Vreau să vă mulțumesc tuturor celor care ați zăbovit câteva clipe și în căsuța mea virtuală. Fiecare întâlnire este o onoare pentru mine chiar dacă uneori mai sunt și păreri contradictorii.
Din aceste întâlniri și din colaborările ce se țes am avut de învățat foarte multe. Dialogul ideilor duce la abordări minunate pentru copii, cei de care trebuie să avem grijă.
În rest, sănătoși să fim să putem duce la bun sfârșit cât mai multe proiecte!
Mulțumesc tuturor colaboratoarelor mele! A fost o onoare pentru mine și sper că nu v-am dezamăgit. La mulți ani!
Anul stă să se încheie și noi, bolnavi fiind, căutăm să ne peticim sufletele cu muzică și activități relaxante, asta pentru a uita de amăreala tratamentelor necesare vindecării. Dar știu că la procesul de însănătoșire contribuie foarte mult și starea de bine de care ești înconjurat tocmai de aceea am căutat una, care să ne vină „mănușă”.
Atunci când am primit ultima carte scrisă de Cristina, despre care puteți citi aici, meșteream la cuburile cadou ale compozitorilor. Cartea de plecare a fost „Poveste muzicală de Crăciun” și ea mi-a oferit postamentul necesar. De ajutor mi-au fost și celelalte cărți ale colecției, aste pentru că am avut nevoie de imaginile necesare confecționării zarului fiecărui compozitor. Am considerat că e mai nimerit a folosi chiar ilustrațiile din cărți.
S-a vorbit foarte mult despre această colecție, cea în care muzica clasică este îmbrăcată într-o formă accesibilă celor mici. Voi enumera, încă o dată, titlurile care o alcătuiesc:
Titlurile mai îngrășate, dacă le veți accesa, duc către activitățile pe care le-am făcut noi pe marginea fiecărei cărți. Au mai rămas trei, dar atunci când le va veni timpul ne vom ocupa, în detaliu, și de ele.
Revenind la zarurile cadou, hai să vă explic ce anume am vrut să fac. Am confecționat câte un zar pentru fiecare compozitor. Dacă le doriți, le puteți printa și face și voi acasă.
Am decupat aceste zaruri și le-am asamblat fără a le închide complet, adică am lăsat o latură nelipită.
În fiecare zar am pus-lipit un fir auriu de care el să poată fi agățat.
Următoarea etapă a fost aceea a confecționării unor bilete pe care am scris niște întrebări, pentru fiecare compozitor câte un bilet. Întrebările sunt mai altfel, asta pentru că am dorit a fi o joacă de imaginație și creativitate. Cât s-a putut. 🙂 Este interesant de urmărit cum anume percepe copilul sunetele din compozițiile respective și cu ce anume le asociază. E o chestie de stare, care cred că ține de anotimp dar și de disponibilitatea de a intra în acest joc imaginar. Dar dacă veți citi întrebările, veți înțelege despre ce anume vorbesc.
Dialogurile noastre au fost mângâiate de acordurile aferente, adică dacă vorbeam de Mozart pe fundal se auzea Concertul pentru pian no.21, dacă era vorba de Beethoven, Simfonia a V-a răzbătea din difuzoare și tot așa.
Trebuie să spun că biletele au fost amestecate în cuburi și au existat cuburi care aveau răvașele altor compozitori. Au trebuit asociate biletele cu cubul-zar. Ceea ce a și făcut.
Evident că se pot juca mai multe variante, asta în funcție de creativitatea și inspirația fiecăruia.
Am aflat că acum, la ora asta, compozitorul preferat al copilului este Mozart dar că-l consideră pe Beethoven Compozitorul Compozitorilor. Cam asta a fost. După partida asta de joacă, Luca s-a hodinit sub brad acolo unde vor ajunge și cuburile lui. Peste ani ne vom aminti cu mare plăcere de ele dar și de joaca noastră. Vă închipuiți ce povești vor spune copiilor lui?
