Machete didactice – Toamna – anotimpul schimbărilor majore

Etichete

, , , , ,

Uitându-mă în jurul meu, mă gândeam că ar fi bine ca și oamenii să-și schimbe complet ceea ce e de schimbat, așa cum face toamna cu copacii ei. E drept, nu cu toți!
Marea lor majoritate, cu excepția coniferelor, rămând dezgoliți, pentru ca în primăvară să se reinventeze.
Dacă ar putea vorbi, oare ce ne-ar transmite acești copaci fără frunze? Cu siguranță că exercițiul, repetându-se an de an, nu le este străin.
Chiar așa, complet lipsiți de frunze, copacii sunt fascinanți. În ei rămân cuiburile părăsite care sunt așa doar pe perioada rece, pentru că la revenirea primele raze de soare ele sunt ocupate de noile familii. Vor deveni căminul puilor și vor avea propriile lor povești.
Ați privit copacii în acest anotimp? Nu-i așa că sunt fascinanți? Nu-i așa că auziți povești de vis, așa cum numai ei știu să spună?                         

Și dacă vreți să puneți pe hârtie aceste povești, pentru a se bucura și alții, sunteți invitați să o faceți la Castelul Toamnei.

Reclame

Școlărel de clasa a VI-a * Toată lumea vorbește de bugete. Și noi.

Etichete

, , ,

E așa o nebunie de ceva vreme că peste tot pe unde ciulești urechile auzi despre bugete, venituri, cheltuieli, scumpiri și tot tacâmul. Iată că subiectul nu ne-a scutit pe nici unul dintre noi, mic sau mare, și Luca a avut de făcut un proiect la Educație tehnologică având această temă: bugetul familiei.

Am tot abordat tema asta pentru că Luca, spre deosebire de Răzvan, e mai preocupat de cheltuieli, de nevoile familiei, de banii care sunt necesari, dar și pe ce anume se duc ei. Iată că e mai bine că se discută și la școală pentru că lucrurile sunt văzute din altă perspectivă.

Cum pomeneam mai sus, copilul a avut de făcut un portofoliu legat de Bugetul familiei. Luca a făcut mai multe foi, iar pe ele a scris în amănunt despre:

ce reprezintă bugetul – important este să urmărim câteva principii simple și să ne obișnuim să ne cheltuim bugetul zilnic.

ce sunt veniturile familiei 

despre cheltuieli – poate cel mai delicat capitol

reguli pentru un buget sănătos – ce bine ar fi dacă am putea să le respectăm întocmai 🙂

S-au țesut multe discuții legate de traiul familiei noastre, de dorințele ascunse și mai puțin ascunse, despre așteptarea Sărbătorilor de Iarnă și ceea ce aduc ele dar și despre putințe și neputințe. Mi-a plăcut că nu s-a făcut comparație cu unii sau cu alții așa cum mă încântă faptul că Luca a înțeles că avem o limită și pentru a trăi financiar armonios, toți membrii familiei trebuie să înțeleagă anumitele momente prin care trecem. Cred că fiecare familie are perioade mai bune și mai puțin bune iar noi am trecut prin toate. E important să menținem un echilibru și suntem atenți în permanență la acest aspect. Ne rugăm să fim sănătoși, restul vine mai ușor.

La voi, la voi cum decurg discuțiile de genul? Sunt copiii nemulțumiți, cer mereu mai mult, ori se mulțumesc cu ceea ce primesc?                                         

