Școlărel de clasa a VI-a * Înapoi în feudalism

Etichete

Back to the Middle Ages - video, Școlărel de clasa a VI-a, Hygiene & appeareance in the Middle Ages - video, Middle Ages market and menu - video, perioada feudalismului, proeict la istorie clasa a VI-a, teacherspayteachers, The church in the Middle Ages - video

Nu știu la voi cum este dar la noi, de fiecare dată, parcă ultimul proiect e cel mai frumos. Privit din această perspectivă, ultimul proiect la care s-a lucrat le-a surclasat pe celelalte și s-a cocoțat pe prima treaptă a podiumului. A durat câteva zile până a căpătat forma finală dar entuziasmul și freamătul a atins cote maxime.

Cel la care mă refer este un proiect la istorie, pentru că aici întâmpinăm mai multe probleme în sensul că nu este o materie îndrăgită. Dar proiectele de genul celui de astăzi vine să demonteze aceste sentimente, și ajungem până-ntr-acolo că se exclamă:

– Super, mama, vreau să mai lucrez pentru că-i foarte frumos!

S-a ajuns la perioada feudalismului și materialul pe care l-am abordat a atins mai multe subiecte care au avut menirea să deslușească ce anume s-a petrecut atunci. Practic, ceea ce a lucrat Luca a fost ca o întoarcere în timp.

Pentru a putea fi prezentat la ora de istorie, întrebările a fost traduse iar răspunsurile au fost date în limba română, asta deaorece istoria nu se studiază la clasă în limba engleză.
Proiectul l-am downloadat de pe  teacherspayteachers.

Iată despre ce anume am vorbit și din ce este alcătuit acest proiect.

Structura socială în feudalism                                        

S-a vorbit despre șerbi și țărani, cavaleri și lorzi, regi și regine. A trebuit completat un chestionar. De salutat, la toate capitolele din proeict, prezența unui vocabular, acolo unde a trebuit dată definiția cuvântului, spune care sunt sinonimele și făcut o propoziție care să cuprindă și cuvântul la care se făcea referire.

Minunată prezența unor întrebări care cereau răspuns – Gândirea critică.

Apoi s-a vorbit despre biserică și importanța ei. S-a aflat despre zeciuială și ce anume înseamnă ea, care era atitudinea bisericii față de enoriași dar și importanța ei în societatea feudală.

A fost momentul să vorbim despre catedrale și stilul în care au fost ele construite, să vedem câteva stiluri de arhitectură dar și termenii specifici folosiți atunci când vorbești despre ele.

Întrebările de la Critical Thinking au fost:
De ce crezi că bisericile au construit asemenea catedrale?
Crezi că zeciuielile erau corecte?

Următorul capitol a fost acela în care s-a vorbit despre fermieri, mâncare și unelte. Ca și acum, secera era o uneală foarte folosită și pe lângă ea am aflat de existența unui sfredel – precursorul burghiului de astăzi, despre plug dar și daltă.

Un moment „gustat” a fost acela al completării celor două platouri: unul pentru nobili și unul pentru țărani. Multe discuții s-au iscat dar și mai multe comparații.

Întrebările de la Critical Thinking au fost:
Cum crezi că s-a schimbat viața fermierilor de atunci până astăzi?
Cum crezi că s-a schimbat alimentația din acea vreme până astăzi?

Un alt subiect extrem de palpitant a fost acela în care a fost vorba despre igienă și îmbrăcămintea acelor timpuri. Despre ciuma bubonică – Moartea Neagră, nu era complet străin iar acesta a fost un moment prielnic pentru a afla mai multe detalii.

Întrebările de la Critical Thinking au fost:
Crezi că epidemia de ciumă s-a răspândit mai repede la țară sau la oraș?
Cum a evoluat igiena din feudalism până astăzi?

Ultima, dar nu cea din urmă, a fost Scrierea în feudalism. Aici, Luca a avut posibilitatea să-și compună propria monogramă și ce a ieșit a fost îndelung savurat.

Întrebările de la Critical Thinking au sunat așa:
De ce crezi că erau cărțile așa de scumpe în Evul Mediu?
Asemenea tipărituri ar fi avut succes în ziua de astăzi?

Cam așa am călătorit noi înapoi în evul mediu. Și a fost o călătorie pe cinste, zău!

Școlărel de clasa a VI-a * „Sânge de cerneală” de Cornelia Funke

Etichete

Cornelia Funke, cărți Editura Arthur, Școlărel de clasa a V-a * „Inimă de cerneală” de Cornelia Funke, Școlărel de clasa a VI-a, literatură pentru copii, Sânge de cerneală, Sânge de cerneală - video

A venit momentul să continui să vă povestesc despre Sânge de cerneală, a doua carte a trilogiei scrisă de Cornelia Funke. Dacă nu ați aflat despre ce este vorba în prima parte, puteți citi accesând linkul de mai jos.

Școlărel de clasa a V-a * „Inimă de cerneală” de Cornelia Funke

Prima carte am avut-o cu noi pe malul mării și am crezut că nu poți trăi senzații mai minunate ca acolo, în bătaia brizei și a valurilor.

Dar iată că trăirile sunt infinite și e minunat atunci când constați că sursa ce le determină poate fi și este, inepuizabilă.