Din capul locului trebuie să spun că datorită lui Ani, de la Talente de Năzdrăvani, „Un băiat numit Crăciun”, cartea despre care doresc să vă vorbesc a ajuns în tolba lui Moș Crăciun având destinația noastră. La ea am văzut-o prima dată, pentru ca mai apoi să vină un potop de notificări despre. Am spus că a ajuns în tolba moșului? Păi nu era nevoie că deja se afla acolo. 🙂
Cartea a adunat deja recenzii destule și pentru o mai bună analiză le puteți accesa, dar eu doresc a vă spune cum s-a văzut și simțit lectura acestui text prin ochii fiului meu cel mic cel care este convins 1000% (am mai spus?!) de existența Moșului, dar și a mea. Unde mai pui, că în corespondența din ultimul an, numele lui Blitzen a apărut specificat la un moment dat.
-Vezi, mama! Ți-am spus eu! Există și Moșul și Rudolf dar mai ales Blitzen. ❤
Nu e nevoie să mergem mai departe de titlul pentru a afla că este vorba despre povestea Moșului, dar trebuie să citim pentru a vedea cum anume și-a imaginat-o autorul, unul tânăr – dacă spun eu și mai adult- vorba lui Luca. 🙂
Nikolas este un copil de unsprezece ani care emană atât de multă bunătate încât pe parcursul a 150 de pagini, l-am ținut strâns la piept, dorind a-i mai ostoi durerile; în primul rând a-l încălzi, pentru că eu neputând gestiona frigul am impresia că nimeni nu poate iar mai apoi a-l feri de toate relele. Mi-am pus întrebarea, pe parcursul lecturii, de nenumărate ori, de ce trebui să treci prin așa cazne pentru a demonstra bunătatea și toate celelalte calități bune pe care le ai și vrei a le dărui? Dar cred că așa se construiește o poveste bună, ăsta răspuns l-am agreat cel mai mult. 🙂
– Vezi, mama? și tatăl lui Nicolas îi spune povești în fiecare seară! Povești cu elfii din Nordul Îndepărtat.
La viața lui, Nikolas primise doar două cadouri: O sanie de lemn și o păpușă cioplită dintr-un nap. Dar el era foarte fericit acolo unde trăia, alături de tatăl lui, mama fiindu-i omorâtă de un urs.
Totul în viața lui s-a schimbat atunci când, într-o seară, la poarta casei lor a bătut Anders, un vânător. El i-a propus tatălui să plece într-o expediție în urma căreia s-ar fi ales cu foarte mulți bani. Tatăl a plecat și l-a lăsat pe băiat cu mătușa lui, o întruchipare a răului și disprețului.
Copilul a îndurat până totul până în ziua în care aceasta i-a făcut mâncare din jucăria lui, napul cioplit de mamă, și se hotărăște să plece în căutarea tatălui.
Întâlnirea cu Blitzen, renul rănit chiar de Andres și salvat mai apoi de Nikolas, se dovedește a fi extrem de importantă asta pentru că cei doi devin o echipă în adevăratul sens al cuvântului.
Nu vreau să-l uit pe Miika, șoricelul ce se adăpostește în buzunarul băiatului, visând la brânza mult dorită. Sunt momente în firul poveștii în care Miika are un rol minunat, de prieten și camarad iar asta parcă mai taie din asprime.
E atât de mult frig în cartea astea și în ciuda acestui fapt răzbate speranța și bunătatea, parcă nu e totul pierdut.
Nikolas și Blitzen ajung, aproape morți, în satul elfilor, iar aici, pentru că cei care i-au găsit și-au dat seama de bunătatea lor, le-au făcut o vrajă, un drimwick.
Un drimwick este un descântec al speranței. Nu faci decât să închizi ochii și să îți dorești ceva, iar dacă îți dorești exact așa cum se cuvine, atunci ți se poate întâmpla. Este una dintre cele mai vechi vrăji, apare în prima Carte a speranței și minunii. Asta-i o carte a elfilor despre magie. Mi-am așezat palma pe tine și pe prietenul tău ren și mi-am dorit să fiți calzi, puternici și mereu în siguranță.
– Mereu în siguranță? a întrebat Nikolas derutat, în timp ce Blitzen îi lingea o ureche. Dar asta e imposibil!
Micuța Noosh a oftat în timp ce Moș Topo i-a acoperit urechile.
