Etichete

, , , ,

Să tot fie câțiva ani de când am citit această carte dar acum, la ceas de comemorare a autoarei (31 martie 1941 – 31 august 2012),  mi-au revenit în minte întâmplări descrise în cartea „Creștetul ghețarului”, apărută la Editura Humanitas în anul 2009.

DSCN7437

Un jurnal plin de duioșie și emoție pură. Un jurnal al unei mame și poete, cu o viață destul de intensă.

Începe în anul 1969, atunci când autoarea se afla la Sinaia, în Ajun de An Nou. Însărcinată cu cel de-al doilea copil, Constanța Buzea zugrăvește un tablou nefericit, acolo unde

este inițiată de el: cum să surâd când dau mâna cu femeile și cum – cu însoțitorii lor. Se străduiește să mă dreseze ca pentru un număr de circ. Îl urmăresc cu interes. Înțeleg că are nevoie să facă prin mine o impresie bună. Vrând să-mi îmblânzească timiditatea, mi-o accentuează. (pag.8)

Pentru cine nu este pus în temă, el este Adrian Păunescu, poetul Adrian Păunescu cu care scriitoarea a fost căsătorită timp de 16 ani și cu care a avut doi copii: pe Ioana și pe Andrei.

DSCN7438

Ca un cititor anonim trebuie să recunosc că, din păcate, am citit cărțile pentru copii scrise de ea, dar și „Agonice”. Iată ce spunea Eugen Simion:

Constanta Buzea ajunge, în fond, la o poezie de sugestii mai largi în ordinea existentei, nu pe calea speculațiunii, ca alți colegi de generație, ci printr-o voință exemplară de interiorizare, de abandonare, cu un cuvânt, în lumea lacomă și acaparatoare a emoției. Iubirea, sentimentul dezolant al absenței, așteptarea încordată, deznădejdea, moartea, miracolul nașterii etc, sunt temele — mari și mici, de zi și de noapte — ale acestei poezii discrete, pe punctul totdeauna de a exploda. Din ele Constanța Buzea face niște rampe de lansare spre alte universuri mai neguroase.

Revenind la „Creștetul ghețarului” vom citi un portret făcut soțului ei, pe care-l descrie în termeni nu prea elogioși: nepăsător, gălăgios și dur, un om care practică adulterul pe față, căruia îi place să-și tortureze soția emoțional.

Constanța, tu nu mă înțelegi. Sunt vinovat, recunosc, dar mie îmi place să fiu răzgâiat. Sunt ticolos, dar și tu mă provoci, recunoaște… (pag. 63)

Își aranjează să rămână singur în București. Ne expediază în vacanțe lungi ca să-și facă de cap. Când începe să dea semne de părinte grijuliu și soț tandru, eu încep să-mi fac bagajele. Ne trimite în peisaj, cât mai departe, nu mai contează cât îl costă. El, care face crize apocaliptice când trebuie să plătească, acum nu se mai uită la bani. La întoarcere însă, îmi scoate pe nas sacrificiile și nerecunoștința. (pag.74)

La începuturi îmi păruse un gladiator. Luptând cu sărăcia lucie, cu foamea lui masivă care se vede și astăzi. Adolescent în expansiune fizică, dând piept cu fantomele istorie, cu tatăl deținut politic. Ardoarea de a se afirma ca poet, ca lider și „cel mai tânăr poet al acestei republici”. Neglijent în intimitate, cu ticuri de proastă creștere, în lume manierat, controlându-se, după caz. Bâlbâîi în discurs, te prinde, te captează cu idei, cu metafore îndrăznețe, cu lozinci deraiate de la tipic. Amorul nostru – abrupt, nesărat, sumar, ca un viol, ca o nesăbuință. (pag.75)

Un episod extrem de ciudat este acela în care, în vara anului 1969 aceasta află că soțul ei mai are două fete, gemene, făcute de o „nebună îndrăgostită”.  În timp ce nu-și revenise încâ din șoc, ea se duce să le vadă, într-un imobil în zona Amzei.

Îmi deschide o blondă nisipie care mă pilotează în tăcere către un pătuț dublu cu grilaj, în care copilele își zbăteau bucuroase mânuțele și genunchii, între păpuși și sumedenie de jucării într-un aranjament ostentativ. Este mai scundă decât mine, transpiră cuprinsă de un tremur abia perceptibil. Nu spune mare lucru, instruită probabil de el la telefon. Nu se așteptase să mă vadă atât de calmă. Casa mirosea a lapte și a vanilie, ca și la noi. Fetele – copii identice ale Ioanei mele. Eu nășteam în iunie, ea în septembrie. Adrian reușise performanța de a trăi liniștit, pendulând fără istov între două femei însărcinate, una mai naivă ca alta, nevasta și amanta, alăptându-i pruncii dolofani.

DSCN7439

Cum spuneam, jurnalul se întinde pe trei ani, din 1969 și până în 1971. În acest interval, Constanța Buzea își dă licența la Facultatea de Filologie, Universitatea din București. Tot în această perioadă face o călătorie în America, acolo unde-l întâlnește pe Mircea Eliade căruia Adrian Păunescu reușește să-i ia un interviu devenit celebru. De-a lungul mai multor zile, la începutul anului 1971, soții Păunescu petrec alături de Mircea Eliade și soția lui Christinel clipe minunate. Constanța Buzea reușește să citească „La țigănci”, „Maitreyi” și „Nuntă în cer”.

Am făcut-o nu numai cu plăcere, ci și cu un fel de umilință și speranță. Prezența autorului este tulburătoare. Dacă l-aș fi citit la București, n-aș fi simțit această ciudată panică, responsabilitate, alertă, nici nu știu cum să-i spun. Atât de prezent și de copleșitor, atât de familiar și la îndemâna noastră, atât de al nostru pentru eternitate, când în fond rămâne în aceeași măsură intangibil, inaccesibil, imens, universal… (pag.158)

DSCN7440

Acest jurnal ne dă posibilitatea de a vedea o altă față a poetului Adrian Păunescu, a afla  despre lumea literară a acelor ani dar mai ales, de a citi și câteva versuri ale autoarei, fără a mai pomeni despre aventura americană și cunoașterea lui Mircea Eliade.
Lectură plăcută!

Reclame