Literatură pentru mămici și nu numai – „Dragostea în vremea holerei” de Gabriel Garcia Marquez

Etichete

Dragostea în vremea holerei, Editura Rao, Gabriel Garcia Marquez, Literatură pentru mămici și nu numai, literatură universală

Acum, când mă apropii vertiginos de schimbarea prefixului, cartea lui Gabriel Garcia Marquez, Dragostea în vremea holerei, mi-a intrat prin toate cotloanele sufletului și m-a făcut să înțeleg și mai bine unele lucruri dar mai ales să le interpretez după putința și priceperea mea.

Nu știu ce anume m-a impresionat mai tare; povestea de iubire, atitudinea lui Florentino Ariza, răceala și deciziile calculate ale Ferminei Daza ori diplomația și caracterul doctorului Juvenal Urbino. Toate la un loc au alcătuit un melanj care s-a pliat perfect pe sufletul meu.
Am citit cartea nu cu sufletul la gură ci pe îndelete, pentru că am vrut să o savurez. Am simțit fiecare cuvânt și fiecare descriere ca pe ceva care nu-mi era străin. Nu am dorit să grăbesc așteptarea lui Florentin așa cum nu am avut nici o secundă senzația că el va renunța.
Sentimentele au fost variate, așezate pe o paletă foarte ofertantă și au pus personajele în situații care mai de care mai tensionate. De la prima și până la ultima pagină am avut bucuria de a descoperi ce înseamnă să te mistuie o dragoste întinsă pe 50 de ani și cum poți proceda pentru ca ea să nu te doboare.
Florentino Ariza, personajul în jurul căruia se învârte tot romanul, este un tânăr care se îndrăgostește fulgerător de Fermina Daza, iar între ei are loc un schimb susținut de scrisori. Scrisori de dragoste.
Totul se schimbă când tatăl fetei află de corespondență și o curmă, socotindu-l pe pretendentul la mâna fiicei sale nedemn de aceasta. Pleacă într-o lungă călătorie pentru ca la întoarcere fata să se căsătorească cu doctorul Juvenal Urbino, un om educat și manierat, respectat de întreaga comunitate.
Fermina Daza trăiește alături de doctor timp de peste 50 de ani și are o căsnicie presărată cu tot felul de evenimente pe care reușește să le gestioneze în așa fel încât comunitatea să nu afle ceea ce nu trebuie. La acea vreme, poate ca și acum, comunitatea în care-ți duceai traiul avea un rol destul de important și îți influența deciziile pe care le aveai de luat.
Dar Florentin nu capitulează, ducându-și viața mai departe, urmărind-o pe Fermina cu toate ocaziile și propunându-și să o recucerească atunci când va rămâne văduvă.
Sunt scene întregi în care autorul descrie cu o mare precizie relația dintre cei doi soți, cum decurg discuțiile dintre ei, cum arată fețele lor când cuvintele sunt nerostite descriind în amănunt tabieturile mărunte dar mai ales modalitatea prin care ei reușesc să treacă, cu înțelepciune, peste probleme. Scena în care Fermina află de infidelitățile soțului este relevantă.

În cele din urmă, și-a dat seama că soțul ei nu se împărtășise de Înălțare și nici în cele două duminici care au urmat, iar în cursul acelui an nu găsise timp pentru meditații și reculegere. Când l-a întrebat cărui fapt se datorau acele schimbări neobișnuite pentru sănătatea lui spirituală, a primit un răspuns în doi peri. Acesta a fost momentul hotărâtor, pentru că, de la prima comuniune, la vârsta de opt ani. el nu lăsase niciodată să treacă o sărbătoare atât de mare fără să se împărtășească. Și-a dat seama, așadar, nu numai că soțul ei se află în păcat, dar și că era hotărât să stăruie în el, de vreme ce nu mai simțea nevoia să ceară sprijin duhovnicului său. Niciodată nu-și imaginase că va suferi atât de cumplit pentru ceva întru totul opus iubirii, dar n-avea ce face, îi venise și ei rândul, așa încât, ca să nu moară de durere, nu-i mai rămânea altă soluție decât să dea foc cuibului de vipere care îi înveninau măruntaiele. Zis și făcut. Într-o după-amiază, în timp ce soțul ei își termina lectura zilnică pe terasă, s-a așezat lângă el și s-a apucat să țeasă ciorapii rupți.
…
– Doctore.
…
– Uită-te în ochii mei.
El se supuse, privind-o fără s-o vadă prin lentilele aburite ale ochelarilor de citit, dar n-a fost nevoie să și-i scoată ca să-i simtă jarul din privire.
– Ce s-a întâmplat? o întrebă.
– Tu știi mai bine decât mine, spuse ea. (pag 332)

