Idei pentru mămici – „Frumoasele străine”, Delia, și o discuție la ceas de seară

Etichete

cărți românești, Dan. C. Mihailescu, Editura Humanitas, Eugenia Vodă, Frumoase străine, literatura română, Mircea Cărtărescu, Omul care aduce cartea, Profesioniștii, scriitori celebri

La prima vedere poate părea bizar, pentru că nu există nici o legătură între Cărtărescu și Delia. Cel puțin una de care să aibă idee cei care sunt cunoscători într-ale literaturii sau atrași de scrierile ilustrului autor.

Delia este o împătimită a cărților. Puțini oameni am cunoscut care să aibă așa o sete de citit. De 25 de ani de când soarta a dorit să ne întâlnim, Delia a apărut mereu cu o carte în mână. În cealaltă avea un măr, o țigară sau o ceașcă de cafea, după caz. Poți vorbi despre muuulți autori, din domenii variate iar ea, ca o împătimită a cunoașterii, vine să completeze discuția.

Nu acesta este motivul pentru care Delia este prietena mea. A fost și a rămas o chimie între noi, o relație nerostită pe care amândouă o considerăm adecvată sufletelor noastre. Nu avem o prietenie din aceea sufocantă, nu ne întâlnim zi de zi, nu ne vizităm. Sună diferit, nu?

Nu știu dacă vă închipuiți ce comod este să ai un așa prieten. Să știi că ai la cine suna pentru a -ți face face puțină lumină în situațiile neprevăzute care te-au invadat.

Zilele trecute Delia a sunat. Știam că o va face, pentru că era un prilej pentru asta. Așa se întâmplă; ne sunăm la zilele noastre, ale copiilor. O mai facem la sărbătorile mari, pentru că amândouă avem aceeași religie.

Discuția noastră a alunecat spre literatură, spre Literatura de azi, cărți și noi apariții editoriale. A fost mirată de aprecierile mele legate de ultima carte citită, cea a lui Cărtărescu. Cuvintele rostite de ea nu au fost cele mai măgulitoare, ba din contră, au venit, vehement, să-mi demonstreze că viziunea ei despre acest scriitor este alta. În concepția Deliei, acesta nu are de ce să se bucure de atâta apreciere pentru că „are un vocabular prea sărac, pentru că sunt mulți alții care scriu infinit mai bine ca el” și nu au aceleași privilegii, pentru că… pentru că… pentru că.

Nu pot rosti aceleași cuvinte ca prietena mea, pot doar a le auzi și lua aminte. Aminte despre părerea ei și despre judecățile de valoare emise. Dar nici nu pot rosti ca ea, pentru simplul motiv că mi-a plăcut cartea. Am râs pe îndelete și, la un moment dat, cu măsură, pentru a nu se termina cartea.

Mi-a plăcut mult și am apreciat puterea de a spune lucrurilor pe nume, sinceritate și nu numai. Iată cum o prezintă Dan C. Mihăilescu în minunata lui emisiune  Omul care aduce cartea.

Omul care aduce cartea – Frumoasele străine

Deasemenea doresc să menționez faptul că am văzut și emisiunea Eugeniei Vodă, Profesioniștii, în care se face referire și la această carte. E bine să o urmăriți, asta dacă nu ați făcut-o până acum.

Profesioniștii de Eugenia Vodă – Mircea Cărtărescu

Sunt trei povestiri inspirate din fapte reale, iar modul în care sunt redate te afce să te întrebi dacă chiar așa stau lucrurile sau autorul exagerează. Se pare că nu exagerează cu nimic, din păcate. 😦