– Elfii nu rostesc absolut niciodată cuvântul acesta, a zis el scuturând din cap. O imposibilitate este o posibilitate pe care nu ai înțeles-o… (pag. 97)
– Ca să vezi ceva, cu adevărat, trebuie să crezi în acel ceva. Dar să crezi cu adevărat. Asta e prima regulă a elfilor. Nu poți să vezi ceva în ce nu crezi. Acum străduiește-te foarte tare și vezi dacă ți se arată în fața ochilor ceea ce ai crezut. (pag. 99)
Copilul a nimerit în satul elfilor într-un moment nu prea fericit: tocmai fusese răpit un copilaș elf de către un grup de bărbați.
Aici aș dori să insist puțin pe două personaje cu care Nikolas are de a face:
Moș Vodol, șeful ales al elfilor, un bătrân posomorât care instaurase noi legi de când era la conducere. El în bagă în turn, care acum devenise închisoare odinioară fiind Turn de Întâmpinare.
Spiridușa Adevărului, o creatură care te-ai aștepta să arate foarte drăguț dar și să fie și când colo, ea are o atitudine răutăcioasă, uneori cu accente sadice asta dacă e să respectăm firul poveștii. Ea adora să se folosească de frunzele de hewlip, cele care aveau puterea de a face să explodeze capul celui care o mânca. Ar fi vrut ca lui Nikolas să-i explodeze capul dar trolul, colegul lor de celulă, a fost acela căzut în capcană.
Și a deschis gura (trolul) pregătindu-se să muște, când Nikolas i-a îndesat frunza de hewlip în gură. Spiridușa Adevărului bătea din palme entuziasmată.
…
Nikolas a auzit cum trolului îi chiorăie mațele. Era mai mult decât un chiorăit. Era mai mult decât un mârâit.
…
Sunetul puternic cu un mârâit creștea într-una înăuntrul trolului, iar acum îi ieșea din cap. Obrajii i se vălureau. Fruntea începea să huruie. Buzele să i se umfle. Ochii i s-au bulbucat. Capul deja mare,acum era mai lat decât umerii și trolul se chinuia să și-l țină sus, iar în acest timp Spiridușa Adevărului bătea încântată din palme.
– O să fie mișto de tot. Presimt eu!
…
Iar în acel moment capul lui Sebastian (trolul) a devenit așa de mare, încât a explodat, cu un bubuit puternic și umed. Sânge violet de trol și creier cenușiu de trol s-au împrăștiat peste tot. Pe pereți, pe Spiridușa Adevărului și pe Nicolas. (pag. 155)
Dar poate că adevărul e așa de crud că are așa înfățișare și dacă stai și te gândești mai bine, n-ar fi departe de … adevăr.
Nikolas mai trece prin tot soiul de aventuri și nu este de omis faptul că, la un moment dat, își pierde și tatăl.
Și, în aceste condiții, se hotărăște să rămână în satul elfilor, în căsuța lui din pădure nemaiavând ce căuta.
Devine Moș Crăciun cel adevărat în momentul în care a fost convins că poate dărui, în ajun de Crăciun, cadouri tuturor.
Credea atât de total, încât deja devenise reală. Nu avea rost să încerce să se gândească la o cale, fiindcă era imposibil. Iar singurul fel în care poți face ceva imposibil să devină adevărat nu este prin logică sau prin gânditul rațional. Nu. Ci prin a crede că este realizabil. Credința era metoda. Poți opri timpul în loc, poți dilata hornuri, poți chiar să călătorești prin întreaga lume într-o singură noapte, cu magia potrivită și credința în suflet.
Și asta avea să se întâmple de Crăciun. (pag. 264)
Știa că el – bărbatul pe nume Crăciun, care de fapt se simțea mereu tânăr cum fusese cândva, un băiat pe nume Crăciun în vârstă de șaizeci și doi de ani – nu avea cum să mai îmbătrânească nici măcar cu o singură zi.
Nu vreau să închei înainte de a-i mulțumi Veronicăi D. Niculescu pentru traducerea de vis.
A venit iarna-ntr-o zi. Era de aşteptat. N-ai vrut s-o primeşti în casă, ea tot a intrat. A venit iarna subit într-o după-amiază, Aveai gândul rătăcit, mintea nu prea trează.