În urma unui incident bizar, doctorul Juvenal Urbină își pierde viața, iar Florentino nu așteaptă nici o secundă pentru a-și reînnoi jurămintele de dragoste. Trecuseră peste 50 de ani și socotea că îi venise și lui rândul să aibă acces la inima Ferminei. Și de data aceasta sunt prezente scrisorile dar ele nu mai conțin doar declarații de dragoste pătimașe ci gânduri despre viață și moarte. În ciuda iubirii pe care o poartă Ferminei, în cei 50 de ani cât a așteptat, Florentino a dovedit că poate iubi rațional, nepunând-o pe aceasta în situații penibile ori rușinoase, ci construindu-și o carieră care s-o poată aduce mai aproape de el. Chiar dacă a avut nenumărate amante, dragostea pentru Fermina nu s-a alterat, ea rămânând constanta vieții lui.
Nu vreau să închei fără a pomeni despre descrierea momentului în care se consumă iubirea trupească între cei doi: Florentino și Fermina.

Atunci el o privi și o văzu goală până la brâu, întocmai cum și-o închipuise. Avea umerii zbârciți, sânii căzuți, iar pielea de pe coaste era palidă și rece, ca de broască. Ea își acoperi pieptul cu bluza și stinse lumina.
…
Au rămas mult timp întinși pe spate în pat, el, din ce în ce mai năucit, pe măsură ce i se risipeau aburii beției, ea, liniștită, aproape abulică, dar rugându-se să n-o pufnească râsul din senin, așa cum i se întâmpla ori de câte ori dădea pe gât mai multe pahare de rachiu decât se cuvenea. (pag. 466)

Acum, că am căpătat curaj pentru a mă apropia de opera lui Marquez dar și pentru că am restul scrierilor lui, voi căuta să o parcurg cu mintea, inima, gândul și sufletul femeii care sunt acum, foarte aproape de 50 de ani.

După ce termini de citit înclini să crezi că nu are cum exista un Florentino și o Fermina în realitate. Poate așa o fi ori poate nu. Dar bucăți din cei doi există, cu siguranță, în fiecare dintre noi. Și așa, ai la ce reflecta.

Literatură pentru mămici și nu numai – „Un cuib de nobili” de I. S. Turgheniev

Etichete

clasici ruși, Editura Rao, Literatură pentru mămici și nu numai, literatură universală, Un cuib de nobili

Clasicii ruși. Mult iubiții clasici rusi. Cei care prin scrierile lor au adus cititorilor o stare aparte, un parfum care îmbracă și cele mai șterse suflete. O stare pe care nu trebuie s-o ratezi în viața asta.
Clasicii literaturii ruse, cei care influențați de arta franceză dar și germană, au rămas nemuritori prin identitatea proprie.
În biblioteca de la Bucurețti, pe lângă manualele de engleză pe care le-a citit Luca, am găsit și o carte minunată, pentru sufletul meu. Evident că a sosit la momentul potrivit, cum nu se putea mai nimerit, de vreme ce rămăsesem fără nimic de citit.
„Un cuib de nobili” de I. S. Turgheniev, căci despre ea este vorba, a avut puterea de a mă trimite în tinerețea mea, atunci când la noi în casă se auzea zilnic limba rusă, asta pentru că urmăream programele lor de la televizor. În acea vreme, televiziunea română avea două ore de emisie pe zi iar noi, fiind aproape de ruși, îi urmăream cu mare plăcere. Nu pot uita spectacolele de balet, cele de patinaj artistic dar și alte manifestări sportive ori culturale.
Și mi-am mai adus aminte de ceva; de teatrul radiofonic pe care-l ascultam în fiecare luni dar și de teatrul ecranizat la tv pentru că acolo s-au regăsit multe titluri ale clasicilor literaturii ruse interpretate magistral de actorii generației de aur a României.

Dar să revin la cartea ce tocmai am terminat-o. Veți putea vedea cum decurge o poveste de dragoste într-o Rusie a secolului XIX, atunci când bărbații erau cei școliți iar femeile trebuiau să li se supună, căsătorindu-se cu ei nu neapărat din dragoste. Putem spune că cele mai importante lucruri erau familia și onoarea ei care trebuiau păstrată cu cele mai mari sacrificii.

În această situație se află și eroul principal, Feodor Ivanovici Lavrețki, un bărbat de 35 de ani. În momentul în care află că soția lui, Varvara Pavlovna, îi înșală cu un tânăr prieten, se hotărăște să părăsească Parisul, acolo unde era stabilit și revine la țară, unde are o moșie.

