce s-a găsit într-una din însemnările sale, acolo unde poetul spunea că simte că va trăi până la 78 de ani, acum am fi discutat de o operă mult mai vastă și mai complexă.
Dar chiar și așa, fără că acestea să se fi întâmplat, la 15 iunie comemorăm trecerea magistralului poet în nemurire.
De la înmormântarea sa există doar o singură schiță, un desen realizat de cunoscutul grafician Constantin Jiquidi. Privind cu atenție, putem observa că vremea a fost ploioasă și mohorâtă, precum nota și Augustin Z. N. Pop, pentru că unii dintre participanți aveau umbrele. Mai există consemnat faptul că slujba de înmormântare, după Sfânta Liturghie slujită dimineață în biserica Sf. Gheorghe cel Nou, acolo unde era depus Eminescu, nu a mai avut loc.
Curtea bisericii a fost plină de puținii prieteni, apropiați, dar și de elevi și studenți ai Școlii Normale de Institutori din București. Lor li s-au alăturat o mulțime de curioși și prieteni închipuiți. Este consemnată prezența unei doamne în negru – se presupune a fi Veronica Micle – cea care a pus pe pieptul poetului un buchet de flori de „nu-mă-uita” care au venit să completeze cele șapte coroane din partea Academiei și a câtorva cotidiane care străjuiau sicriul.
Un volum de poezii îngrijit de Maiorescu era pus la capătul sicriului acoperit cu o pânză neagră.
Singurul preot care a oficiat slujba înmormântării nu a citit obișnuit necrologul, totul părând a fi făcut în mare grabă. Corul Mitropoliei, dirijat de C. Bărcănescu, unul din adevărații amici de-ai poetului, a completat slujba. Grigore Ventura, prim redactor la ziarul „Adevărul”, a ținut un discurs din care putem aminti: „…acela ce zace aici înaintea noastră n-a fost al nimănui, ci al tuturor românilor. Nu e dar de mirare că toți îl plângem; dar lacrimile noastre, ale tuturor, se vor schimba în rouă roditoare și binefăcătoare sub razele luminoase ce va răspândi soarele amintirii poetului iubit”.
După încheierea cuvântării, sicriul pus pe un dric simplu, tras de doi cai, a fost dus la Cimitirul Bellu, în urma lui venind cortegiul funerar. Nume sonore și personalități de marcă ale vieții culturale și politice l-au condus pe Eminescu pe ultimul drum. Printre ei,Mihail Kogălniceanu, Toderiță Rosetti (fratele Elenei Cuza), Titu Maiorescu, Lascăr Catargiu.
În fața Universității s-a făcut un popas, prilej pentru o nouă cuvântare. Reputatul profesor de filozofie, Dimitrie August Laurian, a rostit un scurt cuvânt evidențiind activitatea jurnalistică a poetului. Între altele, vorbitorul a spus: „…avem dinaintea noastră un cadavru în care a trăit o comoară de gânduri. Materia își urmează prefacerea sa în nesfârșit”. Gheorghe Calmuș, originar din „Betleemul” lui Eminescu, a transmis condoleanţele studențimii adunate în număr mare. Prin cuvinte emoționante, vorbitorul a arătat aprecierea tinerilor studioși față de geniul celui ce era dus către cimitir: „…Şi noi care te-am iubit şi te-am preţuit atât de mult îţi vom dezmierda cu lacrimi multă vreme mormântul tău şi-l vom corona cu flori de tei, pronunţând numele Eminescu, care conţine în el aşa de mult, cât o lume întreagă”.
Spre seară, Eminescu a fost coborât în pământul reavăn, la parcela 9 din Cimitirul Bellu.
În imagine: Înmormântarea lui Eminescu (desen de Constantin Jiquidi)
Dacă vreți să vedeți ce se întâmplă într-o casă în care stau douăsprezece fete mici iar una dintre ele este mai cu moț, trebuie să citiți „Madlen”,apărută la Editura Arthur.
Vă oferim și noi o variantă de lectură, în mijlocul naturii. Drag!