În plimbările noastre prin Dumbravă am avut inspirația de a lua cartea cu noi și cred că nu vom uita niciodată mirosul de lemn proaspăt tăiat, asta pentru că am citit un capitol din carte, cocoțați pe astfel de grămadă de lemne. Poate unora li se pare ciudat dar până nu încercați să simțiți pe propria piele așa senzații, pot eu bate câmpii la infinit. Dar să știți că ne-a apropiat foarte tare de atmosfera din carte, una dintr-o perioadă de mult trecută.

Față de primul volum am descoperit mai multă durere, încrâncenare, suferință dar și frânturi dintr-o poveste de dragoste înfiripată între Meggie și Farid, personajul care a fost scos din altă carte de către Mo, în încercările lui de a scoate cât mai mulți bani pentru pentru Capricorn.

Așadar, după un an de zile de la momentul în care Capricorn a fost ucis cu ajutorul cuvintelor tălmăcite de Fenoglio – autorul poveștii, Meggie reintră în poveste pentru a vedea, cu propriii ochi, cum arată lumea cuvintelor din pricina căreia a avut atât de multe de pătimit. Iar asta atrage după sine o înșiruire de evenimente foarte neplăcute.
Tatăl ei, Limbă Vrăjită, este aproape ucis de către Mortola, fiind împușcat cu o armă care în lumea ei, nu exista încă. Acest fapt, acela al obiectelor purtate dintr-o lume înt-alta, o mai regăsim și atunci când Cap de Viperă intră în posesia unei fotografii de-a lui Meggie, acest fapt încadrând-o ca fiind vrăjitoare.
Pentru că și Fenoglio este intrat în povestea lui la propriu, trăind-o, el intervine rescriind-o. Nu de fiecare dată schimbarea este inspirată, asta pentru că și autorul își pierde uzul rațiunii și nu mai judecă așpa cum ar trebui. Poate cel mai bun exemplu este întoarcerea lui Cosimo din morți.
În acest volum întâlnim mai multe creaturi bizare, situații noi care ne pun imaginația la treabă.
Inimă de cerneală e mai luminoasă, are o poveste mai bună iar Sânge de cerneală e mai întunecată și misterioasă.

– Poezia pe care ați adus-o ieri, zise Balbulus cu o voce plictisită, aplecându-se din nou asupra lucrării sale, a fost bună. Ar trebui să scrieți mai des în acest fel, dar știu că preferați poveștile pentru copii sau cântecele pentru Poporul Pestriț. De ce? Pentru ca vorbele voastre să fie cântate de vânt? Cuvintele rostite abia dacă trăiesc mai mult decât o insectă! Doar cuvântul scris trăiește veșnic.

– Veșnic? – Fenoglio rosti cuvântul ca și cum nimic n-ar fi fost mai ridicol pe lume. Nimic nu e veșnic, Balbulus – și cuvintelor nu li se poate întâmpla nimic mai bun decât să fie cântate de un jongler! Da, desigur ele se schimbă astfel, sunt de fiecare dată cântate altfel, dar nu-i asta minunat? O poveste care poartă de fiecare dată altă rochie când e reauzită – ce poate fi mai bun? O poveste crește și dă muguri ca un lucru viu! Uitați-vă, în schimb, la cele care sunt îndesate în cărți! Bine, poate trăiesc mai mult, dar ele respiră doar dacă un om deschide cartea. Ele sunt sunet îndesat în hârtie și abia o voce le trezește din nou la viață. Abia atunci aruncă scântei, Balbulus! Libere ca pasările sunt cele care zboară în lume. Da. Poate aveți dreptate că hârtia le face nemuritoare. Dar ce-mi pasă de asta? Trăiesc eu mai departe, îndesat curățel între pagini, alături de cuvintele mele? Absurd! Noi nu suntem nemuritori, și asta nici cele mai frumoase cuvinte n-o pot schimba, nu-i așa? (pag. 251)

Le aud deja, cuvintele! zise Cosimo întorcându-se la tron. Știți că soția mea iubește cuvintele scrise. Cuvintele care asemenea unor muște moarte sunt lipite de pergament și hârtie, tatăl meu le iubea și el, dar eu vreau să aud cuvintele, nu să le citesc! Gândiți-vă când le căutați pe cele corecte: să vă întrebați sum sună! Lipicioase de pasiune, întunecate de tristețe, dulci de iubire, așa trebuie să fie. Scrieți cuvinte în care să freamăte toată mânia noastră dreaptă, trezită de nelegiuirile lui Cap-de-viperă, și curând această mânie va fi scrisă în inimile tuturor. (pag. 354)

Vă invităm să intrați în Lumea de cerneală. Meggie, Resa, Mo, Deget-de-praf, Farid, Mortola, Basta, Nixele, Zânele albastre, Elfele de foc, Cuarț-trandafiriu, Huhurezu, Rozane dar și mulți, mulți alții nu vă vor lăsa să vă plictisiți.

În ceea ce ne privește, așteptăm cu nerăbdare să sosească și ultima parte, Inkdeath. Ea nu a fost tradusă în limba română, dar am făcut comandă pentru a o achiziționa în limba engleză. Nu știu ce anume se mai poate întâmpla și cum pot niște cuvinte să ne poarte pe căi nebănuit de palpitante.

