Etichete
BBC: Pollyanna (1973) part 1 of 2, BBC: Pollyanna (1973) part 2 of 2, Editura Sophia/Metafraze, Eleanor H. Porter, literatură pentru copii, literatură universală, Pollyanna Jocul bucuriei
Trebuie să mărturisesc faptul că întâlnirea mea cu Pollyanna nu a avut loc în copilărie, ci acum, în plină maturitate. Dar e o poveste așa cum te aștepți, adult fiind, să fie; cu toate ingredientele vechi, dar atât de noi.
E clar că tânărul cititor va vedea povestea diferit asta pentru că fiind scrisă în 1913 datele și trăirile sunt de la început de secol XX. Întâmplările acestei minunate fetițe mi s-au așezat pe suflet și aș fi dorit ca acest exercițiu, al mulțumirii, atât de minunat descris în carte să poată fi actual și acum. Din păcate timpurile și vremurile nu mai fac posibil acest lucru decât într-o foarte mică măsură.
Veți spune că Pollyanna este o carte pentru copii dar vă asigur că are un tâlc și pentru oameni mari și eu mă bucur că am reușit să o descopăr și acum. Știți, pe dinafară eu sunt un adult dar în interiorul meu este un copil dornic de a afla, în continuare, povești adevărate. Iar asta este una dintre ele.
Pollyanna este o fetiță care rămâne orfană și este nevoită să plece la mătușa ei, o femeie bogată, retrasă și ursuză. Dar ea nu are timp să vadă aceste fețe ale mătușii ei ci îi este profund îndatorată gestului pe care aceasta l-a făcut.
Rămasă mai întâi orfană de mama, fetița petrece o parte din copilăria ei alături de tată, un pastor cam sărac dar foarte optimist. De la el învață acest joc – al mulțumirii, acela de a găsi o bucurie în tot ceea ce ți se întâmplă. Însă nenorocul face ca și tatăl să piară și așa fetița face cunoștință cu domnișoara Polly, sora mamei sale.
Aceasta stabilește o serie de reguli pe care fetița trebuie să le respecte și aici replicile sunt savuroase.
Se opri o clipă, gândindu-se, apoi continuă încet: la ora nouă, în fiecare dimineață, îmi vei citi cu glas tare o jumătate de oră. Înainte de aceasta, îți vei folosi timpul pentru a face ordine în cameră. Miercurea și sâmbăta înainte de amiază, după nouă și jumătate, vei sta cu Nancy în bucătărie, învățând să gătești. În celelalte dimineți, vei coase cu mine. Astfel, vei avea după-amiezele libere pentru muzică. Firește, îți voi aduce de îndată un profesor, sfârși ea hotărâtă, ridicându-se de pe scaun.
Pollyanna exclamă cu îngrijorare:
– O, dar mătușă Polly, mătușă Polly, nu mi-ai lăsat deloc timp să… să trăiesc, pur și simplu!
– Să trăiești, copilă? Ce vrei să spui? Ca și cum n-ai trăi tot timpul!
– O, bineînțeles că voi respira tot timpul în care voi face toate acestea, mătușă Polly, dar nu voi trăi. Respiri tot timpul atunci când dormi, dar nu trăiești. Vreau să spun, să trăiești – adică să faci ce vrei: să mă joc afară, să citesc (în gând, bineînțeles), să urc pe dealuri, să vorbesc cu domnul Tom, în grădină, și cu Nancy, și să aflu totul despre casele și oamenii de pretutindeni, de pe toate străzile frumoase pe care am venit ieri. Asta numesc eu să trăiești, mătușă Polly. Numai să respiri nu înseamnă să trăiești. (pag. 59)
Chiar dacă mătușa Polly reprezintă personajul negativ al cărții, pe parcurs ea va suferi o transformare atât de mare încât la final, datorită participării la jocul fetiței, va fi alt om.
Copila trece prin tot soiul de întâmplări interesante atâta vreme cât stă la conac dar va da dovadă de mult curaj și optimism molipsitor.
Întâlnirea cu doamna Snow, bolnava imobilizată la pat, este prima dintr-un șir care n-o descurajează pe micuța copilă. Venită pentru a-i aduce de mâncare, ea nu ține cont de remarcile răutăcioase ale bolnavei și procedează de așa natură încât reușește să-i schimbe dispoziția în ciuda opoziției.
– Ei, Domnișoară Neobrăzare, cine ești? întrebă ea?
Pollyanna râse voioasă.
– O, nu acesta este numele meu, doamnă Snow – și mă bucur, de altfel, că nu este! Ar fi mai rău decât Hepțibah, nu-i așa? Sunt Pollyanna Whittier, nepoata domnișoarei Polly Harrington, și am venit să locuiesc cu ea. De aceea sunt aici în dimineața asta, cu piftia. (pag. 76)
Ușor-ușor, cu fiecare vizită făcută, fetița reușește s-o facă pe bolnavă să fie mai optimistă, să accepte schimbările care i-ar ameliora starea. O piaptănă și o gătește, îi umple camera de lumină și o determină să se apuce de tricotat, bucurându-se că are numai picioarele bolnave nu și mâinile.
Întâmplări de acest gen, în care jocul bucuriei este împărtășit întregului ținut face ca fetița să fie îndrăgită de toată lumea, chiar și de cei considerați a fi cei mai retrași și taciturni.
Finalul este unul fericit și te îndeamnă să te gândești la jocul fetiței care, sunt convinsă, pus în practică și de noi, acum la început de secol XXI, nu are cum să nu dea rezultate. Poate lucrurile mărunte și bucuria pe care ți-o dau ele să fie cheia detensionării vieții noastre atât de agitate.
Bărbații și femeile au nevoie, mai înainte de toate, de încurajare. Puterile lor firești de stăpânire ar trebui întărite, nu slăbite… În loc de a stărui mereu asupra greșelilor unui om, vorbește-i despre virtuțile lui. Încearcă să-l abați de la obiceiurile lui rele. Arată-i ceea ce are el mai bun, eul său adevărat, care îndrăznește și acționează și câștigă! Influența unui caracter frumos, generos, optimist este molipsitor și poate schimba din temelii un oraș întreg… Oamenii răspândesc în jur ceea ce au mai bun în mintea și în inima lor. Dacă un om este prietenos și binevoitor, vecinii lui vor fi și ei așa, în curând. Dar dacă se ceartă și se mânie și judecă, vecinii lui vor adăuga și pe deasupra! Când cauți răul și te aștepți la rău, îl vei dobândi. Când știi că vei găsi binele, îl vei primi… (pag. 209)
P.S. Am găsit și o ecranizare, foarte frumoasă, pe care o puteți viziona dar după ce citiți cartea. 🙂