Din nefericire, imagini ca cele prezentate mai sus se repetă cu o frecvență îngrijorătoare. Sunt atât de greu de privit și, mai cu seamă, atât de greu de înțeles.
Urmează un potop de întrebări, pe care tu, părinte fiind, nu ai cum să le omiți.
Ce anume determină niște fete să aibă așa un comportament?
Cum pot lovi? Cum pot lovi pe cineva lipsit de apărare?
Cei care stau pe margine, chibiții, de ce nu intervin?
Ce se petrece în casele acestor fete extrem de violente?
Unde sunt părinții?
Și întrebările nu se mai sfârșesc. E așa de trist că nu poți să nu cazi pe gânduri la ideea că și copilul tău ar putea cadea pradă așa unor specimene.
Și dacă el e învățat să nu vorbească urât, să nu răspundă la violență cu violență, e victimă sigură.
Cât durează vindecarea victimei? Cine suportă costurile ei?
Mă oripilează gândul că aceste creaturi ar putea deveni cândva mame. Pare o situație de negestionat. 😦
Poate e momentul, mai mult ca niciodată, să privim realitatea crudă în față, să nu ne mai ascundem după degete și să recunoaștem că toate aceste manifestări ne afectează pe toți. Trebuie să existe niște reguli pe care toată lumea să le respecte: că ești acasă, la școală ori în altă parte, nu trebuie să te transformi într-un individ irațional care să afecteze integritatea fizică și emoțională a semenilor.
Iar adulții trebuie să reacționeze. În cazul de față, așa cum se poate vedea din imagini, aceste agresoare ar trebui să facă detenție pentru că ele reprezintă un pericol public. Pentru că până la violența extremă nu mai e decât un pas.
Lipsa bunului simț a devenit o virtute iar copii cu vâste tot mai scăzute dau dovadă că așa este. De nenumărate ori am avut și eu ocazia să mă lovesc de așa ceva, asta pentru că intru în școală des, în fiecare zi. Limbajul și gesturile unor copii de clasele gimnaziale sunt de neredat, ele abundând în cuvinte ce nu pot fi reproduse. Ori când vezi un băiat de 12-13 ani, nedezvoltat din punct de vedere fizic, că se ridică pe vârfuri și se dă cocoș rămâi fără replică. Îți trebuie ceva timp să te aduni pentru a reacționa. Pentru că este foarte ușor să lovești un copil dar sunt persoane, ca mine, care nu pot face acest gest. Pur și simplu nu poți lovi nesimțitul din fața ta, chiar dacă-ți fierbe sângele în vene iar pulsul crește instantaneu.
Am cerut ajutorul unor cadre didactice care mi-au explicat că lupt pentru o cauză pierdută dar oare nu se mai poate face nimic? Trebuie să se poată!
Trebuie să revină disciplina în unitățile de învățământ fără a fi intrepretată strâmb. Nu are nimeni cu nimeni nimic atâta vreme cât îți vezi de treaba ta.
Trebuie respectate regulamentele care există în fiecare școală, grădiniță, dar nu numai formal pentru că mulți se întrec a le fenta. Iar pe lângă copii, există și mulți părinți, din păcate prea mulți, care le țin isonul răzvrătiților. Știu, noi am trecut de la o dictatură la o democrație care s-a înțeles eronat, devenind mai ceva ca o luptă în junglă.
Faptul că stăm în banca noastră nu e o soluție.
Haideți să intervenim, fiecare în cuibul lui! Să avem timp și răbdare să vorbim cu copiii, să-i ascultăm și să le identificăm problemele. Să cerem ajutor dacă ajungem la concluzia că nu putem dovedi singuri.
Dar trebuie intervenit până nu ne sfârtecăm.
„In schimb, eu stiu ce inseamna sa fii un intelectual, adica un individ cerebro-spinal; sa ai mintea atit de plastica cit este posibil si coloana vertebrala atit de dreapta cit e necesar” (Michel Foucault, 1967)
