Etichete
basmele copilăriei, despre povești și interpretarea lor, literatură pentru copii, machete didactice, machetă lup după copac, machetă Scufiţa Roşie, pictură pe polistiren, Scufița Roșie
Îmi place basmul Scufița Roșie și nu am încercat niciodată să-l analizez până în cele mai adânci cotloane. Am fost părtașă, la un moment dat, la o serie de polemici legate de subiectul basmelor vechi. Erau acolo tot soiul de remarci, unele mai crude ca altele, la care eu nu m-am gândit atunci când am auzit ori citit – mai apoi- băieților mei aceste basme. Aici nu e vorba numai de Scufița Roșie ci și de Cenușăreasa, Alba ca Zăpada, Pinocchio ori Capra cu trei iezi.
Iată o mostră la ce anume mă refer, pe care dacă veți dori s-o aprofundați, trebuie să citiți articolul integral din România liberă.
Am încercat şi noi să aflăm de ce nu mai sunt bune basmele de ieri pentru copiii de azi, de ce unii părinţi schimbă finalurile poveştilor când le citesc celor mici şi unii educatori refuză să le citească picilor anumite pasaje sau chiar poveşti întregi. În acest demers am apelat la un părinte care, în plus, este şi scenaristul şef al primei serii a serialului „În derivă”, difuzat de HBO, care, după cum telespectatorii ştiu prea bine, tratează subiectul psihoterapiei, iar unul dintre pacienţii doctorului Andrei Poenaru, interpretat de Marcel Iureş, era chiar o elevă. Andy Lupu ne-a lămurit cu ce păcătuiesc basmele fraţilor Grimm sau cele ale lui Ion Creangă.
Scenaristul pasionat de psihologie a „radiografiat” câteva dintre cele mai cunoscute poveşti şi le-a descoperit aşa numitele „mesaje nocive”. Aşa am aflat că, de pildă, „Capra cu trei iezi” este o poveste siciliană despre răzbunare. Pe principiul „răzbunarea este un fel de mâncare care este mai delicios rece”, capra îşi programează vendetta până în ultimul detaliu, cum îl invită pe lup la pomană, cum îl pune pe scăunelul de ceară, cum pică el în groapă, cum îi dă foc, totul e calculat milimetric şi ritualic, ca în filmele cu mafioţi. Şi, ca totul să aibă valenţe pedagogice, îl face pe iedul cel mic complice la crimă, ca să ia aminte şi să facă şi el la fel când va creşte mare. 
„Cenuşăreasa” este un basm cu un mesaj complet greşit pentru că vorbeşte despre normă. Prinţul nu o ia pe fată de nevastă decât dacă i se potriveşte pantoful. Cu alte cuvinte, trebuie să ai „măsurile” corecte, 90-60-90, la o adică, altfel nu te „califici” la fericire.
Mesaje nocive găsim şi în „Frumoasa din pădurea adormită”. Li se spune fetelor că trebuie să stea să aştepte până ce vine un prinţ care să le „salveze”. Cu alte cuvinte, tu poţi între timp să dormi liniştită, să nu faci nimic, căci o să apară la un moment un bărbat care o să-ţi dea un sens în viaţă. Tu, ca fată, fără prinţ, eşti zero.
„Punguţa cu doi bani” este un basm despre dragostea condiţionată. Moşul alungă cocoşul de acasă pentru că nu face ouă. Între timp cocoşul adună bani şi bogăţii şi se întoarce acasă la, hai să-i spunem, „tatăl” lui, demonstrându-i de ce este în stare. Ce învaţă un copil din asta? Că nu va fi iubit de părinţi decât dacă le va „cumpăra” dragostea şi dacă le va dovedi că a devenit ceea ce şi-au dorit ei. Iar, la final, baba o alungă pe găină de acasă pentru că nu putea să facă decât ce ştia ea: ouă. Dintr-odată pe principiul „vezi, copilul vecinilor e mai bun ca tine, fă şi tu la fel ca el”, găina e trimisă „la produs”.
„Scufiţa roşie” este o poveste care scoate în evidenţă iresponsabilitatea părinţilor. Nu e treaba unui copil să meargă prin pădure, loc unde primejdiile o aşteaptă la tot pasul, ca să ducă de mâncare bunicii. Aici vorbim despre o maturizare forţată. Scufiţa este delegată de mamă, care nu se ştie pe unde umblă, în orice caz are altă treabă, să facă munca unui adult şi, plecând de mică de acasă, învaţă, pe propria piele ce e viaţa.
Și nu este singurul loc în care veți găsi interpretări de genul celor exemplificate mai sus. La o căutare pe Google, părerile sunt variate și contradictorii.
Observ o analiză tot mai amănunțită a conținutului basmelor – care au trecut proba timpului – în ultima vreme și nu știu dacă eliminarea exemplelor negative ori a răului este bună pentru copii. Cosmetizări masive ale basmelor vechi prin eliminarea părților mai dure ori agresive se întâlnesc la tot pasul. Dar eu cred că cei mici nu văd basmele așa cum le vedem noi. Și nici nu le interpretează așa cum le interpretăm noi. Neavând noțiuni așa de amănunțite despre cum stă treaba în lumea asta nu pot face legături, uneori bolnăvicioase, ori analize prin mai știu eu ce tehnici. Pentru ei lupul este rău, mama Scufiței este grijulie pentru că trimite mâncare bunicii, mama vitregă a Cenușăresei este rea pentru că își protejează propriile copile și tot așa.
Nu contest analizele ori părerile contradictorii dar cred că noi, adulții, gândim prea departe. Răul va exista atâta vreme cât va fi lumea așa și binele ori tocmai asta cred că este provocarea: menținerea unui echilibru între aceste două noțiuni. Ori dacă ferim un copil de toate exemplele care arată violență ori minciună îi facem bine? Societatea noastră dar și a altora este plină de capcane, de violențe de tot soiul unele extrem de greu de înțeles și priceput iar cosmetizarea excesivă a mediului în care trăim nu face decât să deformeze percepția micului om pe care-l creștem. E o părere și poate persoanele abilitate, cele care pot susține cu argumente pertinente, ne pot desluși toate necunoscutele. Ori, poate nu!?
Machete Didactice 