Articole Literatura de azi – Regizorul Liviu Ciulei

Etichete

Arte vizuale, Articole Literatura de azi, cinematografie, Interviu cu Liviu Ciulei 1, Interviu cu Liviu Ciulei 2, Interviu cu Liviu Ciulei 3, Interviu cu Liviu Ciulei 4, Interviu cu Liviu Ciulei 6, Interviu cu Liviu Ciulei 7, Interviu cu Liviu Ciulei 8, Interviu cu Liviu Ciulei 9, Liviu Ciulei, Liviu Ciulei in dialog cu Nicolae Manolescu (1972), regizori celebri, Revista online Literatura de azi, teatru

Teatrul înseamnă metamorfoză: un artist se transformă în şoarece sau în ce vrea el; din om bun devine om rău. Silviu Purcărete

REGIZORUL

Cred că un autor trebuie să se inspire din realitatea din timpul lui și trebuie să o reflecte. Rezistența operei lui nu depinde de acest factor, poate. Rezistența operei lui depinde tocmai de capacitatea majoră de generalizare și de evenimentele din care se inspiră, poate, încetul cu încetul își pierde ponderea în înțelegerea operei față de o societate ulterioară.

Excepțional regizor de film, regizor de teatru, actor, scenograf, profesor, arhitect, Liviu Ciulei (7 iulie 1923 – 24 octombrie 2011) este cel care în anii ‘60 revoluționa cinematografia românească.

 A studiat teatrul la Conservatorul Regal de Muzică și Teatru din București (1946), iar ulterior arhitectura (1949). În 1945 a debutat ca actor la Teatrul Mic, alăturându-se apoi echipei Teatrului Municipal din București (devenit mai târziu Teatrul Bulandra), unde a debutat ca regizor în 1957, montând Omul care aduce ploaia de Richard Nash.

 În 1961 devine celebru cu montarea originală a piesei Cum vă place de Shakespeare. Au urmat Opera de trei parale (Bertolt Brecht), O scrisoare pierdută (I. L. Caragiale), Azilul de Noapte (Maxim Gorki), Leonce și Lena (Georg Büchner), Elisabeta I (Paul Foster).

În ceea ce privește teatrul, povestea lui Liviu Ciulei aproape că se confundă cu cea a Teatrului Bulandra. Sub conducerea sa, devine cea mai importantă instituție teatrală a vremii, reunind mari regizori de teatru ca David Esrig, Lucian Pintilie și Radu Penciulescu.

 Pentru mine asta este regia: logică, după aia logică, şi după aia tot logică. Şi dacă mai e 1% inspiraţie e bine, dacă nu – merge şi fără, spunea regizorul memorabilul film Pădurea spânzuraților. Prin această producție, Liviu Ciulei avea să-l aducă pe actorul Victor Rebengiuc în lumea filmului, dar va primi și una dintre prestigioasele distincții de la Festivalul Internațional de la Cannes.

Liviu Ciulei a rezistat tentației de a pune filmele în scenă aidoma unor piese de teatru și a animat o întreagă generație de actori tineri, scenariști și regizori. El a descoperit și format o întreagă școală de actori, dar și marii actori deja existenți și-au legat numele de el: : Clody Bertola, Ileana Predescu, Gina Patrichi, Fory Etterle, Toma Caragiu, Octavian Cotescu, Victor Rebengiuc, Irina Petrescu, Mariana Mihuţ, Rodica Tapalagă, Ion Caramitru, Florian Pittiş, Ştefan Bănică, toţi aceştia reprezentând generaţia de aur a teatrului românesc.

Însă Pădurea spânzuraților nu este singurul film premiat, lângă el aflându-se Valurile Dunării, ce a fost recompensat cu Globul de Cristal la Festivalul de la Karlovi Vary, în 1969.