Machete didactice – Muzica și miracolele ei

Etichete

, , , , , , , ,

De când am descoperit că pot să meșteresc una alta, iar produsul muncii mele să și plece din casă spre încântarea multora și infinita mea plăcere, am pledat cu stoicism despre importanța prezenței în sălile de clasă și de grupă a elementelor muzicale. Instrumentele și notele muzicale nu ar trebui să lipsească din ochii copiilor pentru ca să nu mai vorbesc de doamna de la catedră sau de la măsuțe, care cântă.
Într-o postare în care povesteam despre o remarcă a unei fetițe legată de educatoarea ei, și care a stârnit multe controverse, afirmam că pentru mine este de neconceput ca o educatoare să nu cânte. Nu vă enervați dar asta e părerea mea: cea care este în preajma atâtor copii și care-i mai și formează, ar trebui să știe să cânte. Nu ca Angela Gheorghiu dar frumos și melodios.
Și pentru că eu cred cu tărie că muzica este tămăduitoare, mărturisirea unei supraviețuitoare din incendiul de la Colectiv a venit să întărească – nu c-ar mai fi nevoie- acest sentiment.

Cu ochi miloși, femeia îmi spune pe nume: „Alexandra, vino la băiță”. Mâinile i se odihnesc pe spătarul scaunului cu rotile și ezită o clipă înainte să intre în salon ca să mă ajute să mă ridic din pat. Când face primul pas înspre mine, lacrimile îmi țâșnesc din ochi și se preling pe cojile de pe obrajii arși. Încep să plâng icnit, cu disperare, termurând tot mai tare de frig și de frică. În diminețile cu băi, mi-e teamă că am să mor de durere în cada verde în timp ce asistentele încearcă să îmi desprindă pielea moartă de pe răni, fără anestezie. Femeia plânge cu mine și încearcă să mă consoleze. Îmi cântă doine de la ieșirea din salon și până în sala de baie, cu respirația întretăiată.

„Cântă-mi, te rog”, îi șoptesc asistentei iar aceasta cu glasul frânt, printre lacrimi, începe să fredoneze o doină. Tremur și mi-e greață, plâng și mi-e teamă. O ascult cântând, însă. E singura muzică pe care o pot auzi în acest iad și am nevoie de ea ca de aer. E unicul meu analgezic eficient, dar nu pentru carne, ci pentru inimă.

Pentru că da!, muzica are puteri tămăduitoare pe care mulți nu le iau în calcul. Câteva acorduri șoptite atunci când trebuie pot face minuni. Mai trebuie pomenit de cântecul de leagăn pe care dacă-l aude pruncul, se liniștește imediat, adormind împăcat?
Toată lumea aleargă după calcule alambicate, expresii sofisticate, cuvinte și termeni cât mai complicați dar puțini sunt cei care se mai joacă cu cele șapte note muzicale. Și ce minuni poți face cu ele, amestecându-le.
În multe, poate prea multe săli de clasă, ora de muzică e tratată cu superficialitate, de cele mai multe ori alocată pentru a repeta la matematică ori la română, privită cu un zâmbet în colțul gurii: Eh! e ora de muzică. La fel se întâmplă și cu ora de educație fizică, cu cea de desen ori cu educația tehnologică. Sunt cenușăresele orarului și asta de când mă știu.
Când eram copil, la noi la școală era o domnișoară de muzică pe care toată lumea o striga Bubulina. Era calmă, caldă și îngăduitoare dar copiii nu înțelegeau atitudinea ei, tratând-o într-un mod inadecvat. La altă școală din oraș preda la muzică tot o domnișoară, dar avea un temperament complet opus celei dintâi. Era atât de severă și rugoasă că era spaima copiilor și părinților. Avea rezultate foarte bune alături de copiii cu care lucra, aceștia evoluând cu succes într-un cor. Nu știu cum e mai bine, să fii ca prima ori ca a doua domnișoară dar știu că muzica nu trebuie să lipsească.
Nu se vor mai compune arii, operete și valsuri pentru că nu mai e contextul social de așa natură dar în afara faptului că-i putem aduce în fața copiilor pe cei care au devenit nemuritori prin operele lor muzicale îi putem îndruma să compună acordurile nemaiauzite. Cele șapte note muzicale pot și combinate într-o inepuizabilă formă, asta-i garantat!