Idei pentru mămici – Ce faci când lângă tine apar oameni noi?

Etichete

cutie pentru felicitări, ghirlande cu stegulețe, machete litere mari cu ochișori, machete polistiren, ornament bavețică dantelă, ornament body, ornament floare și inimă, Ornamente pentru botez, ornamente păsărele, pictură pe polistiren

Da, e o întrebare care te duce cu gândul la oamenii mari nu la cei mici, noi, din cap până-n picioare.
Ce poți să faci? Să te bucuri că încă un omuleț a sosit pe acest pământ și că va avea posibilitatea să-l descopere cu toate frumusețile și provocările lui.
Venirea pe lume a unui copil ar trebui să fie prilej de bucurie crudă pentru toată lumea. Dar de foarte multe ori sentimentele care îi încearcă pe cei care-i întâmpină sunt amestecate.
Teamă, frică, povară, desnădejde, optimism, provocare, curajul unui nou început.
Orice nou născut ar trebui întâmpinat cu infinită iubire! Cu dorința de a dărui și tu, la rândul tău, ceea ce ai primit până în această clipă.
Îi mulțumesc Domnului că fac parte din categoria celor care consideră viața a fi minunată, cu toate provocările ei, cu toate clipele de durere și suferință dar mai ales cu toate momentele de fericire supremă, cea adusă de lucrurile mărunte.
Un nou suflet a ales să poposească pe pământ. După ce a scrutat orizontul s-a hotărât asupra unei familii. A ales bine pentru că oamenii sunt serioși, muncitori și responsabili.
A ales cu toată convingerea un cămin stabil, cald și plin de iubire.
A ales pe cineva de la care poate învăța și alături de care să facă față nenumăratelor provocări.
M-am strecurat și eu în bucuria asta cu ce știu să fac eu mai bine: pasiune, dragoste, dăruire.
Iar figurinele mele au însoțit cel mai important moment trăit de acest prunc și invitații lui: ceremonia de creștinare și petrecerea de după.
Elementele pe care le-am confecționat au venit să completeze invitațiile care au fost trimise. Și pentru că sala a fost albă, nuanțele de albastru au venit să contureze prezența micuțului sărbătorit.

Pentru masa cea mai importantă am confecționat o ghirlandă cu numele copilului dar și niște litere ce au fost montate pe un șnur de mătase ce avea prins pe el câteva ornamente marine.

În spate, pe perdea, am montat ghirlanda alcătuită din elementele ce se regăsesc pe invitația trimisă oaspeților.                                       

Bunicii au oferit nepotului un colțișor în care să se facă fotografii, care mai apoi să fie transformate în magneți. O găselniță frumoasă și de mare efect.

Acolo, în acest loc special amenajat, se puteau găsi și accesorii nostime gen ochelari, mustăți și buze, coronițe ori cravate. Au fost făcute nenumărate instantanee, unul mai nostim ca altul, care peste timp vor evoca acest minunat eveniment.

Pentru cutiuța unde să fie puse urările celui mic am ales tot un element de pe invitație. Pe o parte a cutiei, care era una specială, dintr-un carton gros, am confecționat un ornament care înfățișează un bebeluș în landou, iar pe partea cealaltă am montat un papion din satin crem și o cartolină decorativă.                                      

Alături de lumânarea de botez, a completat într-un mod inspirat masa principală.

Și așa am spart gheața în privința ornamentelor pentru botezuri. Cine știe ce provocări vor mai urma.

Bine ai venit pe lumea asta, Andrei Tudor! Să-ți fie viața lină, frumoasă și plină de dragoste pentru că toate datele spre asta duc.

Machete didactice – În ciuda vremii neprielnice, fluturii nu dispar din viața mea

Etichete

machete didactice, machete elemente natură, machete polistiren, machetă centrul artă, machetă centrul bibliotecă, machetă centrul construcţii, machetă centrul joc de rol, machetă centrul nisip și apă, machetă centrul ştiinţă, machetă curcubeu, machetă fluturaș Calendarul zilei, machetă fluturaș portocaliu, machetă Fluturaș Regulile grupei, machetă nor de furtună, machetă nor de ploaie, machetă soare cu nori, pictură pe polistiren

Nu dispar, așa este, și ăsta-i un lucru îmbucurător și dătător de vitalitate. Atâta timp cât meșteresc la ei în sufletul meu e lumină și vară, gândurile stau la soare, ideile se coc firesc și lent căpătând forme nemaiîntâlnite iar aromele sunt specifice anotimpului cald.
Îmi place și toamna, pentru că am asistat, până la venirea ploilor și a frigului, la niște secvențe minunate. Dar caut să profit de toaaate întâmplările frumoase care-mi ies în cale.
Doamna Argentina a intrat în mintea mea cu multă veselie și nerăbdare; nerăbdarea de a-și primeni grupa și de a da curs unei altfel de provocări. Pentru mine, asta este și mai important, pentru că nu doresc să înșel așteptările celei care-mi dă atâta credit. Dar omul pozitiv și necusurgiu trimite undele pozitive și asta mă ajută extrem de mult. Pot lucra în tihnă, într-o tihnă deplină pentru că toate se leagă.

Acum am meșterit niște fluturași care se ocupă de Regulile grupei.