Alături de Irina Petrescu, în filmul „Valurile Dunării”

Palmaresul lui Liviu Ciulei este impresionant, cuprinde peste 20 de filme la care a lucrat ca regizor, actor sau scenarist, dar și numeroase spectacole de teatru unde și-a pus semnătura ca regizor, scenarist sau actor. Dintre filme, putem aminti:  Soldați fără uniformă (1960), Cerul n-are gratii (1962), Facerea lumii (1971), Dragostea începe vineri (1972), Mastodontul (1975), Falansterul (1979).

Părăsește România în 1980 și lucrează în multe țări din Europa, Statele Unite, Canada și Australia. În istoria teatrului de peste ocean peste 50 de spectacole poartă amprenta sa. Devine directorul Teatrului Tyrone Guthrie din Minneapolis (Statele Unite), iar din 1986 e profesor de teatru la Columbia University și New York University. Montează şi la Sidney, în Australia şi pe cele mai importante scene din Germania. Creaţiile lui realizate peste hotare l-au transformat în ochii criticii, într-unul dintre artiştii care au contribuit în mod esenţial la dezvoltarea mişcării teatrale a secolului XX.
După Revoluția din 1989 revine în ţară regizând o serie de piese celebre. Devine director onorific al Teatrului Bulandra, teatrul căruia i s-a dedicat cu trup şi suflet, dar mai ales cu multă iubire.

A fost recompensat pentru ceea ce a realizat cu nenumărate distincții, printre care trebuie amintite, medalia Sfântul Olaf pentru merite culturale, acordată de Majestatea sa Olaf al V-lea, regele Norvegiei pentru montarea, în Statele Unite, a piesei Peer Gynt de Ibsen (1983) sau Premiul criticii australiene pentru Azilul de noapte de Maxim Gorki, montat la Sidney, în 1977.

Articol publicat în revista online Literatura de azi.

Puteți urmări și două interviuri; unul luat de Nicolae Manolescu iar celălalt, de Horia-Roman Patapievici.

Liviu Ciulei in dialog cu Nicolae Manolescu (1972)

Interviu cu Liviu Ciulei 1

Interviu cu Liviu Ciulei 2

Interviu cu Liviu Ciulei 3

Interviu cu Liviu Ciulei 4

Interviu cu Liviu Ciulei 5

Interviu cu Liviu Ciulei 6

Interviu cu Liviu Ciulei 7

Interviu cu Liviu Ciulei 8

Interviu cu Liviu Ciulei 9

Vizionare plăcută!

Articole Literatura de azi – Talentată, elegantă, misterioasă. Irina Petrescu

Etichete

cinematografie, Irina Petrescu, Literatura de azi, Revista online Literatura de azi, teatru

Teatrul înseamnă metamorfoză: un artist se transformă în şoarece sau în ce vrea el; din om bun devine om rău. Silviu Purcărete

Talentată, elegantă, misterioasă

Discreție, rafinament, eleganță, profesionalism – atributele unei mari doamne a scenei și cinematografiei românești.

Irina Petrescu (19 iunie 1941 – 19 martie 2013) cea care a interpretat roluri memorabile în cinematografie, a ales, în cele din urmă, să fie actriță fidela a scenei Teatrului Bulandra din București. Iată ce declara într-un interviu:

 Eu m-am oprit definitiv la teatru și nu aș schimba acest lucru, sigur și pentru că acum nu mai pot juca decât bunici, mătuși, pentru care nu există partituri în film. E foarte greu de acceptat compoziția după ce ai jucat ani și ani de zile ingenua, mai mult sau mai puțin frumoasă. Eu fac compoziție în teatru de mulți ani și mă bucur teribil, nu doresc să fiu o frumușica, o iubită, o logodnică, o suferindă din amor în teatru. În această meserie cred în buna-credință a actorului, în cinste, în neminciună. Îmi pare paradoxal. Meseria noastră este a făcăturii, a minciunii, dar trebuie sa existe un adevăr, o credință, o sinceritate pe care publicul o caută și o cercetează fără greș. Tot ce este impostură ușoară sau violentă, publicul o resimte, oricât de senzațional ar fi efectul măiestriei actoricești. Refuz impostura și o simt ca spectator, pentru ca sunt și un foarte bun spectator de teatru. Mi-e groază de ce viată grea îi așteaptă acum pe actorii tineri. Scena este teribil de crudă și de nemiloasă și arată toate defectele de caracter ale actorului. Trebuie să ai grijă să fii cât mai curat, cât mai sincer, cât mai adevărat, pentru că scena e crudă și te trădează.