Turgheniev oferă cititorului o descriere foarte detaliată a personajelor menită a îl apropia și mai mult de miezul acțiunii și de a face parte din ea, ca un martor invizibil.

În ceea ce o privește pe Varvara Pavlovna, aceasta era așa de senină, stăpână pe sine și plină de blândețe, că, în prezența sa, oricine s-ar fi simțit de îndată ca la el acasă. De altfel, toată făptura ei seducătoare, ochii zâmbitori, umerii ușor rotunjiți și mâinile de un roz-pal, mersul ușor și în același timp parcă obosit, însuși sunetul vocii sale, tărăgănat și dulce, răspândeau un farmec vag – ca un parfum fin – dar stăruitor, o încântare discretă, deocamdată pudică, ceva ce nu se poate exprima în cuvinte, dar care tulbură și trezește, bineînțeles, nu sfiiciune. (pag. 53)

… Varvara Pavlova înflori ca un trandafir și, tot atât de repede și de abil ca la Petersburg, știu să-și înjghebeze un cuibușor. Găsi o locuință cât se poate de drăguță pe una din străzile liniștite, dar la modă, ale Parisului. Îi făcu soțului un halat de casă, cum nu mai purtase el niciodată, tocmi o servitoare stilată, o bucătăreasă minunată, și un lacheu dibaci. Făcu rost de un cupeu încântător și de un pian admirabil. Nu trecu nici o săptămână, și ea se deprinse să treacă strada, să poarte șalul, să deschidă umbrela și să-și pună mânușile întocmai ca o adevărată pariziancă. (pag. 56)

Așadar, Lavrețki revine la conacul de la țară pentru a-și îneca amarul dar în urma vizitei pe care o face verișoarei lui,  Maria Dmitrievna Kalitina, o cunoaște pe Liza, fiica acesteia, care are doar 19 ani, de care se îndrăgostește. Află că mama acesteia dorea să o căsătorească cu un tânăr modern dar superficial, Panșin, tipul de om întâlnit cel mai des în toate saloanele. Pe lângă Liza și mama sa, în scenă mai apar și alți membri ai familiei dar și profesorul de pian al copilei, domnul Lemm și Marfa Timofeevna (mătușa lui Lavroțki).

Dacă vreți să aflați cum se termină această poveste dar și ce anume înseamnă otcupcic, jimbla ori verste nu ezitați. Și nu pentru că o spun eu, un umil cititor și pasionat de frumos, ci pentru că veți fi mai bogați și câștigați. Zău!                              

Cred că în tumultul vieții actuale e greu să mai regăsești lumea stilată de atunci așa cum este aproape imposibil să întâlnești oameni manierați în adevăratul sens al cuvântului.

Lectură plăcută!

Literatură pentru copii – „Pollyanna – Jocul bucuriei” de Eleanor H. Porter

Etichete

BBC: Pollyanna (1973) part 1 of 2, BBC: Pollyanna (1973) part 2 of 2, Editura Sophia/Metafraze, Eleanor H. Porter, literatură pentru copii, literatură universală, Pollyanna Jocul bucuriei

Trebuie să mărturisesc faptul că întâlnirea mea cu Pollyanna nu a avut loc în copilărie, ci acum, în plină maturitate. Dar e o poveste așa cum te aștepți, adult fiind, să fie; cu toate ingredientele vechi, dar atât de noi.

E clar că tânărul cititor va vedea povestea diferit asta pentru că fiind scrisă în 1913 datele și trăirile sunt de la început de secol XX. Întâmplările acestei minunate fetițe mi s-au așezat pe suflet și aș fi dorit ca acest exercițiu, al mulțumirii, atât de minunat descris în carte să poată fi actual și acum. Din păcate timpurile și vremurile nu mai fac posibil acest lucru decât într-o foarte mică măsură.
Veți spune că Pollyanna este o carte pentru copii dar vă asigur că are un tâlc și pentru oameni mari și eu mă bucur că am reușit să o descopăr și acum. Știți, pe dinafară eu sunt un adult dar în interiorul meu este un copil dornic de a afla, în continuare, povești adevărate. Iar asta este una dintre ele.
Pollyanna este o fetiță care rămâne orfană și este nevoită să plece la mătușa ei, o femeie bogată, retrasă și ursuză. Dar ea nu are timp să vadă aceste fețe ale mătușii ei ci îi este profund îndatorată gestului pe care aceasta l-a făcut.
Rămasă mai întâi orfană de mama, fetița petrece o parte din copilăria ei alături de tată, un pastor cam sărac dar foarte optimist. De la el învață acest joc – al mulțumirii, acela de a găsi o bucurie în tot ceea ce ți se întâmplă. Însă nenorocul face ca și tatăl să piară și așa fetița face cunoștință cu domnișoara Polly, sora mamei sale.
Aceasta stabilește o serie de reguli pe care fetița trebuie să le respecte și aici replicile sunt savuroase.