Un fluturaș se ocupă și de Calendarul naturii. De ajutor îi sunt figurinele cu elemente din natură.

Am mai făcut și figurinele pentru Responsabilități la care am atașat și niște cartoline pe care am scris fiecare centru în parte.

Culori și forme care ne bucură indiferent de vreme.

 

Machete didactice – De la diafilme la banane ronțăite în poala colegului

Etichete

adolescenți, Balul Bobocilor, despre tineri, Florin Negruțiu, Republica

Adevărul e că suntem depășiți de situație. Nu putem să ne creștem copiii ca acum 30 de ani. Am fi și ipocriți. Copiii fac ce văd la noi. Dacă noi stăm toată ziua cu nasul în laptop și în telefon, dacă pentru majoritatea dintre noi televizorul este cam singura modalitate de relaxare la finalul unei zile de muncă, e ridicol să ne creștem copiii cu diafilme.
(Florin Negruțiu – Republica)

Nu au trecut decât câteva zile de când am parcurs articolul semnat de Florin Negruțiu în ziarul pe care-l citesc cu plăcere, Republica.
Și atunci am avut un sentiment ciudat pentru că mă gândeam la modul pe care l-am ales pentru a-mi crește copiii și care, se pare, e considerat a fi ridicol. Parcă mă și vedem cu câtă bucurie am făcut acele activități și ce timp minunat și de calitate – spun eu – am petrecut alături de ei. Nu regret alegerea făcută însă nu am cum să fiu ocolită de întrebările ce vin din alte părți. Știu, tot eu mi-am spus că nu contează ce spun ceilalți și că știu cum și ce e mai bine pentru băieții mei.
Dar de dimineață, când am deschis internetul, prima imagine care m-a întâmpinat a fost aceea a copiilor, pentru că asta sunt în ciuda a ce cred ei) care au petrecut la Balul Bobocilor, la un club din Cluj.
Am citit și comentariile dar și alte păreri emise de unii și alții.
Sinceră să fiu m-au întristat peste măsură și prima întrebare pe care mi-am pus-o a fost:

Câte fete au protestat la proba cu pricina, având în vedere că pregătirea și repetițiile acestor manifestări durează zile bune?
Câți băieți au refuzat să facă parte din acest scenariu grotesc ce nu cuprinde nimic ce poate fi încadrat la divertisment?
Câți dezaxați au bălit privind imaginele cu copilele îngenunchiate?
Unde erau responsabilii adulți, aici mă refer la profesorii coordonatori, atunci când s-a discutat desfășurarea acestui eveniment? Cum au putut tolera așa ceva și care este justificarea lor?
Din nefericire… din nefericire nu au nici o justificare. Spectacolul ce răzbate din fotografiile apărute sunt de un grotesc imposibil de digerat. Și eu sunt mamă de băiat dar mama acelor fete, ele ce simt dacă eu simt așa?                                   

Revin la articolul domnului Negruțiu:

Copiii fac ce văd la noi.

Dar oare asta primează în exemplele pe care le dăm noi copiilor noștri? Totul este legat doar de sex și de goliciunea pe care o vedem la orice oră din zi și din noapte, peste tot? Iată imagini surprinse la începutul anului școlar. Considerați că e ok așa?

(sursa foto: facebook)

Asta înseamnă libertate? Renunțând la un elementar bun simț și la o conduită pe măsură?
Și atunci nu este pertinentă întrebarea celor care au de suferit pentru că adoptă o atitudine civilizată.

– Mama, poate am eu o problemă!

Vinovații în aceste cazuri sunt mai mulți dar pricipalul vinovat este familia, pentru că acolo se formează un copil. Vinovați mai sunt și dascălii, pentru că nu au puterea să intervină și să oprească asemenea derapaje. Sunt convinsă că peste ani, fetele îngenunchiate acum chipurile într-un și pentru un joc nostim, nu vor ști cum să șteargă aceste imagini. Dar, din păcate, odată aruncate în eter, acolo vor rămâne.

P.S. Cât despre inconstiența lor, hash tag-urile surprinse în imaginea foto spun totul: Felicitări! A FOST O NEBUNIE!

sursa foto: pinterest

Literatura de azi – Oamenii duc muzica mai departe

Etichete

Clara Haskil, Festivalul Internațional de Pian Clara Haskil, Literatura de azi, muzică clasică

Poate mai mult ca niciodată avem nevoie de a aduce în atenția publicului frumosul, muzica de calitate și pe cei care au interpretat-o cu o măiestrie desăvârșită. Este o modalitate prin care putem alunga superficialitatea, dar și prostul gust care se insinuează în tot mai multe minți, făcându-le să se manifeste pe măsură.

Avem nevoie de a aduce în atenția copiilor noștri acorduri melodioase din toate domeniile pentru ca, punând în față ambele manifestări, cei care sunt în plină formare să poată alege corect.

Dacă zilele trecute pomeneam de turneul „Vă place…?”, acolo unde Răzvan Suma și Daniel Goiți ne invitau să-l cunoaștem mai bine pe Beethoven, acum vă propun să vă aplecați puțin și să dați curs primului proiect de talie internațională din România dedicat memoriei legendarei pianiste de origine română, Clara Haskil – Festivalul Internațional de Muzică Clasică „Clara Haskil” (27-29 octombrie a.c.) Acesta a luat fiinţă în 2014, şi se desfăşoară în unul dintre cele mai frumoase orașe din țară, Sibiu, Capitală Culturală Europeană în 2007, recunoscut pentru efervescența turistică și culturală.