De când colaborez cu doamnele din învățământ, fie el preșcolar ori școlar, este pentru a doua oară când subiectu-i muzical. Și ce bucurie!

Doamnei Mihaela trebuie să-i mulțumesc pentru că a făcut la începutul ăsta de noiembrie să aibă pe lângă culori de vis și acorduri pe măsură. Am amenajat o sală de clasă unde învață niște copilași de clasa a III-a.                                                   

Și pentru că nu putea să lipsească „Sunetul muzicii”, film pe care l-am vizionat de zeci de ori alături de băieții mei, vă las în compania minunatelor acorduri.

„Cel care cântă își alungă suferințele.”
Cervantes

Machete didactice – Cerul sub care trăim

Etichete

, , , , ,

Nu cred că există zi în care eu să nu privesc cerul. O obișnuință la fel ca spălatul pe dinți. 🙂
Am citit undeva, nu mai știu unde, că sunt oameni care nu ridică ochii spre cer. Dar, oare, și-au pus ei vreodată întrebarea cât pierd?
Mă gândesc că nu a avut cine să-i îndrume să folosească și această supapă, asta pentru că imaginile pe care le oferă cerul și norii lui sunt tămăduitoare.
Sunt zile, ca cea de astăzi, în care cerul a fost curat, curat și de un albastru ce aducea cu cel de la Voroneț. Foarte frumos dar răcoare, nu ca-ntr-o zi de vară, atunci când căldura îți mângâie obrajii și alintă nasul.
La finalul săptămânii am prins un cer superb, e drept că nu aici ci la capitală, iar pentru că nu puteam rata așa ceva, am oprit și am fotografiat pe-ndelete.

Ba, la un moment dat a apărut și o gaură-n cer că nici n-am zis că nu avem vizitatori.

De aceea îmi place peste măsură să călătoresc cu avionul pentru că știu că de acolo, de sus, imaginile sunt și mai spectaculoase. Am avut plăcerea de a prinde apusuri și răsărituri care m-au teleportat în alte lumi.

Ah! apropo de alte lumi; oare cum o fi cerul lor de acolo? Până când va veni cineva de pe Marte ori Venus, nu putem decât să ne imaginăm și când vine vorba de imaginație, limite nu există.

Aveți momente în care țopăiți prin galaxii? Dar cu capul în nori, mai sunteți?

Machete didactice – Familia se mărește

Etichete

, , , ,

Ușor, ușor, familia ștrumfilor se mărește. Ultimii sosiți îi puteți vedea mai jos. Mi-s dragi și voi continua să-i chem alături de mine. Dacă se va putea, pe toți. 🙂

Dacă-i vedeți, vă rog, să le transmiteți că-s bineveniți.

Idei pentru mămici – Ce faci când lângă tine apar oameni noi?

Etichete

, , , , , , , , ,

Da, e o întrebare care te duce cu gândul la oamenii mari nu la cei mici, noi, din cap până-n picioare.
Ce poți să faci? Să te bucuri că încă un omuleț a sosit pe acest pământ și că va avea posibilitatea să-l descopere cu toate frumusețile și provocările lui.
Venirea pe lume a unui copil ar trebui să fie prilej de bucurie crudă pentru toată lumea. Dar de foarte multe ori sentimentele care îi încearcă pe cei care-i întâmpină sunt amestecate.
Teamă, frică, povară, desnădejde, optimism, provocare, curajul unui nou început.
Orice nou născut ar trebui întâmpinat cu infinită iubire! Cu dorința de a dărui și tu, la rândul tău, ceea ce ai primit până în această clipă.
Îi mulțumesc Domnului că fac parte din categoria celor care consideră viața a fi minunată, cu toate provocările ei, cu toate clipele de durere și suferință dar mai ales cu toate momentele de fericire supremă, cea adusă de lucrurile mărunte.
Un nou suflet a ales să poposească pe pământ. După ce a scrutat orizontul s-a hotărât asupra unei familii. A ales bine pentru că oamenii sunt serioși, muncitori și responsabili.
A ales cu toată convingerea un cămin stabil, cald și plin de iubire.
A ales pe cineva de la care poate învăța și alături de care să facă față nenumăratelor provocări.
M-am strecurat și eu în bucuria asta cu ce știu să fac eu mai bine: pasiune, dragoste, dăruire.
Iar figurinele mele au însoțit cel mai important moment trăit de acest prunc și invitații lui: ceremonia de creștinare și petrecerea de după.
Elementele pe care le-am confecționat au venit să completeze invitațiile care au fost trimise. Și pentru că sala a fost albă, nuanțele de albastru au venit să contureze prezența micuțului sărbătorit.

