Machete didactice – „Ciuboțelele ogarului” de Călin Gruia

Etichete

Ciuboțelele ogarului, Călin Gruia, macheta iepuras, machete polistiren, machetă han, machetă ogar, machetă urs hangiu, pictură pe polistiren, povești pentru copii

Într-o zi, un iepure pornise spre un iarmaroc. Avea doi galbeni. Voia să îşi cumpere ceva pentru încălţat, căci era desculţ. Începuseră ploile de toamnă. Vântul împrăştia frunzele pe poteci şi frigul prinse să-l strângă de picioare. Îşi trase pălăria veche până la urechi şi iuţi pasul, ca să ajungă mai repede la iarmaroc.Şi cum mergea repede, ciulind urechile la orice zgomot, spre seară, se întâlni cu un ogar.

– Încotro, iepuraşule?
– Mă duc la iarmaroc să-mi cumpăr ciuboţele.
– Păi, tot acolo merg şi eu, am treabă cu un negustor… Ciuboţele se găsesc câte vrei, numai bani să ai!
– Am doi galbeni, şopti iepurele.
Şi au mers ei aşa, au mers, până s-a întunecat. O ploaie rece şi deasă se porni, iar iepuraşului îi dârdâiau dinţii de frig. Ogarul spuse că ar fi bine să poposească la hanul lui Moş Martin.

Ogarul comandă mâncare, cu toate că nu avea nici un ban. Mâncă lacom şi bău, de se miră şi ursul. Iepurele fu nevoit să plătească. Tare necăjit era! Dar, pe la miezul nopţii, încălţă ciuboţelele ogarului, păşi încet, ieşi din han şi fugi.

Dimineaţa, când s-a trezit Ogarul, a vrut să se încalţe cu ciuboţelele… Dar a văzut că nu mai sunt lângă sobă! S-a luat după urmele ciuboţelelor, a fugit, a tot fugit, dar nu a putut să-l prindă pe Iepure.
Şi în ziua de azi mai aleargă după el, iar Iepurele, când vede Ogarul, fuge de el.

Pentru a exemplifica exact cum a ajuns iepurele să aibă ciubote și ogarul să rămână fără ele, am confecționat o pereche de ciuboțele separat așa cum am meșterit și o pereche de picioare. Ele vor fi atașate, cu ajutorul unor bolduri mai lungi, de machetele principale așa putând înainta în poveste.:) E o modalitate care optimizează timpul, pentru că era mai greu de „încălțat și descălțat” personajele în alt fel.

Tuturor machetelor le-am făcut postament pentru a putea fi manevrate de copii.

Machete didactice – „Capra cu trei iezi” de Ion Creangă

Etichete

Capra cu trei iezi, Ioan Creangă, machete didactice, machete polistiren, machetă Capră cu coșul, machetă ied mare, machetă ied mic, machetă ied mijlociu, machetă secvență poveste, povești pentru copii

Era odată o capră care avea trei iezi. Iedul cel mare și cu cel mijlociu dau prin băț de obraznici ce erau; iară cel mic era harnic și cuminte. Vorba ceea: „Sunt cinci degete la o mână și nu samănă toate unul cu altul”.

Într-o zi, capra cheamă iezii de pe-afară și le zice:

– Dragii mamei copilași ! Eu mă duc în pădure ca să mai duc ceva de-ale guri. Dar voi, încuieți ușa după mine, ascultați unul de altul, și să nu cumva să deschideți până ce nu-ți auzi glasul meu. Când voi veni eu, am să vă dau de știre, ca să mă cunoașteți, și am să vă spun așa:

Trei iezi cucuieți
Ușa mamei descuieți!
Că mama v-aduce vouă:
Frunze-n buze,
Lapte-n țâță
Drob de sare
În spinare,
Mălăieș
În călcăieș
Smoc de flori
Pe subsuori.