Pianista Alina Azario a fost cea care a avut inițiativa înființării acestui Festival Internațional. Cum situația economică actuală determină tot mai mulți tineri să părăsească țara, o pianistă din România aflată în plină ascensiune în muzica internaţională şi-a propus să readucă acasă un simbol – un gest de reverență pentru România, pentru una dintre cele mai talentate pianiste de origine română a tuturor timpurilor: Clara Haskil.

Născută la București, pe 7 ianuarie 1895, Clara Haskil avea să-i cânte, la numai cinci ani, Reginei Elisabeta a României pentru ca mai apoi să se perfecționeze la Paris, urmând să concerteze alături de mari muzicieni ai lumii, nume care au făcut istorie, de la dirijorul Herbet von Karajan, la inegalabilul pianist de origine română Dinu Lipatti, care i-a devenit și apropiat. În 1942, pianista s-a stabilit la Vevey, în Elveția, iar în prezent, într-un gest de meritată recunoaștere, unul dintre cele mai importante concursuri de muzică clasică din lume, cu o tradiţie pe peste 50 de ani, care are loc chiar la Vevey, îi poartă numele: Concursul Internațional de Pian Clara Haskil.

„Într-o epocă în care pianiștii prestigioși nu lipsesc, m-am întrebat asupra caracterului unic al cuvântului și interpretării Clarei Haskil. Ascultând-o cântând un concert de Mozart sau de Beethoven, aveai senzația că totul era corect în mod natural – tempi, nuanțe, frazare – ceea ce suscita între dirijor și solist un dialog care făcea inutilă orice discuție prealabilă, pusă la punct cu oricâtă trudă. Și artiștii muzicieni de orchestră, atât de sensibili la calitatea acestui acord, erau uluiți la prima repetiție și aveau o plăcere vădită să o acompanieze.” – povestea dirijorul Herbert von Karajan în prefața cărții dedicate pianistei.
„Ascultând-o interpretând Mozart, îți dai seama cât de departe de adevăr suntem noi toți.“ – Dinu Lipatti.

Clara Haskil a lăsat nu doar o moștenire muzicală excepțională, ci și o mărturie unică, profund umană, despre fragilitatea artistului, despre dedicare până la abandonul de sine și despre respectul datorat publicului.

Cu o dăruire inegalabilă față de muzica clasică și având dorinţa de a căuta cele mai bune acorduri până la perfecțiune, Clara Haskil a atins însă gloria abia la vârsta de 55 de ani. Lăsând să se vadă fragilitatea artistului, pianista era extrem de autocritică cu propriile interpretări și suferea de un „trac violent” înainte de concerte. Deși numeroși critici de renume internațional și muzicienilor de prim rang i-au pus în lumină valoarea, cariera concertistică a celei care, astăzi, este unul dintre reperele muzicii clasice internaționale avea să se desăvârșească abia spre vârsta maturității târzii.                          

Clara Haskil, cu pasiune și perseverență, ne-a arătat că un artist are nevoie de public, la fel de mult cum publicul are nevoie de un artist.

„Anul acesta, îndrăznim o nouă formulă: încercăm să punem în valoare diferitele posibilități care se deschid atunci când muzicienii invitați acceptă să urce pe scenă singuri, în duo, trio sau alături de orchestră, îmbinări în program care permit o explozie de diversitate în repertoriul propus.

În plus, repertoriul în sine al ediției din acest an este unul de care suntem extrem de bucuroși: de la ultimele lucrări scrise pentru pian de Robert Schumann (Gesänge der Frühe op. 133) și de Franz Schubert (Drei Klavierstücke D. 946), atât de complexe, la luminosul Mare Duo în La Major de Schubert, până la binecunoscutul și atât de apreciatul trio Dumky de Dvorak – contrastul nu ar fi putut fi mai mare! Sperăm ca, și în acest an, publicul să recunoască spiritul festivalului, să aprecieze programul propus și să ne fie din nou alături cu emoții puternice în suita de concerte care îi așteaptă timp de trei zile pline la Sala Thalia”, a mărturisit pianista Alina Azario, inițiatoarea și directorul artistic al Festivalului.

Una dintre surprizele ediției din 2017 a Festivalului Internațional Clara Haskil o reprezintă lansarea, în avanpremiera concertelor de la Sala Thalia, a unei noi traduceri, publicate de Editura Humanitas (traducere de Lidia Dumitru, Elena Ciocoiu și Adina Cobuz), a celei mai cunoscute biografii a Clarei Haskil, după exact 30 de ani de la prima apariție în limba română: este vorba despre volumul lui Jérôme Spycket.

Oamenii duc muzica mai departe.

Biletele pentru Festivalul Internațional Clara Haskil 2017 au fost puse deja în vânzare și pot fi achiziționate de la casieria Sălii Thalia sau online prin Bilet.ro și Eventim.ro. Programul festivalului este disponibil pe www.clarahaskil.ro.

Articol apărut în revista online Literatura de azi.