Pentru masa cea mai importantă am confecționat o ghirlandă cu numele copilului dar și niște litere ce au fost montate pe un șnur de mătase ce avea prins pe el câteva ornamente marine.

În spate, pe perdea, am montat ghirlanda alcătuită din elementele ce se regăsesc pe invitația trimisă oaspeților.                                       

Bunicii au oferit nepotului un colțișor în care să se facă fotografii, care mai apoi să fie transformate în magneți. O găselniță frumoasă și de mare efect.

Acolo, în acest loc special amenajat, se puteau găsi și accesorii nostime gen ochelari, mustăți și buze, coronițe ori cravate. Au fost făcute nenumărate instantanee, unul mai nostim ca altul, care peste timp vor evoca acest minunat eveniment.

Pentru cutiuța unde să fie puse urările celui mic am ales tot un element de pe invitație. Pe o parte a cutiei, care era una specială, dintr-un carton gros, am confecționat un ornament care înfățișează un bebeluș în landou, iar pe partea cealaltă am montat un papion din satin crem și o cartolină decorativă.                                      

Alături de lumânarea de botez, a completat într-un mod inspirat masa principală.

Și așa am spart gheața în privința ornamentelor pentru botezuri. Cine știe ce provocări vor mai urma.

Bine ai venit pe lumea asta, Andrei Tudor! Să-ți fie viața lină, frumoasă și plină de dragoste pentru că toate datele spre asta duc.

Machete didactice – În ciuda vremii neprielnice, fluturii nu dispar din viața mea

Etichete

, , , , , , , , , , , , , , , ,

Nu dispar, așa este, și ăsta-i un lucru îmbucurător și dătător de vitalitate. Atâta timp cât meșteresc la ei în sufletul meu e lumină și vară, gândurile stau la soare, ideile se coc firesc și lent căpătând forme nemaiîntâlnite iar aromele sunt specifice anotimpului cald.
Îmi place și toamna, pentru că am asistat, până la venirea ploilor și a frigului, la niște secvențe minunate. Dar caut să profit de toaaate întâmplările frumoase care-mi ies în cale.
Doamna Argentina a intrat în mintea mea cu multă veselie și nerăbdare; nerăbdarea de a-și primeni grupa și de a da curs unei altfel de provocări. Pentru mine, asta este și mai important, pentru că nu doresc să înșel așteptările celei care-mi dă atâta credit. Dar omul pozitiv și necusurgiu trimite undele pozitive și asta mă ajută extrem de mult. Pot lucra în tihnă, într-o tihnă deplină pentru că toate se leagă.

Acum am meșterit niște fluturași care se ocupă de Regulile grupei.

Un fluturaș se ocupă și de Calendarul naturii. De ajutor îi sunt figurinele cu elemente din natură.

Am mai făcut și figurinele pentru Responsabilități la care am atașat și niște cartoline pe care am scris fiecare centru în parte.

Culori și forme care ne bucură indiferent de vreme.

 

Întrebare pentru Tudor, băiatul cu plete

Etichete

,

În rest, îmi plac tinerii cu personalitate, care-şi spun punctul de vedere, argumentat şi decent. Pentru că, în caz contrar, punctul ăla de vedere devine doar un zgomot.

