Etichete

, , , , , , , ,

Am așteptat cu multă nerăbdare reîntâlnirea cu Camelia Cavadia, asta pentru că „Măștile fricii” au lăsat urme în sufletul și inima mea. Impresionantă poveste dar și pricinuitoare de bucurie deoarece așa simți când descoperi singur singurel un autor care vibrează la unison cu tine.

vina

sursa foto: https://www.facebook.com/cameliacarmen.cavadia?fref=ts

Atunci când a sosit cea de-a doua carte a autoarei, nerăbdarea de a intra în noua poveste a fost sporită de datele pe care le aveam. Impactul primei întâlniri a dus către căutări, ele soldându-se cu informații prețioase, venite de la experții din domeniu. Nu ai cum să nu ții cont de remarcile făcute de Dan C. Mihăilescu dar și de recenziile scrise de Laura Câlțea pe Blogul unei cititoare de cursă lungă ori de Denisa Gheorghiescu pe GoodRead.ro.

Și uite așa, am citit cartea pe nerăsuflate în drum spre Brașov. De obicei evit să citesc în mașină pentru că nu-mi face prea bine, aici referindu-mă la starea de sănătate, dar tentația a fost prea mare. Povestea a fost auzită și pe dealurile Măgurei, pe serpentinele Oituzului ori în ungurime. Urechile ciulite, ochii când mari – când plini de lacrimi, foșnetul copacilor ca răspunsuri la întrebările nerostite, toate au completat tabloul într-un mod pe care nu-l voi putea uita ușor.                                            20160826_164217

Cu personajul principal al poveștii, un scriitor de succes pe nume Tomas H. reușești să crezi, la un moment dat, că fericirea are altă definiție decât cea pe care o știai tu. Se pare că din prea multă fericire ceea ce se petrece în jurul tău, întâmplări – vorbe – gesturi, pot căpăta valențe hidoase, percepții deformate. Ori dacă la fericirea asta se mai adaugă o dificultate de comunicare, râuri de alcool și gelozia, întreg tabloul se modifică.

Sentimentul care te încearcă atunci când citești este acela de participant efectiv la bucuriile și frământările lor. Ești convins că Stella, soția scriitorului, este cea mai frumoasă femeie de pe fața pământului așa cum percepția scrierii unui roman de succes necesită un efort colectiv și nu individual.

Lui Tomas H. i-au trebuit doi ani ca să scrie prima carte. Seară de seară, petrecea cel puțin cinci ore în fața mașinii de scris, pa care ulterior, a înlocuit-o cu un calculator destul de performant. Îi plăcea să muncească noaptea, înconjurat de plăsmuirile ei. De cele mai multe ori, Stella citea lângă el cuminte, ca o pisică leneșă. (pag. 57)

Cât a scris cel de-al doilea roman al său, Tomas n-a mai avut-o pe Stella, dar l-a avut pe Paul, care după ce se juca în curte cu „mătușa” Irene, cerea să doarmă pe canapeaua din micul lui birou. Oricât de mult s-ar fi opus la început, amândoi au căzut în cele din urmă de acord că n-are ce să fie rău. Paul nu deranja deloc, iar simpla prezență a tatălui părea să fie mai mult decât suficientă. De cum intra în birou, Paul se ducea și-și lua pernuța, se învelea cu păturica mov și închidea ca la comandă ochii.
– Fără să deranjezi, puiuț, îl condiționase Irene prezența în salonaș.
– Fără!
– Fără să scoți vreun sunet!
– Fără!
– Fără să te frichinești!
– Fără!
Cu mintea lui de copil, Paul înțelesese că tatăl său făcea o treabă importantă. Pentru el, asta era tot ceea ce avea nevoie să știe ca să stea smirnă. Respira cât mai ușor cu putință în prezența tatălui și se prefăcea invizibil. Fără să deranjeze, fără să vorbească, fără să se frichinească. Exact cum ceruse mătușa Irene. Îndată ce închidea ochii, se gândea însă într-una la tatăl său, pe care și-l imagina în continuare scriind. Aplecat asupra mașinăriei cu care-și făcea treaba, tatăl aluneca imediat în gândurile copilului, unde Paul putea să-l adore în voie, oricât de mult. (pag.107)

Cum poate un om care trăiește înconjurat de atât frumos să fie incapabil să lupte cu niște gânduri care-i sabotează starea? Ce mecanism bolnav hidoșește în așa măsură, până la distrugere, un așa paradis? Răspunsul îl dă tot autoarea; gelozia, alcoolul, neîncrederea.

Pentru că relația pe care o are acest cuplu este zdruncinată de o banală ceartă. O ceartă care rămâne nerezolvată. O ceartă cauzată de gelozia partenerului, în urma căreia soția se simte murdărită de neîncrederea soțului. Este începutul declinului care va duce într-un final la un dezastru. Cred că idee principală a acestui roman este aceea că dialogul dintre parteneri este definitoriu și că numai așa poți rezolva conflicte minore ce pot atinge dimensiuni urieșești. E chestia cu elefantul din debara.
Atunci când rezolvarea vine numai dintr-o singură parte, e greșit, asta pentru că trebuie să existe un echilibru, ambii parteneri participând la ea. Stella, soția lui Tomas, crede că dacă lasă de la ea și nu rostește ceea ce o deranjează, problemele vor dispărea. Evident, asta nu se întâmplă, ele nu se sting, doar se înmulțesc și cronicizează.
La un moment dat, după nașterea celui de-al doilea copil, Stella hotărăște să se întoarcă la catedră.

Stella se gândise foarte bine atunci când luase decizia de a se întoarce la școală. Nu se putea împăca cu gândul de a rămâne doar mamă, casnică, mereu la discreția și dispoziția tuturor, trăind doar prin și pentru copiii ei, vibrând doar la succesele celor din jur. Mai avea și ea destule de oferit și nu voia să lase timpul să treacă pe lângă ea, erodând dorințele și năzuințele plantate în sufletul ei din vremea studenției. Uneori se simțea neîmplinită și avea sentimentul că eșuase profesional. (pag. 166)

Dar firul acesta nu este dezvoltat deloc de autoare și rămâne doar la stadiul de intenție.

La fel ca și „Măștile fricii”, „Vina” este un roman care te trece prin toate stările posibile de la o iubire fără margini până la o ură viscerală. Ai putea crede că este doar un vinovat însă câte o vină poartă toți, prin neputința de a gestiona întâmplările lor. Dar e mai ușor să dai vina pe altcineva și mai la îndemână, nu-i așa?

Trebuie să aflați care este marea vină a lui Tomas, să reflectați la ce este mai ușor; să ierți sau să fii iertat? Spor la citit!

20160821_104847

Reclame