Am auzit ieri o ştire care suna aşa; statul german obligă copiii, prin constituţie, să aibă grijă de părinţii bătrâni şi bolnavi, aşa cum, tot statul german, îi obligă pe părinţi să aibă grijă de copii până la 25 de ani, dacă aceştia urmează o formă de învăţământ superior. Se mai spunea că această hotărâre va schimba din temelii naţia germană.
Şi m-am gândit la noi, la mine şi familia mea, la prietenii şi cunoştinţele mele.
Tot mai des în ultima vreme, se vorbeşte despre faptul că naţia noastră a intrat într-un capitalism sălbatic, iar acest lucru a făcut ca societatea să piardă din valorile ei tradiţionale şi să se afunde într-un hău ce pare fără de ieşire.
Eu nu sunt analist politic şi nici vreun cunoscător într-ale statisticilor, dar pot să spun cum se vede şi se simte acest lucru, din pătrăţica mea.
Şi tabloul este trist, uneori chiar foarte trist!
Fac parte din generaţia de decreţei, cei care au sosit odată cu decretul ce interzicea avorturile şi care au umplut România într-un timp foarte scurt, cu sute de mii de suflete. Aceste suflete au ajuns astazi în pătrăţica de vârstă (ca la formularele pe care trebuie să le completezi şi să specifici acest lucru!) 45 – 50 de ani, iar perspectiva pensiei este de-a dreptul dătătoare de fiori reci pe şira spinării.
Statul român nu este în putere să plătească pensiile nici acelora care au muncit 35-40 ani, precum generaţia părinţilor mei, pentru că cei ce contribuie la asta sunt din ce în ce mai puţini.
Şi atunci, ce bătrâneţi ne aşteaptă pe noi? Câţi avem bani puşi deoparte, bani care să ne asigure un trai cât de cât decent, pentru zilele ce vor urma? Nu ştiu cât de mulţi pot da un răspuns afirmativ la această întrebare.
Revenind la părinţi şi copii, sunt atât pe multe păreri despre cum ar trebui să se desfăşoare această relatie.
Tot din pătrăţica mea, perspectiva este aşa, ca un soi de barter (că tot suntem în economia de piaţă!): am grijă de tine pentru ca mai apoi, să ai tu grijă de mine. Nu ştiu dacă cei ce vor avea curiozitatea să parcurgă aceste rânduri vor fi de acord cu mine, însă eu nu văd un om ajuns la vârsta neputinţei, plasat într-un azil de bătrâni. Poate că da, dar dacă acel om nu este părinte! Pot exista şi aici excepţii, vezi vreun nepot sau stănepot. Sau vreo moştenire 🙂
Însă dacă ai copii, din punctul meu de vedere, este de neconceput acest lucru. Nu ştiu cum au copilărit alţii şi cum a decurs prima etapă a vieţii lor, atunci când erau în grija unor părinţi, dar eu ştiu cum a decurs viaţa mea. Iar acest lucru mă face să afirm răspicat şi cu tărie, că atâta timp cât eu voi fi în putere şi părinţii mei vor trăi, locul lor va fi lângă mine.
Nu văd decât o ordine firească a lucrurilor. Nimic spectaculos, nimic forţat.
Tot aşa mai cred că unii copii aleg să-ţi abandoneze părinţii tot dintr-o consecinţa a nepriceperii părinţilor din perioada când erau tineri. Dacă toată copilăria ta a fost construită pe lipsuri, lipsă de iubire şi afectivitate, bătăi şi umilinţe din partea celui ce teoretic se cheama că-ţi este părinte, ce te aştepţi să găseşti mai târziu? Indiferenţă sau mai grav, mânie ori dispreţ.
Mă întreb, de multe ori, cum vor proceda ai mei copii. Ce le va rezerva lor viaţa şi ce decizii vor lua, dacă vor fi puşi în faţa acestui fapt. Este evident că nu-ţi doreşti a fi o povară, însă nişte gânduri şi nişte studii de caz, nu ai cum ignora.
Răzvan îmi tot spune că mă va lua cu el, acolo unde va sta, pentru a-l putea ajuta cu proprii copii (pentru mine asta este egal cu un basm minunat!, Ioana bunicuţa). Cum curge firul gândurilor nu pot încă rosti cu voce tare. Pentru ca mi-e teama.
Dar sunt bucuroasă că nu mă exclude din universul lui, chiar dacă acum este prea devreme pentru a dezvolta acest aspect, pentru că deocamdată, eu sunt cea care are grijă de el. De el şi de fratele lui, cu infinită bucurie şi infinit simţ de răspundere!
Vă propun un exerciţiu de sinceritate cu propriile persoane, fie el nerostit. Cine sunteţi de fapt? În ce relaţii sunteţi cu familia? Dar cu copiii?
Dacă la toate aceste întrebări sunteţi împăcaţi cu răspunsurile pe care le auziţi, înseamnă că sunteţi nişte persoane demne de invidiat. Dacă nu, niciodată nu-i târziu să schimbaţi câte ceva. Trebuie doar să vreţi!