Auzit-ați ce-am spus eu?
– Da, mămucă, ziseră iezii.
– Pot să am nădejde în voi?
– Să n-ai nici o grijă, mămucă, apucară cu gura înainte cei mai mari. Noi suntem odată băieți, și ce-am vorbit odată vorbit rămâne.
– Dacă-i așa, apoi veniți să vă sărute mama! Dumnezeu să vă apere de cele rele, și mai rămâneți cu bine!
– Mergi sănătoasă, mămucă, zise cel mic, cu lacrimi în ochi, și Dumnezeu să-ți ajute ca să te întoarne cu bine și să ne-aduci demâncare.

Apoi capra iese și se duce în treaba ei. Iar iezii închid ușa după dânsa și trag zăvorul. Dar vorba veche: „Păreții au urechi și fereștile ochi”. Un dușman de lup – ș-apoi știți care? – chiar cumătrul caprei, care de mult pândea vreme cu prilej ca să pape iezii, trăgea cu urechea la păretele din dosul casei, când vorbea capra cu dânșii.

„Bun! zise el în gândul său. Ia, acum mi-e timpul… De i-ar împinge păcatul să-mi deschidă ușa, halal să-mi fie ! Știu că i-aș cărnoși și i-aș jumuli!” Cum zice, și vine la ușă; și cum vine, și începe:

Trei iezi cucuieți
Ușa mamei descuieți!
Că mama v-aduce vouă:
Frunze-n buze,
Lapte-n țâțe,
Drob de sare
În spinare,
Mălăieș
În călcăieș
Smoc de flori
Pe subsuori.

– Hai! deschideți cu fuga, dragii mamei, cu fuga!
– Ia! Băieți, zise cel mai mare, săriți și deschideți ușa, că vine mama cu demâncare.
– Săracuțul de mine! zise cel mic. Să nu cumva să faceți pozna să deschideți, că-i vai de noi! Asta nu-i mămuca. Eu o cunosc de pe glas; glasul ei nu-i așa de gros și de răgușit, că-i mai subțire și mai frumos!
Lupul, auzind aceste, se duse la un ferar și puse să-i ascute limba și dinții, pentru a-și subția glasul, ș-apoi, întorcându-se, începu iar :

Trei iezi cucuieți
Ușa mamei descuieți!…

– Ei, vedeți, zise iarăși cel mare; dacă mă potrivesc eu vouă? Nu-i mămuca, nu-i mămuca!

D-apoi cine-i dacă nu-i ea? Că doar și eu am urechi! Mă duc să-i deschid.
– Bădică! bădică! zise iarăși cel mic. Ascultați-mă și pe mine! Poate mai de-apoi a veni cineva ș-a zice:

Deschideți ușa,
Că vine mătușa!

ș-atunci voi trebuie numaidecât să deschideți? D-apoi nu știți că mătușa-i moartă de când lupii albi și s-a făcut oale și ulcioare, sărmana?

– Apoi, da ! nu spun eu bine? zise cel mare. Ia, de-atunci e rău în lume, de când a ajuns coada să fie cap… Dacă te-i potrivi tu acestora, îi ține mult și bine pe mămuca afară. Eu, unul, mă duc să deschid.

Atunci mezinul se vâră iute în horn și, sprijinit cu picioarele de prichiciu și cu nasul de funingine, tace ca peștele și tremură ca varga de frică. Dar frica-i din raiu, sărmana! Asemene cel mijlociu, tuștiu! iute sub un cherșin; se-nghemuiește acolo cum poate, tace ca pământul și-i tremură carnea pe dânsul de frică: Fuga-i rușinoasă, da-i sănătoasă!

… Însă cel mare se dă după ușă și – să tragă, să nu tragă? – în sfârșit, trage zăvorul… Când iaca!… ce să vadă? ș-apoi mai are când vede?… căci lupului îi scăpărau ochii și-i sfârâia gâtlejul de flămând ce era. Și, nici una, nici două, haț! pe ied de gât, îi răteză capul pe loc și-l mănâncă așa de iute și cu atâta poftă, de-ți părea că nici pe-o măsea nu are ce pune. Apoi se linge frumușel pe bot și începe a se învârti prin casă cu neastâmpăr, zicând:

– Nu știu, părerea m-a amăgit, ori am auzit mai multe glasuri? Dar ce Dumnezeu?! Parc-au intrat în pământ… Unde să fie? Se ițește el pe colo, se ițește pe dincolo, dar pace bună! iezii nu-s nicăiri!
– Mă!… că mare minune-i asta!… dar nici acasă n-am de coasă… ia să mai odihnesc oleaca aste bătrânețe!
Apoi se îndoaie de șele cam cu greu, și se pune pe cherșin. și când s-a pus pe cherșin, nu știu cum s-au făcut, că ori cherșinul a crăpat, ori cumătrul a strănutat…
Atunci iedul de sub cherșin, să nu tacă? – Îl păștea păcatul și-l mânca spinarea, sărăcuțul!
– Să-ți fie de bine, nănașule!
– A!… ghidi! ghidi! ghiduși ce ești! Aici mi-ai fost? Ia vină-ncoace la nănășelul, să te pupe el! Apoi ridică cherșinul binișor, înșfăcă iedul de urechi și-l flocăiește și-l jumulește și pe-acela de-i merg petecele!… Vorba ceea : „Că toată paserea pe limba ei piere”.

Pe urmă se mai învârte prin casă, doar a mai găsi ceva, dar nu găsește nimic, căci iedul cel cuminte tăcea molcum în horn, cum tace peștele în borș la foc. Dacă vede lupul și vede că nu mai găsește nimic, își pune în gând una : așază cele două capete cu dinții rânjiți în ferești, de ți se părea că râdeau; pe urmă unge toți păreții cu sânge, ca să facă și mai mult în ciuda caprei, ș-apoi iese și-și caută de drum. Cum a ieșit dușmanul din casă, iedul cel mic se dă iute jos din horn și încuie ușa bine. Apoi începe a se scărmăna de cap și a plânge cu amar după frățiorii săi.

– Drăguții mei frățiori! De nu s-ar fi înduplecat, lupul nu i-ar fi mâncat! și biata mamă nu știe de astă mare urgie ce-a venit pe capul ei!
Și bocește el și bocește până îl apucă leșin! Dar ce era să le facă ? Vina nu era a lui, ce au căutat pe nas le-a dat.
Când jălea el așa, iacă și capra venea cât putea, încărcată cu de-a mâncării și gâfuind. Și cum venea, cât de colo vede cele două capete, cu dinții rânjind, în ferești.
– Dragii mămucuței, dragi! Cum așteaptă ei cu bucurie și-mi râd înainte când mă văd!

Băieții mamei, băieți,
Frumușei și cucuieți!                            

Bucuria caprei nu era proastă. Dar când s-apropie bine, ce să vadă? Un fior rece ca gheața îi trece prin vine, picioarele i se taie, un tremur o cuprinde în tot trupul, și ochii i se păinjinesc. Și ce era nu era a bine!… Ea însă tot merge pân’ la ușă, cum poate, crezând că părerea o înșală… și cum ajunge, și începe

Trei iezi cucuieți
Ușa mamei descuieți!
Că mama v-aduce vouă:
Frunze-n buze,
Lapte-n țâțe,
Drob de sare
În spinare,
Mălăieș
În călcăieș
Smoc de flori
Pe subsuori.

Atunci iedul mezin – care acum era și cel dintâi și cel de pe urmă – sare iute și-i deschide ușa. Apoi s-aruncă în brațele mâne-sa și cu lacrimi de sânge începe a-i spune:

– Mămucă, mămucă, uite ce am pățit noi! Mare foc și potop au căzut pe capul nostru!
Capra atunci, holbând ochii lung prin casă, o cuprinde spaima și rămâne încremenită!… Dar mai pe urmă, îmbărbătându-se, și-a mai venit puțin în fire ș-a întrebat:
– Da’ ce-a fost aici, copile?
– Ce să fie, mămucă? Ia, cum te-ai dus dumneata de-acasă, n-a trecut tocmai mult și iacă cineva s-aude bătând la ușă și spunând :
Trei iezi cucuieți,
Mamei ușa descuieți…
– Și?…
– Și frate-meu cel mare, nătâng și neastâmpărat cum îl știi, fuga la ușă să deschidă.
– Ș-atunci?…
– Atunci, eu m-am vârât iute în horn, și frate-meu cel mijlociu în cherșin, iar cel mare, după cum îți spun, se dă cu nepăsare după ușă și trage zăvorul!…
– Ș-atunci?…
– Atunci, grozăvie mare! Nănașul nostru și prietenul dumitale, cumătrul lup, se și arată în prag!
– Cine? Cumătrul meu? El? Care s-a jurat pe părul său că nu mi-a spărie copilașii niciodată?
– Apoi da, mamă! Cum vezi, i-a umplut de spărieți!
– Ei las’, că l-oiu învăța eu! Dacă mă vede că-s o văduvă sărmană și c-o casă de copii, apoi trebuie să-și bată joc de casa mea? Și pe voi să vă puie la pastramă ? Nici o faptă fără plată… Ticălosul și mangositul! Încă se rânjea la mine câteodată și-mi făcea cu măseaua… Apoi doar eu nu-s de-acelea de care crede el : n-am sărit peste garduri niciodată de când sunt. Ei, taci, cumătre, că te-oiu dobzăla eu ! Cu mine ți-ai pus boii în plug ? Apoi, ține minte că ai să-i scoți fără coarne!
– Of, mămucă, of! Mai bine taci și lasă-l în plata lui Dumnezeu ! Că știi că este o vorbă : „Nici pe dracul să-l vezi, da’ nici cruce să-ți faci!”
– Ba nu, dragul mamei! „Că până la Dumnezeu, sfinții îți ieu sufletul.” ș-apoi ține tu minte, copile, ce-ți spun eu : că de i-a mai da lui nasul să mai miroase p-aici, apoi las’!… Numai tu, să nu cumva să te răsufli cuiva, ca să prindă el de veste.

Și de-atunci căuta și ea vreme cu prilej ca să facă pe obraz cumătru-său. Se pune ea și stă în cumpene, cum să dreagă și ce să-i facă?
„Aha! ia, acum i-am găsit leacul, zise ea în gândul său. Taci! că i-oiu face eu cumătrului una de ș-a mușca labele!”
Aproape de casa ei era o groapă adâncă; acolo-i nădejdea caprei.
– La cadă cu dubală, cumătre lup, că nu-i de chip!… Ia, de-acu să-ncepe fapta : Hai la treabă, cumătriță, că lupul ți-a dat de lucru!”
Și așa zicând, pune poalele-n brâu, își suflecă mânicele, ațâță focul și s-apucă de făcut bucate. Face ea sarmale, face plachie, face alivenci, face pască cu smântână și cu ouă și fel de fel de bucate. Apoi umple groapa cu jăratic și cu lemne putregăioase ca să ardă focul mocnit. După asta așază o leașă de nuiele numai întinată și niște frunzări peste dânsa : peste frunzări toarnă țărână și peste țărână așterne o rogojină. Apoi face un scăuieș de ceară anume pentru lup. Pe urmă lasă bucatele la foc să fearbă și se duce prin pădure să caute pe cumătru-său și să-l poftească la praznic. Merge ea cât merge prin codru, până ce dă pe-o prăpastie grozavă și întunecoasă și pe-o tihăraie dă peste lup.
– Bună vreme, cumătro! Da’ ce vânt te-a abătut pe-aici?
– Bună să-ți fie inima, cumătre, cum ți-i căutătura… apoi da, nu știi dumneata că nevoia te duce pe unde nu ți-i voia? Ia, nu știu cine-a fost pe la mine pe-acasă în lipsa mea, că știu că mi-a făcut-o bună!
– Ca ce fel, cumătriță dragă?
– Ia, a găsit iezii singurei, i-a ucis și i-a crâmpoțit, de le-am plâns de milă! Numai văduvă să nu mai fie cineva!
– Da’ nu mai spune, cumătră!
– Apoi de-acum, ori să spun, ori să nu mai spun, că totuna mi-e. Ei, mititeii, s-au dus cătră Domnul, și datoria ne face să le căutam de suflet. De aceea am făcut și eu un praznic, după puterea mea, și am găsit de cuviință să te poftesc și pe d-ta, cumătre; ca să mă mai mângâi…
– Bucuros, dragă cumătră, dar mai bucuros eram când m-ai fi chemat la nuntă.
– Te cred, cumătre, d-apoi, da, nu-i cum vrem noi, ci-i cum vre Cel-de-sus.
Apoi capra pornește înainte plângând, și lupul după dânsa, prefăcându-se că plânge.
– Doamne, cumătre, Doamne! zise capra suspinând. De ce ți-e mai drag în lume, de-aceea n-ai parte…
– Apoi da, cumătră, când ar ști omul ce-ar păți, dinainte s-ar păzi. Nu-ți mai face și dumneata atâta inimă rea, că odată avem să mergem cu toții acolo.
– Așa este, cumătre, nu-i vorba. Dar sărmanii găgălici, de cruzi s-au mai dus!
– Apoi da, cumătră; se vede că și lui Dumnezeu îi plac tot puișori de cei mai tineri.
– Apoi, dacă i-ar fi luat Dumnezeu, ce ți-ar fi? D-apoi așa?
– Doamne, cumătră, Doamne! Oiu face și eu ca prostul… Oare nu cumva nenea Martin a dat pe la dumneata pe acasă? Că mi-aduc aminte ca acu că l-am întâlnit odată prin zmeuriș; și mi-a spus că dacă-i vrea dumneata să-i dai un băiet, să-l învețe cojocăria.
Și din vorbă-n vorbă, din una-n alta, ajung pân-acasă la cumătră!
– Ia poftim, cumătre, zise ea luând scăuieșul și punându-l deasupra groapei cu pricina, șezi cole și să ospătezi oleacă din ceea ce ne-a dat Dumnezeu!