Cam așa a fost începutul meu de an. Pentru că, din păcate, anul pe care mă pregătesc să-l închei nu a fost unul dintre cei mai buni. Peste mine au dat năvală o seamă de sentimente pe care nu le-am putut gestiona și despre care nu avem cunoștință.
În viața asta se pot ivi o sumedenie de întâmplări. Despre unele ai cunoștință, despre altele – nu. Pe unele le-ai văzut trăite de alții, de altele ai auzit povești. Dar atunci când ești doar privitor sau ascultător nu poți evalua cu adevărat intensitatea trăirilor.
A venit iarna din nou pentru-a câta oară? Ca o albă amintire pentru primăvară. A venit iarna discret, ca din întâmplare, A venit iarna sublim ca o taină mare.
Începutul primăverii a fost plin de zarvă londoneză și de muuulte flori. Un suflet încărcat de frumos care a vibrat la unison cu respirația fiilor mei. Dac-aș fi bănuit că urmează o așa lungă perioadă de absență, mi-aș fi încărcat și mai mult bateriile. Știu, am spus, dar sunt convinsă că niciodată bateriile dorului pentru propriul copil nu sunt încărcate. Știu că în primăvara asta, în perioada de început, am înflorit – la propriu și sufletul meu a fost plin de verde crud iar inima de ambrozie.
Nici măcar vara, iubita și neprețuita mea vară nu a putut să-mi ostoiască rănile sufletului. Am stat pe malul mării cât am putut de mult, am vorbit cu valurile, am citit parcă în dușmănie, am meșterit lucrușoare în care s-au strecurat fibre din mine… dar ce nu am făcut?! Ea tot prezentă a rămas.
A venit iarna şi eşti tot nedumirit: Să te bucuri sau s-aştepţi până la sfârșit… A venit iarna şi-ntreabă nevinovată: „Nu ştii unde sunt zăpezile de altădată?”
Și așa, am traversat un an aproape întreg în plină iarnă, un anotimp pe care eu nu-l iubesc decât din interiorul unei case încălzite. Și pentru că nu am reușit să scap de iarna asta, tot ceea ce-mi rămâne este să sper. Pentru că știu că dacă-ți dorești din tot sufletul ceva, până la urmă o să se îndeplinească.
Poate perioada de așteptare să difere de la om la om?
Or fi niște condiții de îndeplinit?
Or mai fi multe întrebări care așteaptă răspuns?
Anotimpuri tot mai reci vin peste tine,
Anotimpuri care-aşteaptă s-auzi şi de bine.
Laura Câlțea scria pe bookaholic.ro, în luna iulie a acestui an:
Chiar și înainte de cel mai mare târg de carte al anului, Gaudeamus, cărțile scrise de autorii români sunt în număr tot mai mare și par tot mai interesante. O schimbare notabilă în peisajul literar autohton, după cum se va vedea și în lista de jos, este numărul mai mare de cărți de proză scurtă și numărul mare de debutanți. Uneori prin concursuri de manuscrise, alteori fără, din ce în ce mai des cuvântul „debut” apare pe copertă sau în prezentarea cărții, iar ăsta e un lucru foarte bun. Pe de o parte, editurile prind curaj să investească în literatura română, pe de alta, autorii sunt tot mai atenți la scriitură și poveste și mulți se implică activ și în promovarea propriilor cărți. Iar din toată treaba asta, cititorii au numai de câștigat. Mai jos, o listă cu volume noi scrise de autori români, care v-ar putea ține companie vara asta (și nu numai). Le-am organizat pe două categorii, proză scurtă și romane (proză lungă, gen).
Din lista prezentată de ea, pe care o puteți vedea în amănunt aici, am achiziționat două din cărțile pentru adulți dar și cele trei cărți premiate la Trofeul Arthur și apărute la Bookfest 2016: „Dosarul Popcorn”, de Ana Rotea, „Olguța și un bunic de milioane”, de Alex Moldovan, „Rostogol merge acasă”, de Lavinia Braniște.