O dată, by the way, m-a pus naiba să accept o invitaţie la o televiziune complet obscură, despre care nu auzisem nimic. Sunt genul de om care nu ştie să spună nu. A doua zi, în zori, m-a luat o Dacie papuc cu sigla încâlcită a unei televiziuni pictată pe portieră şi m-a cărat prin trei sferturi de oraş, prin nişte zone sinistre din sud pe unde nu mai umblasem niciodată. Am trecut numai pe lîngă spitale, cimitire, o morgă, un magazin pe care era o firmă ce spunea, literalmente, «ASS MARKET» şi nişte străzi pe care erau admise, pare-se, doar dacii de cel puţin patru decenii vechime. Când credeam deja că şoferul – un dubios – o să intre cu maşina în cine ştie ce depozit şi-o să-mi ia gâtul, am oprit în fine în faţa unei hale placate cu marmură, pe care scria «Universitatea X». Nu-i dau numele, din respect pentru cel care a fost Spiru Haret. Acolo mă aştepta o fată cu apariţie fragilă şi modestă. Mi s-a recomandat Viorica. Această Viorica m-a vârât printr-un labirint de ciment, căci clădirea era placată cu marmură doar pe dinafară, pe când în interior pereţii erau de beton armat cum îi făcuse maică-sa. Trecând pe culoare nesfârşite, coborând în subsolul plin de ţevi şi urcând prin poduri înăbuşitoare ca-n «Procesul», m-aş fi plictisit amarnic dacă fata nu ar fi sporovăit vesel tot timpul. Am aflat astfel că toţi cei din televiziunea respectivă erau nişte cretini, că inşii care urmau să-mi ia interviul aproape că nu ştiau literele, în orice caz nu ştiau nimic despre mine şi cartea mea, că o parte din echipament era de furat. «Pe mine m-au dat afară acum un sfert de oră», continua să mi se confeseze Viorica. Am ajuns în studio ştiind cu cine s-a culcat în ultimii trei ani redactoarea care urma să mă intervieveze şi ce îşi bagă-n vână redactorul. Căci urma să fiu plasat între doi tipi, gazdele emisiunii. Interesante premise pentru un show cu mine în direct, unde urma să mă concentrez ca să spun şi eu ceva deştept. «Succes», mi-a mai zis Viorica, după care a dispărut din viaţa mea ca şi când n-ar fi fost. Ca să mă destindă înainte de intrarea-n direct, fata care şi-o trăsese cu un cârd de tipi în ultimii trei ani s-a străduit să facă puţină conversaţie: «Domnule Cărtărescu, de ce vă urăşte, domnule, lumea atât de tare? Cum vorbesc cu un scriitor, pe dumneavoastră vă bălăcăreşte primul… » Constatările astea abrupte, chiar înainte de a zice bună ziua, nu prea m-au relaxat, recunosc. Noroc că băiatul din dreapta mea (ăla cu siringa-n vână) m-a informat că n-a reuşit să-mi găsească proaspăt apăruta mea carte despre care trebuia să vorbim în emisiune: «Nu-ş ce mă-sa, nu era nici la Diverta… Poate-o aveţi dumneavoastră, s-o arătăm şi noi telespectatorilor. Şi, apropo, enciclopedia asta e a zeilor sau a zmeilor? Ca să ştiu cum o prezint… ». Dar puştiul, care părea total nevinovat în orice privinţă, nu mai avu timp să se lămurească, fiindcă deodată eram în direct, şi fata care-n ultimii trei ani etc. etc. începuse cu un zâmbet strălucitor: «Domnule Cărtărescu, sunteţi unul dintre cei mai iubiţi scriitori români… .

Fragment din cartea „Frumoasele străine”, de Mircea Cărtărescu

Merită să citiți, zău așa! Cât despre părerile Deliei, e dreptul ei. Sunt convinsă că preferințele mele literare nu vor afecta relația noastră, pentru că nu este pentru prima dată când avem acest duel al părerilor. Mai rău este când el nu există!

Idei pentru mămici – „Cărțile care ne-au făcut oameni” de Dan C. Mihăilescu

Etichete

Cărțile care ne-au făcut oameni de Dan C. Mihăilescu, Omul care aduce cartea

Uite câte zile au trecut de când ne-a vizitat Moșul și eu tot cu gândul la el! Dar ce să fac dacă a adus în sacul lui atât de multe lucruri frumoase? Ultima vizită s-a soldat cu un teanc „dolofan” de cărți, pentru toți ai casei, iar acum ne împrumutăm cărțile între noi. Facem schimb, așa ca-n copilărie! 🙂

Una dintre scrierile poposite este cea a lui Dan. C. Mihailescu, „Cărțile care ne-au făcut oameni”, scoasă la Editura Humanitas. 

„Omul care aduce cartea”, în fața căruia mă înclin, a reușit de-a lungul timpului să mă facă pe mine, un cititor anonim, pierdut în marea masă a celor îndrăgostiți de această îndeletnicire, să adun multe cărți, cărora nu le-aș fi dat nici o atenție dacă nu erau prezentate de el. Dar iată ce spune domnul Mihăilescu despre această emisiune:

„Totul s-a schimbat de cînd mi s-a propus să prezint cărti la televizor. Trebuia să devin un Bernard Pivot al românilor. Vă dați seama? (…) Din 2000, prezint o carte pe zi și viața mea s-a schimbat complet. (…) Am făcut-o ca pe un joc, cu o singura idée în minte: să fac literatura accesibila, să-l fac pe tipul care vinde salata la piață să-l înțeleagă pe Heidegger. Această emisiune este doza mea cotidiană de optimism. Simt că întineresc lângă tinerii care fac literatura de mâine. Nu-i așa că-i un vis?”  

Da, este un vis frumos în care mulți și-au găsit puterea pentru a merge spre ziua de mâine.

