Etichete
Do Re Mi Fa So La Ti Do - video, macheta cheia sol, machete didactice, machete muzicale, machete note muzicale, machete polistiren, machetă băiețel care cântă la tobă, machetă băiețel care cântă la trompetă, pictură pe polistiren
De când am descoperit că pot să meșteresc una alta, iar produsul muncii mele să și plece din casă spre încântarea multora și infinita mea plăcere, am pledat cu stoicism despre importanța prezenței în sălile de clasă și de grupă a elementelor muzicale. Instrumentele și notele muzicale nu ar trebui să lipsească din ochii copiilor pentru ca să nu mai vorbesc de doamna de la catedră sau de la măsuțe, care cântă.
Într-o postare în care povesteam despre o remarcă a unei fetițe legată de educatoarea ei, și care a stârnit multe controverse, afirmam că pentru mine este de neconceput ca o educatoare să nu cânte. Nu vă enervați dar asta e părerea mea: cea care este în preajma atâtor copii și care-i mai și formează, ar trebui să știe să cânte. Nu ca Angela Gheorghiu dar frumos și melodios.
Și pentru că eu cred cu tărie că muzica este tămăduitoare, mărturisirea unei supraviețuitoare din incendiul de la Colectiv a venit să întărească – nu c-ar mai fi nevoie- acest sentiment.
Cu ochi miloși, femeia îmi spune pe nume: „Alexandra, vino la băiță”. Mâinile i se odihnesc pe spătarul scaunului cu rotile și ezită o clipă înainte să intre în salon ca să mă ajute să mă ridic din pat. Când face primul pas înspre mine, lacrimile îmi țâșnesc din ochi și se preling pe cojile de pe obrajii arși. Încep să plâng icnit, cu disperare, termurând tot mai tare de frig și de frică. În diminețile cu băi, mi-e teamă că am să mor de durere în cada verde în timp ce asistentele încearcă să îmi desprindă pielea moartă de pe răni, fără anestezie. Femeia plânge cu mine și încearcă să mă consoleze. Îmi cântă doine de la ieșirea din salon și până în sala de baie, cu respirația întretăiată.
…
„Cântă-mi, te rog”, îi șoptesc asistentei iar aceasta cu glasul frânt, printre lacrimi, începe să fredoneze o doină. Tremur și mi-e greață, plâng și mi-e teamă. O ascult cântând, însă. E singura muzică pe care o pot auzi în acest iad și am nevoie de ea ca de aer. E unicul meu analgezic eficient, dar nu pentru carne, ci pentru inimă.
Pentru că da!, muzica are puteri tămăduitoare pe care mulți nu le iau în calcul. Câteva acorduri șoptite atunci când trebuie pot face minuni. Mai trebuie pomenit de cântecul de leagăn pe care dacă-l aude pruncul, se liniștește imediat, adormind împăcat?
Toată lumea aleargă după calcule alambicate, expresii sofisticate, cuvinte și termeni cât mai complicați dar puțini sunt cei care se mai joacă cu cele șapte note muzicale. Și ce minuni poți face cu ele, amestecându-le.
În multe, poate prea multe săli de clasă, ora de muzică e tratată cu superficialitate, de cele mai multe ori alocată pentru a repeta la matematică ori la română, privită cu un zâmbet în colțul gurii: Eh! e ora de muzică. La fel se întâmplă și cu ora de educație fizică, cu cea de desen ori cu educația tehnologică. Sunt cenușăresele orarului și asta de când mă știu.
Când eram copil, la noi la școală era o domnișoară de muzică pe care toată lumea o striga Bubulina. Era calmă, caldă și îngăduitoare dar copiii nu înțelegeau atitudinea ei, tratând-o într-un mod inadecvat. La altă școală din oraș preda la muzică tot o domnișoară, dar avea un temperament complet opus celei dintâi. Era atât de severă și rugoasă că era spaima copiilor și părinților. Avea rezultate foarte bune alături de copiii cu care lucra, aceștia evoluând cu succes într-un cor. Nu știu cum e mai bine, să fii ca prima ori ca a doua domnișoară dar știu că muzica nu trebuie să lipsească.
Nu se vor mai compune arii, operete și valsuri pentru că nu mai e contextul social de așa natură dar în afara faptului că-i putem aduce în fața copiilor pe cei care au devenit nemuritori prin operele lor muzicale îi putem îndruma să compună acordurile nemaiauzite. Cele șapte note muzicale pot și combinate într-o inepuizabilă formă, asta-i garantat!
De când colaborez cu doamnele din învățământ, fie el preșcolar ori școlar, este pentru a doua oară când subiectu-i muzical. Și ce bucurie!
Doamnei Mihaela trebuie să-i mulțumesc pentru că a făcut la începutul ăsta de noiembrie să aibă pe lângă culori de vis și acorduri pe măsură. Am amenajat o sală de clasă unde învață niște copilași de clasa a III-a. 
Și pentru că nu putea să lipsească „Sunetul muzicii”, film pe care l-am vizionat de zeci de ori alături de băieții mei, vă las în compania minunatelor acorduri.
„Cel care cântă își alungă suferințele.”
Cervantes