Tot Laura scrie:
Trei cărți dintr-un foc, pentru că nu am putut să aleg doar una. Toate trei sunt romane câștigătoare ale Trofeului Arthur și, din câte mi-am dat seama, și debuturi într-ale literaturii pentru copii. E important că sunt cărți pentru copii. De ce? Pentru că piața cărților pentru copii este în continuă creștere, însă este plină de traduceri și de bestsellere care vorbesc despre viața copiilor de prin alte țări și alte mitologii. Și este la fel de important pentru un copil, ca și pentru un adult, să înțeleagă, cu ajutorul literaturii, lumea în care trăiește. Precum celelalte concursuri de manuscrise pe care le-am menționat mai sus, și Trofeul Arthur reprezintă, în sine, o recomandare. După ce a fost acordat unor volume precum Și v-am spus povestea așa, de Florin Bican, sau Cartea pricoliciului, de Adina Popescu, cele trei cărți apărute anul ăsta la Bookfest sunt, din start, interesante pentru cititorii de toate vârstele.
Astăzi vreau să vă vorbesc despre „Dosarul Popcorn”o carte la care Luca a râs destul de mult dar care, în ceea ce mă privește, nu a avut același umor.
Este vorba despre o trupă de copii ce locuiesc la bloc, care se străduiesc să descifreze misterul dispariției unui porcușor de Guineea. În demersul lor sunt urmăriți de altă trupă, care stă tot în bloc, fiind venită în vizită la rude și care au același scop.
Prima se intitulează Detectivii Aerieni și este alcătuită din:
Șef de echipă: Teo, zis Marlău
Adjuncta șefului: Ada, zisă Gesicaflecer
Menbru de echipei: Bobo, zis Bolumbo
Membru de echipei: Bibi, zis Scupidu
Membru de echipă: Sherlock, zis Șeloc
Copiii ce alcătuiesc echipa Detectivilor Aerieni au vârste cuprinse între 4 și 11 ani, iar acțiunea se petrece în timpul vacanței de vară.
A doua echipă care dorește să elucideze cazul se numește Fafeflafi și este formată din:
Șefă de echipă: Fabiana și atât
Adjunctul șefei de echipă: Fergus și aproape atât
Membru de echipă: Flavia și mai puțin de atât
Membru de echipă: Fifi și nimic mai mult.
Porcușorul de Guineea este un rozător faimos, care a apărut într-o reclamă dar în ciuda acestui fapt nu este prea agreat. Cele două echipe de detectivi își iau treaba în serios și adună probe de pe teren, interoghează persoanele care au fost în contact cu animăluțul, refac traseul pierzându-și vremea prin parc, oraș sau la piață. Asta este de salutat acum, când toți sunt atât de captivați de tehnologie. Nici una dintre echipe nu reușește să rezolve cazul de una singură dar atunci când își unesc forțele, au sorți de izbândă.
Spuneam că eu nu am fost atât de încântată de povestea detectivilor dar acum, privind în urmă, poate că asemănarea izbitoare a personajelor din carte cu cele pe care le vezi pe drum mi-a creat starea de disconfort. Ori poate insistența cu care copiii au tot adunat chiștoacele de țigări, pentru a descoperi făptașul (până la urmă aflând că unul dintre ei chiar a fumat o țigară, curios fiind) – ori dependența de cafea a micuțului din echipă, pe care nu de puține ori l-aș fi oprit eu dacă ar fi fost posibil. Este o secvență în carte, atunci când cel mic ascuns sub masă fiind, bea câteva cești bune de cafea, așteptându-te să se petreacă o nenorocire din cauza acestui exces. Sau poate prietenele Penelopei, niște adolescente care nu frecventează școala, fardate excesiv și folosind un limbaj nepotrivit vârstei lor să fi creat impresia asta, nu știu dar ceva este.
În fine, poate are mai puțină importanță că nu mi-a plăcut mie, pe Luca auzindu-l de mai multe ori râzând zgomotos, ceea ce este un semn al încântării. Nici nu știu dacă pentru el au contat aceste aspecte.
A apărut volumul doi, „Dosarul clopoțeilor de Crăciun”, al doilea caz al Detectivilor Aerieni. Îl voi achiziționa pentru a vedea cum continua povestea și ce ghidușii mai fac mici noștri detectivi.
Crăciun! Prilej de sărbătorit și de arătat că-ți pasă; de familie, prieteni ori chiar de necunoscuți.
Prilej de a dărui din adâncul sufletului fără a urmări nici un scop ascuns.
