Etichete

, , , ,

„Lucian Raicu a fost și rămâne cea mai ascuțită minte critică a literaturii române din dureroasa perioadă așa-zis socialistă, în care i-a fost dat să-și scrie, prin limitare și risc, dar cu intensă și sfidătoare strălucire, cărțile. Îl putem crede pe Eugen Ionescu când afirma că Raicu este „printre primii, dacă nu cumva primul critic literar al generației sale”.

Lucian Raicu, pe numele său adevărat  Bernard Leibovici, s-a născut pe 12 mai 1934 la Iași, în casa bunicilor săi.

Premiul I obținut la o olimpiadă de limba și literatura română îl determină să se înscrie la Facultatea de Filologie din București, pentru ca după un an, să fie acceptat  la Şcoala de Literatură „Mihai Eminescu „. Acolo este coleg, printre alții, cu Nicolae Labiş, Florin Mugur, Radu Cosaşu, Ion Gheorghe, Sonia Larian , Gheorghe Tomozei, Nicolae Motoc, Doina Ciurea, Doina Sălăjan. Își reia studiile la Facultatea de Filologie, pe care o termină în anul 1958.

Urmează o carieră strălucită de critic literar. Este bun prieten cu Marin Preda dar și cu Valeriu Cristea, Gabriel Dimisianu și Mircea Dinescu. A fost redactor la Viața RomâneascăGazeta literară și România literară, precum și la Europa Liberă și Radio France International.

Pentru un critic literar, despre care se crede că-și petrece viața doar studiind în biblioteci, lui Lucian Raicu i-a plăcut viața boemă.

„Mai mult decât despre cărţi, Lucian Raicu scrie despre munca scriitorului. Este o temă la care revine insistent, obsesiv, o temă de care nu se plictiseşte niciodată. Îl putem considera un Hokusai care, în loc să privească la diferite ore ale zilei, în anotimpuri diferite, unul şi acelaşi peisaj marin, contemplă extaziat o fiinţă umană care scrie. Fiinţa umană scriind.” . Alex Ștefănescu

Lucian Raicu realizează biografii și portrete remarcabile acest lucru fiind posibil datorită capacității lui de a reconstitui viața secretă a scriitorilor.

lucian-raicu-nicolae-labis-4841846

sursa: anticariatuldenoapte.ro

Iată ce a scris Lucian Raicu, în 1977, despre Nicolae Labiș:

„Labiş a trăit ca un om liber; a trăit cu fruntea sus, dacă ştim ce înseamnă asta şi dacă socotim că are importanţă. Într-o vreme proaspătă, dar de o prospeţime neaşezată, în care necesitatea istorică era exaltată ” şi unii au putut da acestei exaltări o nuanţă sumbră, un înţeles lipsit de orice aspect uman îmbietor „, Labiş a dus o existenţă deplină, firească, multilaterală, din care nu lipsea jocul. I-a plăcut chiar să ducă o existenţă teatral-glumeaţă într-o epocă în care gravitatea era la mare cinste, fie că era necesar, fie că nu. „

„Mai sărea în ochi stilul de viaţă mândru, independent şi ceremonios. Avea ceva înalt şi voievodal, vizitele colegilor în dormitorul de la şcoala de literatură aveau la început, înainte de a se fi instaurat relaţii fireşti, caracterul unor audienţe, vorbirea era convorbire, Labiş avea întâlniri organizate din vreme după program, iar primii norocoşi familiari ai poetului se organizaseră instinctiv într-un fel de suită, cu menirea în primul rând să apere pe poet de solicitările prea frecvente, să-i protejeze, într-o respectuoasă tăcere, liniştea de care nu avea nevoie, somnul de dimineaţă aflat la mare cinste, şi de a păstra secretul programului zilei în care erau iniţiaţi, mai mult sau mai puţin.