Răstoarnă apoi sarmalele în strachină și i le pune dinainte.
Atunci lupul nostru începe a mânca hâlpav; și gogâlț, gogâlț, gogâlț, îi mergeau sarmalele întregi pe gât.
– Dumnezeu să ierte pe cei răposați, cumătră, că bune sarmale ai mai făcut!
– Și cum ospăta el, buf ! cade fără sine în groapa cu jăratic, căci scăuieșul de ceară s-a topit, și leașa de pe groapă nu era bine sprijinită : nici mai bine, nici mai rău, ca pentru cumătru.
– Ei, ei! Acum scoate, lupe, ce-ai mâncat! Cu capra ți-ai pus în cârd? Capra ți-a venit de hac!
– Văleu, cumătră, tălpele mele! Mă rog, scoate-mă că-mi arde inima-n mine!
– Ba nu, cumătre; c-așa mi-a ars și mie inima după iezișorii mei ! Lui Dumnezeu îi plac pui de cei mai tineri; mie însă-mi plac și de iști mai bătrâni, numai să fie bine fripți; știi, cole, să treacă focul printr-înșii.
– Cumătră, mă pârlesc, ard de tot, mor, nu mă lăsa!
– Arzi, cumătre, mori, că nici viu nu ești bun! De-abie i-a mai trece băietului istuia de spărieț, că mult păr îmi trebuia de la tine ca să-l afum. Ți-aduci aminte, dihanie răutăcioasă și spurcată, când mi te-ai jurat pe părul tău? și bine mi-ai mâncat iezișorii!

– Mă ustură inima-n mine, cumătră! mă rog, scoate-mă, și nu-ți mai face atâta osândă cu mine!

– Moarte pentru moarte, cumătre, arsură pentru arsură, că bine-o mai plesniși dînioare cu cuvinte din scriptură!

După aceasta, capra și cu iedul au luat o căpiță de fân ș-au aruncat-o peste dânsul, în groapă, ca să se mai potolească focul. Apoi, la urma urmelor, năpădiră asupra lui și-i mai trântiră în cap cu bolovani și cu ce-au apucat, până-l omorâră de tot. Și așa s-a păgubit sărmana capră și de cei doi iezi, da’ și de cumătru-său lupul păgubașă a rămas, și păgubașă să fie.

Și auzind caprele din vecinătate de una ca aceasta, tare le-au mai părut bine! Și s-au adunat cu toatele la priveghiu și unde nu s-au așternut pe mâncate și pe băute, veselindu-se împreună…

Și eram și eu acolo de față, și-ndată după aceea am încălecat iute pe-o șea, ș-am venit de v-am spus povestea așa, ș-am mai încălecat pe-o roată și v-am spus jitia toată; și unde n-am mai încălecat pe-o capșună și v-am spus, oameni buni, o mare și gogonată minciună!