Pe lângă alte cadouri, în fiece an, Moșul nu uită să ne lase și câteva exemplare din mult îndrăgitele noastre cărți. Că-s enciclopedii, cărți de aventură, științifice ori povești, ele sunt mereu, la orice oră, binevenite în cuibul nostru.
E minunat când le găsim sub brad dar procesul lor de achiziționare este unul destul de spectaculos de care mă ocup, în exclusivitate, eu. Dacă e să sufăr de shopping compulsiv acest lucru este valabil doar la cărți. În rest nu-mi place să cumpăr nimic cu aceeași asiduitate și nici o noutate înafară de tipăritură nu mă face atât de sensibilă. Deh! e o meteahnă mai veche cu care mi-e foarte bine.
Ca de obicei, nu am putut sorta mai la sânge și m-am trezit (de parcă era vreo mirare!) că-s așa de multe cărți și nu le pot pune pe toate sub brad. Sau, aș fi putut, dar ele nu mai avea parte de atenția cuvenită. Și așa, consola a fost ultima scoasă de copil de sub pom iar în aceste condiții a avut timp să zăbovească peste titlurile găsite.
Am dorit, excesiv de mult, să-i ofer 20 Shakespeare Children s stories – The complete colectionsși am prins o ofertă de nerefuzat. În condițiile în care întregul set costă 94,70 € cu reducere de 31,29 € pe bookdepository.com, eu am dat 80 de lei. Dar odată ce Luca le-a deschis am văzut că am fost norocoasă, pentru că el a ajuns la un nivel mai ridicat cu studiul limbii engleze decât sunt concepute aceste cărțulii. Dar nu strică, nici așa, o introducere în opera marelui Will.
În prezentare, pe site, scrie așa:
For ages 12-17
Format Paperback | 1280 pages
Dimensions 132 x 202 x 102mm | 1,102.22g
Publication date 06 Sep 2012
Iată cum arată în interior. Textul este foarte puțin, pe un font extrem de mare iar desenele sunt din abundență.
Însă având în vedere că scrierile lui Shakespeare sunt grele și pentru vârste mai mari, cred că e de bun augur varianta aceasta. Mă gândesc că știu ei mai bine!
Avem și altă variantă, în limba română, tot pentru copii, de care ne-am legat anul trecut dar nu a avut succesul scontat. Vom vedea cu acestea cum se vor desfășura lucrurile.
Inegalabil ca impact vizual, acest ghid unic ilustreaza, descrie si explica incredibile increngaturi de fiinte care formeaza regnul animal. De la cele mai mari mamifere la cele mai mici nevertebrate, aceasta enciclopedie catalogheaza fiecare familie importanta si face profilul a peste 2 000 de specii de animale salbatice. Fotografiile spectaculoase, hartile si simbolurile care infatiseaza distributii geografice si habitate, informatiile despre caracteristicile morfologice si obiceiurile de viata insumeaza o baza de date inestimabila.
Și Fantasticele cărți zburătoare ale D-lui Morris Lessmore a poposit în rafturile noastre. E genul de carte pe care Luca-l citește dintr-o suflare dar am achiziționat-o pentru ce și cum se poate lucra pe ea. E foarte frumos ilustrată iar mesajul transmis este unul pe măsură.
Și cu mine Moșul a fost darnic, în punguța mea găsindu-se următoarele titluri:
Cam așa ne-a răsfățat Moșul. „Un băiat numit Crăciun” e deja la jumătate. În ceea ce mă privește, dacă mă căutați, mă găsiți la Palat pe lângă Țarină și ai ei copii. De-am fi sănătoși că avem cu ce ne mângâia sufletele și mințile. Spor la citit!
Ah! Nu vreau să uit de Noel pentru că este cel mai nou prieten al lui Luca.
Ultima zi din Calendarul de Advent pe anul acesta. Pot afirma, fără să greșesc, că a fost cel mai gustat, preferat, iubit calendar din câte au fost până acum.
Freamătul zilnic cu care au fost deschise pliculețele a confirmat-o. Răspunsurile la întrebările găsite au fost simple și la obiect. Fără multe înflorituri. 🙂
Ne pare rău și mie, dar mai ales lui că s-au terminat și astăzi de dimineață, când a văzut că nu mai este nici un plic m-a întrebat dacă nu pot face un calendar pentru fiecare anotimp. Și nu cred c-ar fi o idee rea.