Irina Petrescu a intrat la Facultatea de Filosofie și… a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică I.L. Caragiale (IATC) din Bucureşti, promoţia 1963, la clasa prof. Ion Şahighian, asistent regizorul David Esrig.

Regizorul Savel Stiopul a fost cel care a descoperit-o în timpul studenției, în timp ce lua masa, alături de părinții ei la un restaurant. A chemat-o să dea niște probe pentru un film. Acesta nu s-a mai făcut, dar probele au rămas și au fost văzute de Liviu Ciulei care tocmai căuta o tânără interpretă pentru filmul lui.

A distribuit-o în rolul principal, Ana Strejan, din Valurile Dunării, film ce a apărut în 1960.

Filmul a sosit, pe neașteptate, ca un basm. (Irina Petrescu)

Urmează, parcă firesc, roluri în: Nu vreau să mă însor (1960), parteneri Toma Caragiu și Geo Barton, în regia lui Manole Marcus, Poveste sentimentală (1961), în regia lui Iulian Mihu, Paşi spre Lună (1964) ca Artemis și în Străinul (1964) unde a interpretat rolul elevei Sonia, jucând alături de Ștefan Iordache (care a debutat în acest film) și Șerban Cantacuzino, în regia lui Mihai Iacob.

    Alături de Ștefan Iordache, în filmul „Străinul” (1964)

Joacă în regia lui Ion Popescu Gopo rolul Fetei-vrăjitoare din filmul sau De-aş fi… Harap Alb (1965), avându-i ca parteneri pe Florin Piersic și Cristea Avram.

În același an Lucian Pintilie o ia să joace într-un film deosebit: Duminică la ora 6 (1966) – studenta la arhitectură Anca, partenera lui Dan Nuțu (premiat la Mamaia in 1965 și la Mar del Plata în 1966), cu care va juca și în Dimineţile unui băiat cuminte (1967) – Mariana in regia lui Andrei Blaier in 1966.

Talentată, elegantă și misterioasă, Irina Petrescu a marcat cinematografia românească și a atras atenția regizorilor din străinătate. Însă din motive personale a preferat să rămână în țară.
A trăit o frumoasă poveste de dragoste alături de Adrian Pintea. Cei doi s-au îndrăgostit la începutul anilor ’80, atunci când Pintea interpreta rolul din “Iancu Jianu” și era asaltat de admiratoare.

Dragostea lor a fost puternică și frumoasă, motiv pentru care în momentul în care s-au despărțit, iar Pintea s-a căsătorit cu o altă femeie, cei doi au rămas prieteni.
Cei care au rămas confidenții actriței în următorii ani au fost părinții ei, până i-a pierdut însă într-un accident de mașină.

Irina Petrescu a reuşit să se impună în lumea artistică prin ţinuta, distincţia şi eleganţa sa, dar şi pentru frumuseţea, seriozitatea şi rigurozitatea cu care profesa. Tocmai de aceea, arareori acorda interviuri, preferând să se concentreze asupra spectacolelor în care juca.

Irina Petrescu nu a fost doar o strălucită actriță de film, ci unul primii noștri actori importanți. Extrem de cultivată, era întotdeauna la curent cu tot ce apărea nou în cinematografe. Mergea la filmele tinerilor actori și regizori și se bucura de succesele lor. Regret că în ultimul timp a renunțat la film în favoarea teatrului. (Irina Margareta Nistor).

Articol publicat în revista online Literatura de azi.

Discreţia este gramatica vorbirii alese, pe care o întăresc bunele obiceiuri. Miguel de Cervantes