Se opri o clipă, gândindu-se, apoi continuă încet: la ora nouă, în fiecare dimineață, îmi vei citi cu glas tare o jumătate de oră. Înainte de aceasta, îți vei folosi timpul pentru a face ordine în cameră. Miercurea și sâmbăta înainte de amiază, după nouă și jumătate, vei sta cu Nancy în bucătărie, învățând să gătești. În celelalte dimineți, vei coase cu mine. Astfel, vei avea după-amiezele libere pentru muzică. Firește, îți voi aduce de îndată un profesor, sfârși ea hotărâtă, ridicându-se de pe scaun.
Pollyanna exclamă cu îngrijorare:
– O, dar mătușă Polly, mătușă Polly, nu mi-ai lăsat deloc timp să… să trăiesc, pur și simplu!
– Să trăiești, copilă? Ce vrei să spui? Ca și cum n-ai trăi tot timpul!
– O, bineînțeles că voi respira tot timpul în care voi face toate acestea, mătușă Polly, dar nu voi trăi. Respiri tot timpul atunci când dormi, dar nu trăiești. Vreau să spun, să trăiești – adică să faci ce vrei: să mă joc afară, să citesc (în gând, bineînțeles), să urc pe dealuri, să vorbesc cu domnul Tom, în grădină, și cu Nancy, și să aflu totul despre casele și oamenii de pretutindeni, de pe toate străzile frumoase pe care am venit ieri. Asta numesc eu să trăiești, mătușă Polly. Numai să respiri nu înseamnă să trăiești. (pag. 59)

Chiar dacă mătușa Polly reprezintă personajul negativ al cărții, pe parcurs ea va suferi o transformare atât de mare încât la final, datorită participării la jocul fetiței, va fi alt om.
Copila trece prin tot soiul de întâmplări interesante atâta vreme cât stă la conac dar va da dovadă de mult curaj și optimism molipsitor.
Întâlnirea cu doamna Snow, bolnava imobilizată la pat, este prima dintr-un șir care n-o descurajează pe micuța copilă. Venită pentru a-i aduce de mâncare, ea nu ține cont de remarcile răutăcioase ale bolnavei și procedează de așa natură încât reușește să-i schimbe dispoziția în ciuda opoziției.

– Ei, Domnișoară Neobrăzare, cine ești? întrebă ea?
Pollyanna râse voioasă.
– O, nu acesta este numele meu, doamnă Snow – și mă bucur, de altfel, că nu este! Ar fi mai rău decât Hepțibah, nu-i așa? Sunt Pollyanna Whittier, nepoata domnișoarei Polly Harrington, și am venit să locuiesc cu ea. De aceea sunt aici în dimineața asta, cu piftia. (pag. 76)

Ușor-ușor, cu fiecare vizită făcută, fetița reușește s-o facă pe bolnavă să fie mai optimistă, să accepte schimbările care i-ar ameliora starea. O piaptănă și o gătește, îi umple camera de lumină și o determină să se apuce de tricotat, bucurându-se că are numai picioarele bolnave nu și mâinile.
Întâmplări de acest gen, în care jocul bucuriei este împărtășit întregului ținut face ca fetița să fie îndrăgită de toată lumea, chiar și de cei considerați a fi cei mai retrași și taciturni.

Finalul este unul fericit și te îndeamnă să te gândești la jocul fetiței care, sunt convinsă, pus în practică și de noi, acum la început de secol XXI, nu are cum să nu dea rezultate. Poate lucrurile mărunte și bucuria pe care ți-o dau ele să fie cheia detensionării vieții noastre atât de agitate.