Nu știu dacă o voi putea pune în practică dar mă voi gândi. Ar fi o ceva deosebit. 🙂
Pentru că ultima întrebare a rămas nepublicată, voi face acum asta. Sunt convinsă că mai târziu, întrebările astea de nici câteva secunde vor produce o mare bucurie.
Așadar, întrebarea cu numărul 25 este:
Și ultimul răspuns:
Rămâne să mă gândesc la propunerea lui Luca. Să aveți un final de an frumos și sănătos!
Uite că toată nebuneala s-a calmat! Pentru noi, toate se derulează la relanti. Finalul de an și ceea ce a fost înaintea lui ne-a epuizat; la propriu! Ne-a supt de vlagă dar nu și de idei. Ne-a prins cu imunitatea țăndări dar cu speranțe și planuri de lucru.
Toți ai casei suntem bolnavi într-o formă sau alta. Noi, cei copți, n-o prea rostim și căutăm s-o tratăm așa cum trebuie să vadă cel mic. Cel mare e plecat dar nici pe el nu l-au ocolit problemele de sănătate. Nu sunt foarte grave dar sunt și asta sporește disconfortul.
Dar le-o trece noi, că nu e prima dată când ne-au tăvălit așa.
După ce o zi întreagă am citit, jucat Mario și uitat la un film, Hugo Cabret, pe care-l așteptam tocmai din 2013, nu am putut să mă reașez iar în pat fără să le mulțumesc colaboratoarelor mele. Lor, celor care îmi provoacă atâta bucurie, doresc să le mulțumesc. Pentru încredere dar și pentru provocări!
Le transmit toată stima și considerația mea și le aștept pentru că știu că împreună putem realiza lecții și abordări de care copiii au nevoie.
Un ursuleț elegant așa, ca de sărbătoare, vă prezintă o paletă de culori. Vă invit să lăsați câteva vorbe pe culoarea care vă caracterizează cel mai bine.
Sărbători cu tihnă, dascăli iscusiți, devotați și implicați! Crăciun fericit!
Moș Crăciun a sosit, din nou! A adus mare bucurie cu atât mai mult cu cât Luca este convins 1000% că el există cu adevărat. De mai mulți ani, în luna decembrie, el ține o corespondență cu vestitul Moș iar bucuria și încântarea care i se citește pe chip ar convinge orice sceptic de veridicitatea lui. Anul trecut mi-am spus că anul ăsta va fi altfel că își va reconsidera poziția, dar în ciuda spuselor tuturor, a colegilor, cunoștințelor sau mai știu eu ce binevoitori, convingerea lui a rămas neclintită. Și în definitiv, câți dintre noi pot spune, cu mâna pe inimă, că Moș Crăciun nu există?
Ei bine, eu afirm, răspicat, Moș Crăciun există cu adevărat!
Atunci când era în clasa a I-a, Luca i-a cerut Moșului un joc cu Mario. Acesta nu putea veni decât însoțit de o consolă pentru că se știe că așa funcționează jocul. Dacă în copilăria mea Crăciunul îl asociam cu miros de portocale iată că acum îl asociez cu acest Mario și Luigi și toată ceata. Și îmi crează un confort sporit. 🙂
Mario este o franciză media deținută de Nintendo și creată de Shigeru Miyamoto 1983. Mario și-a făcut prima apariție în anul 1981, în jocul Donkey Kong de pe arcade, purtând numele de Jumpman. Primul joc ce a inclus numele de Mario în titlu, a fost Mario Bros., din 1983, joc ce a marcat și prima apariție a lui Luigi, fratele mai mic al lui Mario. Mario este deasemenea și mascota firmei Nintendo, făcându-și apariția pe toate consolele de jocuri video create vreodată de Nintendo, incluzând Super Mario Galaxy si Super Paper Mario pe Wii.
Țin să spun că l-am avut pe Mario și când era Răzvan mic, dar pe vremea aceea nu existau console atât de performante și știu că aveam niște casete, ca niște cutiuțe și un soi de consolă rudimentară în care le băgam. Mi-a plăcut și atunci conceptul dar și faptul că personajul principal nu este unul agresiv, nu sare sângele pe pereți și nu există urlete ori un limbaj nepotrivit.