Școlărel de clasa a VI-a * Plouă cu frunze în Dumbrava lui Sadoveanu

Etichete

Casa Memorială Mihail Sadoveanu Fălticeni, E toamnă în Dumbravă - video, Școlărel de clasa a VI-a, octombrie 2017, Sărituri în frunze - video

Dumbrava o găsim în același loc dar de fiecare dată ea e diferită. Am pornit incursiunea tomnatică din anul 2017 asta pentru a ne delecta simțurile dar și a păstra tradiția. E o toamnă cum de mult n-am mai simțit și aici mă refer la temperaturile extrem de ridicate, peste zi ele depășind și 24 de grade.
Diminețile sunt îmbietoare și anunță vremea de peste zi; la plecarea către școală cerul e senin și aerul călduț și bun.

Dacă veți privi cerul, veți observa niște semne precum că totul se anunță a fi ok. Văzut!

În decursul unei săptămâni am fost de două ori pe urmele lui Sadoveanu. Prima dată în Dumbravă iar aromele și imaginile pe care le-am văzut, le-am pus bine la păstrare. Crizanteme de tot felul

pisici și fructe

o pereche de fluturi jucăuși

frunze de tot felul

Am avut norocul ca la mănăstirea din Dumbravă și la așezământul măicuțelor de acolo, pregătirile pentru iarnă să fie în toi, așa putând să ne umplem plămânii cu mirosul de lemn proaspăt tăiat. Divin! și pentru că am zăbovit acolo, pe buturugi, pentru a citi dintr-o carte foarte dragă nouă. Povestim despre ea în zilele ce urmează.

Atunci am stat mai bine de două ore care nu știm cum au trecut dar de care ne-am bucurat din plin.
Astăzi am revenit tot în preajma lui Sadoveanu, de data asta la Casa memorială. Acolo este o alee care știam că acum, la vremea asta, este plină de frunze. Și chiar așa a fost.
Afară, la ora 15:00, termometrul arăta 25 de grade și era așa de cald că pentru o clipă ne-am întrebat de ce nu ne-am dus la plajă, pe tăpșan.
Am lăsat totul baltă, în ciuda agendei extrem de încărcate, dar nu puteam rata o așa zi.

Am fost întâmpinați de o alee cum numai în Paradis cred că mai găsești!

Ne-am hotărât, pe loc, să adunăm o parte din frunze și să facem o grămadă mare în care să putem sări. Totul era așa de uscat, frunzele se mișcau în acorduri autumnale iar doamna ghid după ce ne-a văzut intențiile, a venit în întâmpinarea dorinței noastre aducându-ne o greblă și o mătură. Și, ne-am pus pe treabă. 🙂

După ce grămada a fost suficient de mare, Luca a sărit în fel și chip. Îmi este extrem de proaspătă o secvență asemănătoare dar din copilăria mea, atunci când, în fața blocului în care locuiam, făceam același lucru, toamna târziu.

Senzația olfactivă îți permite această incursiune în trecut și e fantastic ce sentimente te încearcă.

La un moment dat, lângă noi a venit și o fetiță, vorbăreață și drăgălașă. Ne-a povestit câte-n lună și în stele iar noi am admirat dezinvoltura ei.
După atâta muncă ne-am tras sufletul pe o sanie care se află lângă foișorul din fața Casei memoriale. Și-am mai povestit despre ce ne-a trecut prin minte.

Ne-am dat plecați cam greu dar acasă ne așteptau treburile cotidiene: teme, machete și alte cele. Dar sufletele, mințile și respirația au căpătat nuanțe aurii, din strașnica toamnă pe care o traversăm. Lăsați totul și zăboviți preț de câteva clipe afară. Beneficiile nu se pot cuantifica.

 

Machete didactice – „Ciuboțelele ogarului” de Călin Gruia

Etichete

Ciuboțelele ogarului, Călin Gruia, macheta iepuras, machete polistiren, machetă han, machetă ogar, machetă urs hangiu, pictură pe polistiren, povești pentru copii

Într-o zi, un iepure pornise spre un iarmaroc. Avea doi galbeni. Voia să îşi cumpere ceva pentru încălţat, căci era desculţ. Începuseră ploile de toamnă. Vântul împrăştia frunzele pe poteci şi frigul prinse să-l strângă de picioare. Îşi trase pălăria veche până la urechi şi iuţi pasul, ca să ajungă mai repede la iarmaroc.Şi cum mergea repede, ciulind urechile la orice zgomot, spre seară, se întâlni cu un ogar.

– Încotro, iepuraşule?
– Mă duc la iarmaroc să-mi cumpăr ciuboţele.
– Păi, tot acolo merg şi eu, am treabă cu un negustor… Ciuboţele se găsesc câte vrei, numai bani să ai!
– Am doi galbeni, şopti iepurele.
Şi au mers ei aşa, au mers, până s-a întunecat. O ploaie rece şi deasă se porni, iar iepuraşului îi dârdâiau dinţii de frig. Ogarul spuse că ar fi bine să poposească la hanul lui Moş Martin.

Ogarul comandă mâncare, cu toate că nu avea nici un ban. Mâncă lacom şi bău, de se miră şi ursul. Iepurele fu nevoit să plătească. Tare necăjit era! Dar, pe la miezul nopţii, încălţă ciuboţelele ogarului, păşi încet, ieşi din han şi fugi.