Bărbații și femeile au nevoie, mai înainte de toate, de încurajare. Puterile lor firești de stăpânire ar trebui întărite, nu slăbite… În loc de a stărui mereu asupra greșelilor unui om, vorbește-i despre virtuțile lui. Încearcă să-l abați de la obiceiurile lui rele. Arată-i ceea ce are el mai bun, eul său adevărat, care îndrăznește și acționează și câștigă! Influența unui caracter frumos, generos, optimist este molipsitor și poate schimba din temelii un oraș întreg… Oamenii răspândesc în jur ceea ce au mai bun în mintea și în inima lor. Dacă un om este prietenos și binevoitor, vecinii lui vor fi și ei așa, în curând. Dar dacă se ceartă și se mânie și judecă, vecinii lui vor adăuga și pe deasupra! Când cauți răul și te aștepți la rău, îl vei dobândi. Când știi că vei găsi binele, îl vei primi… (pag. 209)

 P.S. Am găsit și o ecranizare, foarte frumoasă, pe care o puteți viziona dar după ce citiți cartea. 🙂

Activități educative copii – Harry Potter and the Cursed Child

Etichete

Harry Potter și copilul blestemat J.K. Rowling, Jack Thorne, John Tiffany, literatură pentru copii, literatură universală

Când vine vorba de Harry Potter, privirea mi se înflăcărează, vorbele se aglomerează dornice de a ieși cât mai multe deodată, amintirile cele mai frumoase dau năvală. Nu pot uita că într-una din veri am avut prilejul de a vizita o parte din Europa iar Răzvan a cărat după el cartea, profitând de orice moment liber pe care-l avea pentru a mai plonja în minunata aventură.
Dar înainte de asta, tot așa, nu am cum uita de momentul când am achiziționat primul volum, dintr-un chioșc din Vama Veche și cum, pe drumul de întoarcere acasă am început lectura. Eu am fost aceea care am citit primul volum, lui Răzvan, pentru ca mai apoi el să-l recitească iar și iar.
Cum poți uita perioada de așteptare a noilor apariții, atunci când aveam un domn care lucra la o librărie din oraș, care se ducea special la București pentru a aduce cărțile și care-mi punea de multe ori, obsesiv, aceeași întrebare: doamnă, cartea este 1500000 lei, o vreți așa? (așa erau banii pe vrea aceea, cumpăram cărți de milioane:), nu că acum ne-am fi oprit).
Alături de fiul meu cel mare am fost, și rămas, adevărați fani. Timpul și vremurile m-au ajutat să achiziționa cărțile atât în limba română cât și engleză.

Tot aud remarci legate de prima traducere făcută de Irina Iepureanu, cea care a însoțit cărțile apărute la Editura Egmond, cum că a fost așa și pe dincolo. Nu le pot contesta pentru că nu am căderea dar bucuria și înlesnirea intrării în aventură a lăsat pe un plan secund acest aspect. Da, după ce Răzvan a citit versiunea originală și mi-a arătat și mie, am înțeles. Dar nici așa, pentru noi, nu a contat atât de tare.
Reeditarea apărută la Arthur stă sub semnul unui profesionalism dus la un nivel mult mai ridicat. Ori ăsta este un câștig pentru noii cititori dar și pentru cei familiarizați deja cu scriptul.

Harry Potter și copilul blestemat J.K. Rowling, John Tiffany, Jack Thorne a sosit în tolba lui Moș Nicolae iar Luca a fost mai mult decât încântat.

Am crezut că nu o va putea citi sau poate mai bine spus nu va îndrăgi felul în care este scrisă, acela de piesă de teatru, dar m-am înșelat. Și ce m-am bucurat că așa a fost! Am retrăit iar setea asta de lectură și nu i-au trebuit mai mult de două zile pentru a o termina. Mai am și eu câteva pagini și e gata! Sunt așa de frumoase discuțiile de după, cu toate că Luca nu s-a putut abține să mai scape câte una-alta. 🙂

Am pătruns și eu, pentru a nu știu câta oară, în lumea celebrilor vrăjitori. După mine, această continuare este de fapt o reîntoarcere în poveste, chiar de la începuturi. Visele lui Harry ne prilejuiesc acest lucru și pentru mine a fost plăcut pentru că nu erau doar amintirile din poveste ci și ale mele. Apoi avem parte de o descriere amănunțită a casei în care locuiește Harry cu familia lui, a casei familiei Weasley  dar și a Ministerului Magiei.

Am fost atentă la copiii lui Harry, la atitudinea pe care o are Albus față de tatăl lui, la cuplurile care s-au legat. Ca părinte, nu ai cum să nu te bucuri să vezi că niște copii atât de speciali, prieteni adevărați, au reușit cu ajutorul celei care le-a dat viață să formeze niște cupluri așa de minunate și la maturitate. Mi-ar plăcea să văd un film, nu o piesă de teatru pe marginea acestei ultime cărți. Consider că numai filmul poate face ca magiile să fie adevărate și că oricât de iscusit ar fi un actor nu poate înlocui, prin vorbe și gesturi, magiile.