Mario este un instalator italian, scund și îndesat, cu păr șaten și mustață neagră, ce locuiește în Mushroom Kingdom (Regatul Ciupercilor). El este îmbrăcat cu un tricou roșu și o salopetă albastră și poartă o pălărie cu inițiala M. Înfățișarea standard a acestui personaj nu este schimbată aproape niciodată. Luigi este mai înalt decât fratele său, cu toate că este mai mic ca vârstă. Singurele diferențe între cei doi, pe lângă înalțime, sunt și culoarea hainelor (Luigi este îmbrăcat în verde) și litera de pe șapcă (L în cazul său). Luigi este descris deasemenea, ca fiind mult mai timid și mai fricos decât Mario. Alte personaje importante ale seriei sunt: Princess Peach, Bowser, Toad, Wario, Donkey Kong și Yoshi. Unor personaje le-au fost create propriile lor serii de succes, exemplând cazurile lui Yoshi și Wario. Pe baza poveștii originale, Nintendo a creat o mulțime de francize spin-off, cum ar fi: Dr. Mario, Mario Party, Mario Kart, Mario Tennis, Mario Golf, Paper Mario, Mario & Luigi, Mario Vs. Donkey Kong etc. Un lucru foarte important este și faptul că Super Mario Bros., de pe NES a intrat în Cartea Recordurilor cu onoarea de cel mai vândut video game din toate timpurile. (wikipedia)
Primele jocuri le-am jucat eu, asta până s-a dumirit cel mic cam cum stă treaba, apoi ușor-ușor a căpătat o dexteritate demnă de invidiat. În cursul anului nu pot să spun că stă cu orele pe consolă, dar în preajma sărbătorilor și cât țin ele, Mario este un membru activ al familiei noastre. În timp, colecția lui a sporit și am ținut cont de preferințele rostite. Luca nu este un copil pretențios și nici insistent. Are un ritm ușor de acceptat și este înțelegător în privința multă aspecte pe care eu nu le consider ok.
Cu câteva zile înainte de Crăciun, atunci când punem instalațiile în cameră, la ceas de seară știu că apare și Mario. Grafica este foarte frumoasă, melodiile pe măsură, faptul că nu se stă cu ochii într-un ecran mic ci la distanță de câțiva metri sunt aspecte foarte importante care recomandă jocul.
Anul acesta, în corespondența cu Moșul, Luca i-a cerut Super Mario 3D World, dar pentru că jocul este pentru consolă wii u, darnicul Moș a adus și consola potrivită. Vă puteți închipui bucuria copilului? Nu știu dacă puteți! 🙂
Înainte de a veni Moșul, Luca a dorit să termine Super Mario Galaxy de care nu prea avusese timp. Și a reușit! A reușit să ajungă „master of galaxy” ducând la bun sfârșit unul dintre cele mai complexe niveluri ale provocării. Și iar vă întreb: puteți bănui bucuria care a însoțit acest titlu?
Am filmat câteva frânturi din jocul lui și vă invit să le urmăriți.
Nu au lipsit cărțile din cadourile aduse ori alte lucrușoare care ne fac plăcere, dar despre ele în ziua ce urmează.
Fie ca darurile primite să vă lumineze sufletele, să vă îmbuneze inimile și să vă destupe mințile.
Crăciun fericit!
Azi vine Moșul! Așa e la noi dintotdeauna adică vine în seara de ajun. Niciodată nu mi-a plăcut obiceiul ăsta cu dimineața, atunci când cu ochii cârpiți de somn nici nu ai puterea să te bucuri. Dar poate că dacă așa aș fi văzut în copilărie nu mi s-ar mai fi părut ceva ciudat.
În fine, mi-e comod și plăcut sufletului felul ăsta și nu vreau să-l schimb. Dar până vom găsi cadourile sub brad, Luca a avut curiozitatea, la prima oră, să deschidă întrebarea cu numărul 24.
Răspunsul:
Fie ca să găsiți sub brad, în seara asta ori mâine dimineață, măcar o parte din ceea ce vă doriți! ❤