Eu nu sunt o specialistă în litere, nici scriitoare, nici critic literar, cu toate că mi-ar fi plăcut, dar sunt o persoană care iubește cuvântul și care adoră să-ți petreacă clipele de răsfăț, lecturând. Am încercat să insuflu această îndeletnicire și fiilor mei și tuturor celor cu care, dintr-un motiv sau altul, am interacționat la un moment dat.

Îmi place hârtia iar cartea proaspăt scoasă de sub tipar are un parfum aparte. Nu cred că-ți poate dispărea din minte, odată ce ai apucat să-l inspiri. Poate că acest lucru se datorează părinților mei care, pe lângă alte îndeletniciri, au reușit să ne molipsească definitiv, de acest microb al lecturii. Fiecare dintre noi, cei trei copii ai lor, am avut de când ne știm, câte un abonament la un ziar, sau o revistă. Nu voi uita niciodată cum venea poștașul, în fiecare zi, la ușa noastră. Și nu suna decât o data!

Viața s-a schimbat, poștașul nu mai vine la ușă, dar chiar și așa eu tot continui să-mi cumpăr presa, la primele ore ale dimineții. Mulți m-au întrebat de ce nu citesc on-line. Dar mirosul? Dar textura? Acestea nu pot răzbate prin monitor!

Dar iată ce spune donul Nicolae Manolescu despre această îndeletnicire a scriitorului mai sus pomenit:

„Cred că abia acum audienţa criticului a ajuns acolo unde îi este locul. Pe vremea noastră era supralicitată, căci nu aveam ce căuta noi cronicarii literari în postura de lideri de opinie politică. Astăzi cine este deştept şi scrie bine se face auzit. Exemplul care îmi vine acum în minte este cel al lui Dan C. Mihăilescu, care e, probabil, cel mai bun cronicar literar contemporan. A găsit o formulă în care amestecă aprecierile critice de valoare cu publicitatea, ceea ce acum, când totul e comercial, dă bine. Situează opera în context, nu uită să spună cine este autorul, de unde vine, ce a mai scris, ce studii are etc. Vorbeşte cu un haz şi o inteligenţă remarcabile despre tot felul de cărţi – unele relativ facile, altele extrem de complicate – pe care le prezintă de le înţelege toată lumea. Dacă mâine aş relua cronica literară, aş face ca Dan C. Mihăilescu, nu cum o făceam  eu însumi dăunăzi”.

Am lecturat „Cărțile care ne-au făcut oameni” cu multă plăcere, pentru că a fost o poveste. O poveste despre oameni pricepuți, care au reușit în viață și care constituie un exemplu bun de admirat și urmat.

O carte despre care autorul-editor a spus:

„Frumoasă carte a ieșit, zău așa!”

De când sunt „Omul care aduce cartea”, am fost întrebat, în repetate rânduri și în cele mai variate contexte, „care sunt cărțile de căpătâi ale unui om adevărat”, ba chiar somat să dau zece, douaăzeci de titluri de lecturi formatoare.

Cartea vă va dezvălui nouăsprezece nume mari, care povestesc despre acest subiect. Printre ele îi veți regăsi de Ana Blandiana, Lucian Boia, Mircea Cărtărescu, Ștefan Câlția, Livius Ciocârlie, Andrei Cornea, Neagu Djuvara, Gabriel Liiceanu, Nicolae Manolescu, Mihai Măniuțiu, Horia-Roman Patapievici, Ioana Pârvulescu, Irina Petrescu, Andrei Pleșu, Victor Rebengiuc, Alex Ștefănescu, Valeriu Stoica, Ion Vianu și Dan C. Mihailescu.

În mărturisirile fiecăruia am regăsit titluri pe care le-am lecturat și eu, la diferite vârste. Cel mai tare m-a pus pe gânduri lista domnului Gabriel Liiceanu, din care, o sumedenie de titluri îmi erau complet străine. Cel mai mult m-au mângâiat cuvintele domnului Pleșu:

Lecturile formative nu încap, toate, în perioada tinereții studioase. Poți avea revelații decisive toată viața. Eram un om matur când am citit „Chesterton” de C.S. Lewis și mă simt profund îndatorat modului lor de a vorbi despre creștinism. Nu trebuie să-ți fie rușine că n-ai citit la timp cărțile esențiale, că n-ai citit „tot” ce trebuia citit. Biografia fiecărui cititor are un grafic unic, irepetabil, cosangvin cu evoluția sa interioară, cu nevoile și întrebările proprii, cu  ritmuri, limite, întârzieri și devansări specifice.

Fiecare intervievat a adus cu el argumente bune de auzit. Rămâne să stabiliți, ce anume se potrivește și ce ar fi bine să mai lecturați.

Vă las să descoperiți singuri, ce titluri se ascund între coperțile acestei minunate cărți. Lectură plăcută!