Machete didactice – Inepuizabile surse de inspirație. Anotimpuri

Etichete

machetă Anotimpul Iarna, machetă anotimpul Primăvara, machetă Anotimpul Toamna, machetă Anotimpul Vara, povești pentru copii

Într-un sat îndepărtat trăia un bătrân pe nume An care avea patru fiice: Primăvara, Vara,Toamna şi Iarna. Bătrânul trăia liniştit împreună cu fiicele sale, netulburaţi de nimeni. Îşi ducea viaţa în modestie, lucrând pământul, culegând roadele şi înfruptându-se din ele în anotimpul rece. Fiicele sale ajutau la treburile casei şi mergeau şi la câmp, ba chiar şi la pădure. De! după puterile lor, ca doar erau nişte copile sprinţare, neştiutoare de păcat şi purtare urâtă. Tatăl lor le sfătuia seara la lumina opaiţului, să fie cuminţi, să ajute oamenii, să se îmbrace cuviincios, să fie bune, milostive şi credincioase.

Fetele, ascultătoare cum erau, au mâncat colăceii şi imediat s-au prefăcut în nişte zâne, numite anotimpuri. Fata cu numele de Primăvara avea o rochie verde, cu floricele prinse pe ea. În picioare pantofiori din ciuboţica-cucului iar pe cap purta o coroniţa cu un soare mai mic. În jurul ei erau numai păsărele gureşe, iepuraşi şi mieluşei. Cea de-a doua fiică, Vara, era îmbrăcată într-o rochie roşie de trandafiri, petunii şi cavaleri. În picioare avea săndăluţe împletite din frunze de tei argintiu. În păr avea raze de soare. Purta un coş plin cu flori si fructe coapte.

A treia fiică, Toamna, avea şi ea o rochie din frunze galbene, maro-ruginii iar la poale o margine din crizanteme albe. În păr avea steluţe de rouă şi de brumă. În mâna dreaptă purta un coş mai mare cu legume şi fructe. Toate erau îmbietoare!

Nu am uitat nici pe a patra fiică, pe Iarna. Aceasta avea o rochie strălucitoare de argint, cu o centură bătută cu diamante. Pe frunte purta o coroniţă din pietre preţioase argintii, iar în picioare avea cizmuliţe din gheaţă.

Povestea o puteți citi în întregime pe povești pentru copii. Mulțumesc frumos pentru inspirație.

Machetele au fost făcute la cerere, după modelele trimise de doamna Daniela. Doresc să-i mulțumesc pentru încredere și colaborare.

Machete didactice – Scufița Roșie

Etichete

literatură pentru copii, machete didactice, machete polistiren, machetă Scufiţa Roşie, povești pentru copii, Scufița Roșie - poveste radiofonică, Scufița roșie desene animate, Scufița Roșie poveste

A fost odată o fetiţă zglobie şi drăgălaşă, pe care o iubea oricine de cum o vedea.

Dar mai dragă decât oricui îi era ea bunicii, care nu ştia ce daruri să-i mai facă. Odată, bunica îi dărui o scufiţă de catifea roşie şi pentru că-i şedea tare bine fetiţei şi nici nu mai voia să poarte altceva pe cap, o numiră de atunci Scufiţa Roşie.

Într-o zi, maică-sa îi zise:

– Scufiţă Roşie, ia bagă-n coşuleţ bucata asta de cozonac şi sticla asta cu vin şi du-le bunicii, că e bolnavă şi slăbită şi bunătăţile astea o să-i ajute să-şi mai vină în puteri. Da’ vezi de pleacă mai înainte de-a se lăsa zăpuşeala şi caută de mergi frumos şi să nu te abaţi din drum; altfel, cine ştie, de alergi, ai putea să cazi şi să spargi sticla şi atunci bunicuţa cu ce o să se mai aleagă? Iar când o fi să intri în casă, nu uita să-i dai bunicii „bună dimineaţa” şi vezi să nu înceapă a-ţi umbla ochii prin toate ungherele!