Una peste alta, dacă vreți că completați peripețiile acestor protagoniști, merită să o achiziționați. Eu voi completa colecția și cu versiunea în limba engleză, după cum mi-i obiceiul.

Dar citiți, că-i despre Harry Potter ori alt personaj, citiți! E atât de frumos și înălțător să poți trăi într-o viață mai multe vieți. Zău!

Idei pentru mămici – O zi sfântă petrecută cu mama. „Mama” de Pearl S. Buck

Etichete

„Mama” de Pearl S. Buck, Editura Polirom, Idei pentru mămici, literatură universală

Hristos a înviat!

În această zi sfântă și luminată, vă doresc tihnă și sănătate. Să vă bucurați de ceea ce aveți, de oamenii de lângă voi fie că sunt din familie sau prieteni și să apreciați darurile pe care le oferă viața.
Am încheiat o zi de care sunt convinsă că mulți ar dori să aibă parte. Într-o liniște și tihnă deplină, departe de orice factor perturbator, cufundată între paginile unei cărți în care, chiar dacă nu se vedea, am intrat la propriu. Pentru că povestea lui Pearl S. Buck, „Mama”, este atât de adevărată, crudă dar și sensibilă. Nu știu care din ingredientele de mai sus m-au încadrat atât de bine în această narațiune, cert este faptul că pentru o zi, am stat cu ochii cât cepele dar și cu urechile ciulite pentru a nu pierde nimic din firul întâmplării. Poate că toate acestea au fost posibile datorită faptului că eu însămi sunt mamă, cu sufletul încărcat de emoția plecării primului ei copil, departe, în lume, pentru a își croi un rost.
Sau poate că pregătirile pascale au avut pentru mine și alte valențe, acelea de a trece prin toate etapele necesarii preparării unui produs specific acestei sărbători, dar virtual, asta pentru că mult hulita dar atât de necesara tehnologie a făcut posibilă trăirea descrisă mai sus?
Poate toate astea au făcut posibil acest fapt.

Acum, la ora la care aștern aceste rânduri, eu tot într-un sătuc chinez uitat de lume mă aflu, și din când în când mai mă scutur de praf. Aștept să vină seara și știu că toate orătăniile nu pot sta afară, pentru că ele reprezintă o bună parte a avuției.

Mai ieși o dată din casă, în rândul acesta ca să dezlege bivolul indian priponit de una din sălciile care creșteau în voie lângă ocolul de treierat, și îi dădu paie să rumege și câteva boabe de fasole pestriță amestecate cu paiele. După ce aimalul termina de mâncat, îl mână până în casă și îl legă de piciorul patului unde dormea bărbatul. Găinile se cuibăreau deja sub pat și corcodăciră somnoroase la venirea ei apoi tăcură la loc.
Ieși încă o dată, strigă și din întunericul tot mai de nepătruns grohăi un porc. Îl hrănise la amiază, și împungândul ușurel, îl făcu să intre în casă. Lăsă în pace numai câinele auriu, fiindcă el trebuia să se culce pe prag. (pag. 18)

Iată că, toate aceste orătănii dormeau noaptea alături de o familie alcătuită din doi părinți, doi copii și bunica din partea tatălui. Familia urma să se mărească nu peste mult timp, asta pentru că mama era însărcinată cu al patrulea copil. Știu, nu ies la numărătoare asta pentru că ultimul s-a prăpădit după ce a venit pe lume.
Mama era o femeie tânără și muncitoare.

Avea o față lată, aspră și cu buze pline, închisă la culoare și înroșită de la vânt și soare. Ochii ei negri luceau în lumină – ochi nemaipomenit de limpezi, așezați chiar dedesubtul sprâncenelor. Nu era o față frumoasă, ci pătimașă și bună. S-ar fi putut spune că era o femeie iute la mânie, dar o soție și o mamă caldă și binevoitoare cu bătrâna din casă. (pag. 9)

Așadar mama nu are nume așa cum nici un alt personaj din această carte nu are. Întâlnim pe mamă, pe tata, fetița cea mică și băiatul cel mare, vărul săritor și soția lui, clevetitoarea, omul care știe a citi și scrie, tovarășii iar în acest fel aceste personajele capătă valențele universale. Cred că pot afirma, fără a greși, că acest roman face un studiu al personajului, care este o nevastă de țăran sărac.