Dimineaţa, când s-a trezit Ogarul, a vrut să se încalţe cu ciuboţelele… Dar a văzut că nu mai sunt lângă sobă! S-a luat după urmele ciuboţelelor, a fugit, a tot fugit, dar nu a putut să-l prindă pe Iepure.
Şi în ziua de azi mai aleargă după el, iar Iepurele, când vede Ogarul, fuge de el.

Pentru a exemplifica exact cum a ajuns iepurele să aibă ciubote și ogarul să rămână fără ele, am confecționat o pereche de ciuboțele separat așa cum am meșterit și o pereche de picioare. Ele vor fi atașate, cu ajutorul unor bolduri mai lungi, de machetele principale așa putând înainta în poveste.:) E o modalitate care optimizează timpul, pentru că era mai greu de „încălțat și descălțat” personajele în alt fel.

Tuturor machetelor le-am făcut postament pentru a putea fi manevrate de copii.

Școlărel de clasa a VI-a * „Octav”- un film de simțit, nu de analizat

Etichete

Școlărel de clasa a VI-a, La Radio cu Andreea Esca si Serge Ioan Celebidachi, Literatura de azi, Octav - conferința de presă - video, SERGE IOAN CELEBIDACHI CINEAUTOR - film OCTAV

Aseară ne-am întâlnit cu Octav. Spun „ne-am” pentru că alături de mine și Luca am invitat o veche prietenă dar și pe copiii acesteia.
E vorba de Delia, prietena mea devoratoare de cărți și mere, cea care are un spirit critic și extrem de franc asupra trăirilor și simțirilor pe care i le oferă textele scrise. Acum aveam prilejul să văd această reacție și în ceea ce privește o peliculă cinematografică semnată de un regizor român.

Ceea ce m-a determinat să lansez această invitație a fost dorința de a îi pune, ori mai bine spus de a trăi alături și altfel de sentimente. În tumultul vieții pe care o traversăm am găsit de cuviință să ne mai oprim pentru un respiro, Ori Octav asta este; un moment în care găsești elementele necesare acestei reîncărcări.
Și pentru că revista la care lucrez și eu de câțiva ani, cu infinită bucurie, a fost partener media al acestui film.
S-au scris multe articole legate de film pe care, dacă veți avea curiozitatea să le citiți, veți înțelege și din alt unghi ce anume semnifică și ce se dorește el a fi.

Iată câteva titluri pe care le găsiți în revista noastră:

„Octav este o poveste clară, minunată și frumoasă”*

Pentru liniştea dumneavoastră, mergeţi să vedeţi filmul OCTAV

Tatăl personajului jucat de Marcel Iureș în filmul „Octav”

Filmul „Octav” va avea proiecții speciale în țară

La 10 ani, ei joacă deja alături de Marcel Iureş, în filmul „OCTAV”

Așadar, într-o zi de week-end, dar și de mare sărbătoare creștină, la cinematograful unde am fost noi să vedem proiecția, la mall, lumea mustea. La casa de bilete NU ERA nici un afiș cu acest film. Am crezut că au anulat proiecția, prietena mea întrebându-mă dacă sunt sigură că la acest film dorim să mergem. Dar rula, ÎN CEA MAI MICĂ SALĂ A CINEMATOGRAFULUI. Sala, cu 100 de locuri era apropae plină și spun asta pentru că pe primul rând, cel de lângă ecran, nu poți urmări nici o peliculă. Ecranul e prea mare – ca drept dovadă că noi, care am stat pe rândul al cincilea, nu am putut vedea clar anumite secvențe din film, imaginea fiind neclară iar dacă ar fi fost o subtitrare, aceasta ne-ar fi solicitat gâturile și coloana la maxim. E un aspect pe care-l consider nedrept pentru o peliculă românească. În schimb, tronau afișe care mai de care mai luminoase cu alte pelicule americane.

Spuneam la începutul acestor rânduri că am avut o oarecare teamă în privința reacțiilor invitaților mei. Una la mână; copiii Deliei sunt de unsprezece și doisprezece ani, dar băiatul are o fire mai… virtuală, excelând la acest capitol. Fata, Mimi, este complet diferită, delicată, așezată, studioasă. Dar, iată că, am avut plăcuta surpriză să constat că cei trei copii au fost încântați de film, au privit cu interes povestea fără a întreba nici o clipă când anume se termină. După ce am ieșit, am asistat la o „analiză” făcută de ei, în care au specificat ce anume le-a plăcut, dar și ce au găsit ca nefăcând parte din ea. Ori dacă niște copii de unsprezece ani consideră că o pungă cu Joe zăbovește nepermis de mult într-o secvență pe ecran, înseamnă că e ceva în neregulă. Luca m-a întrebat dacă atunci când Octav era mic, exista Joe și așa ne-am interesat,napolitanele apărând pe piață acum douăzeci de ani. Dar în secvența cu pricina, momentul era actual, nu din copilăria personajului principal.

Ce ne-a mai mers la suflet, un pic mai mult decât totul, per ansamblu; secvența cu scările urcate – iar și iar, copacul din pictură care la un moment dat a devenit incandescent, modul în care se dădea Octav în leagăn alături de Ana, rațele și natura. Dacă mai pomenesc mult se completează filmul.