– Aşa am să fac! îi făgădui Scufiţa Roşie şi-şi luă rămas bun la plecare.

Bunica locuia în pădure, cam la vreo jumătate de ceas depărtare de sat. Şi de cum intră Scufiţa Roşie în rariştea codrului, numai ce-i ieşi înainte lupul. Dar Scufiţa Roşie nu ştia ce lighioană rea e lupul şi nu se temu defel când îl văzu.

– Bună ziua, Scufiţă Roşie! îi zise el.

– Mulţumesc frumos, lupule.

– Încotro aşa de dimineaţă, Scufiţă Roşie?

– Ia, până la bunicuţa!

– Şi ce duci acolo, sub şorţ?

– Cozonac şi vin. Mama a făcut ieri cozonac şi-i duc niţeluş şi bunicii, care-i bolnavă şi slăbită, să mănânce şi ea, ca să-şi mai vină în puteri.

– Da’ unde şade bunică-ta, Scufiţă Roşie?

– Colo în pădure, la vreun sfert de ceas şi mai bine de aici. Cum ajungi sub cei trei stejari, ai şi dat de casa ei, iar ceva mai la vale e alunişul, pe care doar îl ştii! îi răspunse Scufiţa Roşie.

Lupul îşi zise în sinea lui: „Fragedă-i fetiţa asta! Ce mai îmbucătură pe cinste ar fi, zău aşa! Cu mult mai gustoasă decât baba! Da’ e vorba că trebuie să fiu şiret şi să ticluiesc în aşa fel lucrurile ca să pun mâna pe amândouă”…

Mai merse lupul o bucată de drum alături de Scufiţa Roşie şi apoi începu să-i spună cu glas mieros:

– Scufiţă Roşie, ia te uită ce flori frumoase strălucesc în jurul tău! Şi tu nici nu le iei în seamă măcar… Şi mie mi se pare că n-auzi nici ce dulce cântă păsărelele! Atât de serioasă păşeşti pe drum, de parcă te-ai duce la şcoală. Şi e atât de plăcut să hoinăreşti şi să zburzi prin pădure; e atâta veselie!

Scufiţa Roşie ridică privirea şi când văzu cum jucau razele soarelui printre crengile copacilor, când privi mai cu luare-aminte la florile frumoase care creşteau pretutindeni, îşi spuse în sinea ei:

„Mare bucurie i-aş face bunicii dacă i-aş duce şi-un buchet de flori proaspete! E atât de dimineaţă, că nu mi-e teamă c-am să întârzii!” Se abătu deci din drum şi o luă prin pădure, ca să culeagă flori. Rupea de ici una, de dincolo alta, dar îndată i se părea că puţin mai încolo îi zâmbeşte o floare şi mai ochioasă; alerga într-acolo şi, tot culegând margarete şi clopoţei, se pierdea tot mai mult în adâncul codrului. În ăst timp însă, lupul porni de-a dreptul spre casa bunicii şi bătu la uşă:

– Cine-i acolo?

– Eu sunt, Scufiţa Roşie, şi-ţi aduc cozonac şi-o sticlă cu vin. Dar deschide uşa, bunicuţo!

– Apasă pe clanţă şi intră! răspunse bunica, că eu mă simt slăbită şi nu mă pot da jos din pat.

Lupul apăsă pe clanţă, deschise uşa, se repezi glonţ spre patul bunicii şi, fără să scoată o vorbă, o înghiţi. Se îmbrăcă apoi cu hainele ei, îşi puse pe cap scufiţa, se culcă în pat şi trase perdelele.

În vremea asta, Scufiţa Roşie culesese atâtea flori, că abia le mai putea duce. Cum alerga ea de colo până colo, deodată îşi aminti de bunica şi porni degrabă spre căscioara din pădure. Şi nu mică îi fu mirarea când văzu uşa data de perete.

De îndată ce intră în odaie, o cuprinse neliniştea; totul i se părea atât de ciudat, încât îşi spuse: „Vai, Doamne, ce-o fi azi cu mine, de mi-e aşa de frică? Că doar altădată mă simţeam atât de bine la bunicuţa!”