Urmează o înșiruire de evenimente care fac ca viața să fie din ce în ce mai grea iar mama trebuie să îi facă față. Venirea pe lume a ultimului copil tensionează relația dintre soți atât de mult, că este nevoie de o scânteie, provocată de un vânzător ambulant și ale sale postavuri, pentru ca totul să capete o altă turnură. Soțul părăsește familia fără a da nici o explicație nimănui. Nici mamei sale, dar nici soției. Pur și simplu pleacă.

Femeia a crezut că el va reveni dar toate speranțele ei au fost înșelate. Pentru că nu dorea ca cei din sat să o vorbească, urzește plan după plan. Mai întâi le spune sătenilor că soțul ei va veni acasă de Anul Nou, iar în acest scop ea îi cumpără material și îi confecționează veșminte noi. Deasemenea, primenește micuța lor casă cu cele necesare. Totul însă în zadar.

Și zilele treceau, iar ea vorbea cu ușurință și copiii împreună cu bătrâna credeau ce spunea ea, căci se încredeau în ea pe de-a-ntregul.
Dar noaptea, în noaptea întunecată, ea plângea pe înfundate și cel mai amar. În parte, plângea fiindcă el plecase, dar uneori plângea, de asemenea, fiindcă era făcută de rușine în felul acela, iar alteori plângea fiindcă era o femeie singură și viața îi părea prea grea, cu aceste patru suflete sprijinindu-se pe ea.
Într-o zi, când stătea și se gândea la plânsul ei, i se năzări că cel puțin se putea cruța de rușine. Da, când se gândea la banii pe care-i cheltuise pe straiele lui și el nu venise, la prăjiturile pe care le făcuse și la tămâia arsă rugându-se pentru el, și el nu venise, și când gândi la privire hâtre ale clevetitoarei și la toate insinuările ei șușotite, la privirile mirate și pline de îndoieli până și ale bunului ei văr, atunci i se păru că trebuie să se cruțe de rușine.
Așa că își șterse lacrimile, urzi un plan și se gândi la ce avea de făcut. (pag. 85)

Planul pus la cale de ea funcționează perfect, astfel că, în scurt timp, rușinea care se abătea asupra ei se risipește.

Atunci mulțimea se trase înapoi cu respect, iar ea merse mândră spre casă, cu copiii în urma ei împărtășindu-și gloria, iar atunci când sosi și povesti totul bătrânei, care râse cu poftă să audă ce spusese feciorul ei despre a treia haină de înmormântare și țipă cu vocea ei hârâită și tremurată, plesnindu-și de încântare genunchii osoși:
-Feciorul ăsta al meu! (pag. 91)
Apoi intră singură în casă și rămase în picioare îndărătul ușii, plângând pe înfundate, căci misiva și chiar bancnota care valora cât argintul nu erau decât praf în ochi pentru mândria ei. Erau fără nici un folos atunci când rămânea singură; atunci nu mai aveau nici o semnificație. (pag. 92)

Pentru că soarta o adusese în această situație, de a trebui să hrănească singură atâtea guri, mama nu mai percepea copiii așa cum ar fi trebuit ci ca pe niște potențiale ajutoare la muncă. Este în permanență interesată să asigure hrana necesară supraviețuirii iar acest lucru o împiedică să se mai gândească la ea. În firul poveștii intervine o singură scăpare erotică, aceasta soldându-se cu repercusiuni grave, ce i-au perturbat liniștea sufletească.

Dar din tot sufletul ei tainic își dorea sa nu-și fi săvârșit păcatul. Cu cât își dorea mai mult, cu atât se întreba cum ar fi fost posibil, și toată scârba i se întoarse împotriva acelui bărbat cu chipul neted, disprețuindu-l pentru păcatul ei și pentru că acum nu mai exista cale de ispășire. În ceasul acela de scârbă și dispreț, se vindecă de focul și de tinerețea ei, iar de atunci încolo nu se mai numi o femeie tânără. Pentru ea nu mai exista bărbat pe lume de dragul bărbăției, ci doar acești trei copii, dintre care unul orb. (pag. 173)

Dacă doriți să citiți o carte scrisă într-un stil simplu și direct, fără sofisticăreli lingvistice, „Mama” este un bun exemplu. Unde mai pui că în ciuda cuprinsului, finalul nu este atât de trist ci lasă să se zărească o rază de speranță. Cea de care avem nevoie pentru a merge mai departe!