Așadar, nu ratați acest lung-metraj pentru că aveți posibilitatea să locuiți într-o casă care nu este doar o casă ci și un personaj, să ascultați acordurile de vis ale lui Vladimir Cosma – cel care semnează muzica dar și pentru că vă puteți găsi liniștea. Ori asta e fantastic!

Pentru mai multe detalii, poate vă vor ajuta aceste înregistrări video:

Ateliere educative alături de copii – „Ela” și Spiridușii din Nordul Moldovei. Strașnică întâlnire!

Etichete

ateliere pentru copii, „Ela cea fără de cuvinte” de Victoria Pătrașcu, Cristiana Radu, Cuvinte care au durut atunci când au fost rostite - video, cuvinte care dor - video, cuvinte ce se doresc auzite mai des - video, Căutăm cuvinte în ilustrațiile Cristianei Radu - video, Dedicație scriitoare - scrisoare, Editura Cartea Copiilor, Ela cea fără de cuvinte fișă de lucru clasa a II-a, Fișă de lucru clasa a II-a - Ela cea fără de cuvinte de Victoria Pătrașcu, Fragment lectură Ela - video, literatură pentru copii, machetă Borcanul cu licori amare, machetă Borcanul cu licori dulci, machetă Ela, Mesaj trimis de doamna Pătrașcu, micilor cititori, scrisoare dedicație de la doamna Pătrașcu pentru micii cititori

La reîntâlnirea de săptămâna asta, cu Spiridușii, nu am venit singură ci însoțită de Ela. Ela, o fetiță specială, delicată și suavă, cea pentru care cuvintele sunt foarte importante. Pentru cine nu știe, Ela este personajul zămislit cu multă pricepere de doamna Victoria Pătrașcu și cu care puteți face cunoștință dacă citiți Ela cea fără de cuvinte. Pentru noi, aici mă refer la mine și Luca, Ela este o veche cunoștință și nu trebuie să fim egoiști, ci să înlesnim această întâlnire și cu alți copii. Ceea ce am și făcut.

Îmi erau proaspete în minte reacțiile colegilor lui Luca, atunci când și alături de ei am am adus-o pe Ela. Am petrecut momente minunate care sunt convinsă că le-a rămas la suflet. De data asta, Spiridușii au reacționat într-un mod în care mi-aș fi dorit să fie văzut și de părinții lor dar și de alte persoane, importante pentru ei. Pentru că așa, putem înțelege de ce sunt așa de importante rostirile!                                   

Am citit povestea iar copiii au ascultat-o cu interes. Au citit și ei.

Mai apoi, i-am rugat să scrie pe o inimioară de hârtie un cuvânt care le-a fost adresat și care i-a durut sau deranjat. Rostirea lor face ca să fie mai ușor înțelegerea faptului petrecut dar și să tămăduiască.

Pentru a înțelege textul mai bine, am confecționat o fișă în care se regăsesc întrebări din poveste. Am parcurs aceste întrebări alături de copii și așa am avut ocazia să înțelegem, mai în amănunt, care sunt personajele, ce fac ele și ce anume învățăm din întâmplările lor.

Fișă de lucru clasa a II-a – Ela cea fără de cuvinte de Victoria Pătrașcu

Rând pe rând, întrebările pe care le-au pus Spiridușii și-au găsit răspunsul în poveste dar au venit și exemple din viața cotidiană, acolo unde cei mici au spus ce ar dori să audă și ce nu. Am controlat discuția pentru a nu se aluneca pe o pantă personală, nedorind a pătrunde în intimitatea familială a nici unui copil. Discuțiile au fost purtate de așa natură fără a se nominaliza cineva ori a se studia vreun caz concret.

Apoi a venit rândul Borcanelor cu licori, acolo unde copiii au pus cuvintele pe care le  iubesc, mângâie, încurajează și pe cele care sunt opusul primelor. Pe cele dulci în borcanul de culoare roșie iar pe cele amare în borcanul de culoare albastră.

A urmat un joc ce s-a dovedit a fi îndrăgit de copii: acela de a găsi cuvinte în ilustrațiile Cristianei Radu. Am insistat mai mult pe noțiunea de ilustrator și pe importanța lui iar copiii au zăbovit mai mult pe desene căutând tot soiul de detalii.

Surpriza am lăsat-o la final. Pentru că singură nu puteam face acest lucru, am rugat-o pe doamna Victoria Pătrașcu să le scrie micilor cititori câteva rânduri. Chiar dacă este extrem de ocupată, a avut bunăvoința de a-mi trimite câteva cuvinte pe care eu le-am transmis copiilor. Am printat, pentru fiecare în parte, dedicația doamnei Pătrașcu iar copiii au citit-o. La un moment dat, se auzea cum citeau în cor. Le-am mers la suflet dedicația iar faptul că au luat-o acasă, a contat enorm. Erau cuvinte adresate lor de o doamnă scriitoare!

Dedicație scriitoare

Ela și povestea ei le-a mers la suflet. Au înțeles ce importante sunt cuvintele, cum ele pot mângâia dar și răni. Poate de aceea este important să cunoaștem cât mai multe cuvinte pentru a le folosi așa cum se cuvine.