Şi fără să mai aştepte, strigă:

– Bună dimineaţa!

Dar nu primi nici un răspuns.

Scufiţa Roşie se apropie atunci de pat şi dădu perdelele la o parte. Bunicuţa stătea întinsă în pat, cu scufia trasă peste ochi, şi avea o înfăţişare atât de ciudată, încât fetiţa întrebă:

– Vai, bunicuţo, da’ de ce ai urechi atât de mari?

– Ca să te pot auzi mai bine.

– Vai, bunicuţo, da’ de ce ai ochi atât de mari?

– Ca să te pot vedea mai bine.

– Vai, bunicuţo, da’ de ce ai mâini atât de mari?

– Ca să te pot apuca mai bine.

– Da’, bunicuţo, de ce ai o coşcogeamite gura?

– Ca să te pot înghiţi mai bine.

N-apucă să sfârşească ultimul cuvânt, că şi sări jos din pat şi-o înghiţi pe biata Scufiţa Roşie.

După ce-şi potoli foamea, lupul se culcă din nou în pat şi, prinzându-l somnul, adormi şi începu să sforăie de se cutremurau pereţii. Şi se întâmplă ca tocmai atunci să treacă prin faţa casei un vânător. Auzi el horcăiturile şi-şi spuse:

„Bre, da’ tare mai sforăie bătrâna! Nu cumva i-o fi rău?” Intră în casă şi, când se apropie de pat, îl văzu pe lup tolănit acolo.

– Ei drăcie, nu-mi închipuiam c-o să te găsesc aici, ticălos bătrân! izbucni vânătorul. De când te caut!

Îşi potrivi puşca şi voi să tragă, dar în clipa aceea îi trecu prin minte: „Dar dacă lupul a înghiţit-o pe bătrână? Poate c-aş mai putea s-o scap!” Aşa că nu mai trase, ci, luând o foarfecă, începu să taie burta lupului adormit. Abia apucase să facă vreo două-trei tăieturi, că se şi văzu strălucind scufiţa cea roşie a fetiţei şi când mai făcu o tăietură, fetiţa sări afară şi strigă:

– Vai, ce spaimă am tras! Ce întuneric era în burta lupului! După aceea au scos-o afară şi pe bunică. Era încă în viaţă, dar abia mai răsufla. Scufiţa Roşie adună în grabă nişte pietroaie şi toţi trei umplură cu ele burta lupului.

Când se trezi, lupul voi s-o ia la sănătoasa, dar pietroaiele atârnau atât de greu, că dihania se prăbuşi la pământ şi dădu ortul popii.

Cei trei nu-şi mai încăpeau în piele de bucurie. Bunicuţa mâncă cozonacul şi bău vinul pe care-l aduse fetiţa şi pe dată se înzdrăveni. Iar Scufiţa Roşie gândi în sinea ei, parcă mustrându-se: „De-aci înainte n-o să mă mai abat niciodată din drum când oi merge singură prin pădure, ci o să ascult de poveţele mamei!” (povești pentru copii)

Scufița Roșie – desene animate

Scufița Roșie – versuri Cutiuța muzicală

O scufită roșioară
Dacă port adeseori
Și un coș la subțioară
Cu merinde și cu flori
Este limpede socot
Că nu-s Barba Cot

Scufița Roșie eu sunt
Pe glume pusa și pe cânt
Străbat de veacuri drumul lung
La bunicuța să ajung

Dacă mama răbdătoare
Îmi repetă iar și iar
Să nu ies de pe cărare
Și prin iarbă să nu sar
Asta-nseamnă că de mult
Nu o prea ascult

Scufița Roșie eu sunt
Pe glume pusa și pe cânt
Străbat de veacuri drumul lung
La bunicuța să ajung

Dacă eu încalc povața
Stând cu fluturii la sfat
Și se trece dimineața
Și ajung pe înserat
Este limpede oricui
Că nu-i bine… Nu-i!

Scufița Roșie eu sunt
Pe glume pusa și pe cânt
Străbat de veacuri drumul lung
La bunicuța să ajung

Scufița Roșie – poveste radiofonică