„Grație extraordinarei sale intuiții, Pearl S. Buck a pătruns în mintea și în sufletul unei țărănci chineze, descoperind și apoi împărtășindu-ne valorile primordiale ale existenței.” (The Times Literary Supplement)

„Pearl S. Buck are meritul incontestabil de a fi pus în lumină viețile unor oameni neștiuti, cărora le-a conferit un destin universal.” (The New York Times)

Articole Literatura de azi – După Nobel, fără inspirație – Jacinto Benavente

Etichete

Articole Literatura de azi, Jacinto Benavente, literatură universală, Revista online Literatura de azi, scriitori celebri, scriitori spanioli

Dacă oamenii ne-ar auzi gândurile, puţini dintre noi ar scăpa să nu fie închişi ca nebuni. Jacinto Benavente

DUPĂ NOBEL, FĂRĂ INSPIRAȚIE

Binecuvântaţi fie imitatorii noştri, pentru că astfel ne vom putea vedea defectele.

Fiul unui pediatru renumit, Jacinto Benavente (12 august 1866 – 14 iulie 1954) s-a născut la Madrid. A crescut într-o atmosferă calmă și propice studiului. Tatăl său iubea teatrul, iar în casă aveau o bibliotecă valoroasă. Fiind un copil precoce, Benavente învățase până la vârsta de 16 ani mai multe limbi. A studiat doi ani dreptul, dar, după ce tatăl său a murit, lăsându-i un venit confortabil, a abandonat totul și a plecat într-o lungă călătorie. Pașii l-au purtat prin locuri minunate din Franța, Italia sau Rusia, acolo practicând tot soiul de îndeletniciri. În anul 1860 a lucrat ca actor ți a avut un mare succes datorită tehnicii pe care o folosea, aceasta fiindu-i de ajutor mai târziu, când avea să devină un reputat dramaturg.

La întoarcerea în Spania, s-a hotărât să se dedice numai creației literare, pe de-a-ntregul. Mai întâi, a editat mai multe ziare și reviste la care a contribuit și ca autor.

În 1892 i-a apărut prima lucrare, Teatro Fantastico, opt schițe scurte bazate pe vise și fantezii. Apoi, în anul următor el a scris un volum de poezii, Versos, dar și lucrarea sa în proză, Cartas de Mujeres, cea care atestă preferința sa pentru protagoniștii de gen feminin. În aproape toate piese sale, femeile sunt cele care au caracterul mai puternic, pe când bărbații rămân în umbră, neconvingători.

Prima piesă a lui Benavente, Cuibul străin, este pusă în scenă în anul 1894, iar tehnica dramatică a reprezentat un contrast uimitor față de stilul grandilocvent a lui José Echegaray. Benavente a înlocuit acțiunea cu un dialog iscusit și ingenios, a subliniat climatul social și moral al piesei în detrimentul complotului.

Cuibul străin nu a avut prea mare succes, dar acesta a venit odată cu piesa Oameni cunoscuți, publicată în 1896, atunci când publicul a aplaudat cu entuziasm inovațiile lui Benavente.

Între 1897 și 1907, Benavente a produs 53 de piese de teatru, și dintre ele amintesc: Soția guvernatorului, o satiră la adresa politicii provinciale corupte, Sâmbătă noaptea, un joc alegoric ce combină nuvela și drama, Răufăcătorii de bine, o satiră la adresa aroganței și ipocriziei unor doamne care „fac” acte de caritate și Interesele create, considerată capodopera autorului, în care personajele sunt marionete care acționează după propriile interese.

Această piesă, împreună cu Cea neuitată (1913), o tragedie rurală în manieră clasică despre dragostea dintre un bărbat și fiica sa vitregă, îi aduc faima internațională dar și un râvnit premiu: Premiul Nobel pentru Literatură (1922).

Ca o ironie, după ce a intrat în posesia acestui premiu, piesele scrise de el nu au mai avut un impact așa de mare. Între 1920 și 1954 nu a mai scris nimic remarcabil, iar în ziua de astăzi s-a ajuns ca și cele mai celebre piese ale sale să fie ignorate de publicul spaniol.

Aceasta s-a întâmplat deoarece Benavente nu a fost socotit un revoluționar autentic, chiar dacă a reformat teatrul. Piesele sale au fost blânde, conservatoare, ceea ce a făcut ca ele să se demodeze rapid.

În a doua perioadă a vieții, după moartea mamei sale, scriitorul a călătorit mult în America Latină, Statele Unite ale Americii și Uniunea Sovietică. În timpul Războiului Civil Spaniol, a trăit în Valencia. Pentru că a aprobat public regimul lui Franco, a fost blamat de cunoștințele sale liberale.

În cei 88 ani de viață, a scris și pus în scenă 172 de piese, a fost membru al Academiei Spaniole și a primit o serie de premii naționale și internaționale.

Articol apărut în revista online Literatura de azi.