Ca o paranteză, dar și pentru a se vedea că nimic nu e întâmplător, astăzi am fost la Labiș acasă. Sunt convinsă că i-ar fi plăcut cum stă treaba acolo. În fața casei sunt niște castani înfloriți, de mai mare dragul să-i privești. Nu te mai saturi de ei așa floare sănătoasă și semeață au. Verdele crud și neîntinat emană vigoare, tinerețe, forță.

20160512_122737 20160512_122741 20160512_122838 20160512_123136 20160512_123239

La o zvârlitură de băț, două berze priveau și ele la strășnicia cerului, albastrul asortându-se de minune cu starea lor. După cum se purtau cu siguranță punea la cale lucruri importante.

20160512_123323

20160512_123653

Am lăsat Măliniul lui Labiș plin de viață și m-am întors la Lucian Raicu și la jurnalul pe care i l-a consacrat lui Eugen Ionesco ce poate fi considerat, analiză literară și evocare.

 „Ştiu, cum să nu ştiu, pare nepotrivit, inadecvat la spiritul însuşi al operei, să subliniezi „instituţionalizarea ” lui Ionesco, culminând cu tipărirea în Pléiade a teatrului „complet „, atât de refractar, în singularitatea sa „individualistă ” şi „anarhică „, în geniala sa „marginalitate ” sieşi suficientă, în tragismul şi în revolta sa, în reductibilul său inconformism; atât de refractar ” şi încă e puţin spus, prea „modest ” spus ” oricărei tentative de stabilizare social-instituţional-culturală, de recuperare academică, de „cuminţire „, de domesticire fatal burgheză şi oficială, nu-i aşa… Ei bine, nu, nu e aşa, deşi pare exact aşa şi deloc altminteri. Mai întâi, şi până la urmă, până la urma urmelor (care numai ea „alege „), Ionesco rămâne Ionesco, chiar şi costumat în academician, costumul, şi însemnele, şi protocolul, şi sabia abia îi scot în luminoasă evidenţă „figura ” şi i-o „demască „, tocmai pentru că, orice ai zice, ea nu poate fi ascunsă; după cum nu-i poate fi mascată sub nici o formă, sub nici o aparenţă, ci doar făcută să se manifeste, să „ţâşnească ” de peste tot, cu irepresibilă putere, cu şi mai teribilă autenticitate, Esenţa ionesciană, există în lume de câteva bune decenii o astfel de Esenţă, una foarte „tare „, şi cu atât mai „tare ” cu cât este un comprimat de vulnerabilitate, de „precaritate ” dezgolită, superb asumată… „

Lucian Raicu se  stabilește la Paris, în anul 1986, alături de soția sa, prozatoarea Sonia Larian, colaborând cu texte despre literatură la posturile de radio străine Deutsche Welle,Vocea AmericiiEuropa liberă sau altele. Chiar suferind și măcinat de boală, continua și după 1990 să colaboreze cu reviste din țară și să publice câteva cărți noi.

Opere publicate (selecție):
Liviu Rebreanu, 1967
Structuri literare, 1973
Gogol sau fantasticul banalității, 1974
Critica – forma de viață, 1976
Reflecții asupra spiritului creator, 1979
Printre contemporani, 1980
Calea de acces, 1982
Fragmente de timp, 1984
Scene din romanul literaturii, 1985
Journal en miettes cu Eugène Ionesco, 1993
Scene, fragmente, reflecții, 1994
O sută de scrisori din Paris, 2010

Trist este faptul că acest scriitor ilustru a devenit un cvasi-necunoscut nu doar pentru amatorii de literatură dar și pentru scriitorii mai tineri, asta în condițiile în care el a reușit ca în paginile de analiză să-i recitească, reinventeze, rescrie pe Labiș, Rebreanu, Sadoveanu, Gogol, Tolstoi sau Proust, într-un fel pe care nu-l vom mai regăsi la nimeni.

Se stinge din viață la data de 22 noiembrie 2006, la Paris.raicu_lucian

sursa foto: cartearomânească.ro

„ Merită să fii scriitor fie şi numai pentru a fi citit de Lucian Raicu.” Alex Ștefănescu

Reclame