DorinaDanila.com

Dragă Tudor,

Ca să nu pierdem timpul, o să te întreb direct şi folosind exact acelaşi limbaj pe care l-ai folosit tu în filmuleţul publicat pe Internet: De ce f…ing te-ai dus la un liceu teologic, dacă eşti un spirit mai rebel? Nu e obvious că acolo regulile, inclusiv cele privind vestimentaţia şi frizura, sunt mai restrictive decât la un liceu obişnuit? Pardon my French, please!

Vezi articolul original 547 de cuvinte mai mult

Machete didactice – De la diafilme la banane ronțăite în poala colegului

Etichete

, , , ,

Adevărul e că suntem depășiți de situație. Nu putem să ne creștem copiii ca acum 30 de ani. Am fi și ipocriți. Copiii fac ce văd la noi. Dacă noi stăm toată ziua cu nasul în laptop și în telefon, dacă pentru majoritatea dintre noi televizorul este cam singura modalitate de relaxare la finalul unei zile de muncă, e ridicol să ne creștem copiii cu diafilme.
(Florin Negruțiu – Republica)

Nu au trecut decât câteva zile de când am parcurs articolul semnat de Florin Negruțiu în ziarul pe care-l citesc cu plăcere, Republica.
Și atunci am avut un sentiment ciudat pentru că mă gândeam la modul pe care l-am ales pentru a-mi crește copiii și care, se pare, e considerat a fi ridicol. Parcă mă și vedem cu câtă bucurie am făcut acele activități și ce timp minunat și de calitate – spun eu – am petrecut alături de ei. Nu regret alegerea făcută însă nu am cum să fiu ocolită de întrebările ce vin din alte părți. Știu, tot eu mi-am spus că nu contează ce spun ceilalți și că știu cum și ce e mai bine pentru băieții mei.
Dar de dimineață, când am deschis internetul, prima imagine care m-a întâmpinat a fost aceea a copiilor, pentru că asta sunt în ciuda a ce cred ei) care au petrecut la Balul Bobocilor, la un club din Cluj.
Am citit și comentariile dar și alte păreri emise de unii și alții.
Sinceră să fiu m-au întristat peste măsură și prima întrebare pe care mi-am pus-o a fost:

Câte fete au protestat la proba cu pricina, având în vedere că pregătirea și repetițiile acestor manifestări durează zile bune?
Câți băieți au refuzat să facă parte din acest scenariu grotesc ce nu cuprinde nimic ce poate fi încadrat la divertisment?
Câți dezaxați au bălit privind imaginele cu copilele îngenunchiate?
Unde erau responsabilii adulți, aici mă refer la profesorii coordonatori, atunci când s-a discutat desfășurarea acestui eveniment? Cum au putut tolera așa ceva și care este justificarea lor?
Din nefericire… din nefericire nu au nici o justificare. Spectacolul ce răzbate din fotografiile apărute sunt de un grotesc imposibil de digerat. Și eu sunt mamă de băiat dar mama acelor fete, ele ce simt dacă eu simt așa?                                   

Revin la articolul domnului Negruțiu:

Copiii fac ce văd la noi.

Dar oare asta primează în exemplele pe care le dăm noi copiilor noștri? Totul este legat doar de sex și de goliciunea pe care o vedem la orice oră din zi și din noapte, peste tot? Iată imagini surprinse la începutul anului școlar. Considerați că e ok așa?

(sursa foto: facebook)

Asta înseamnă libertate? Renunțând la un elementar bun simț și la o conduită pe măsură?
Și atunci nu este pertinentă întrebarea celor care au de suferit pentru că adoptă o atitudine civilizată.

– Mama, poate am eu o problemă!

Vinovații în aceste cazuri sunt mai mulți dar pricipalul vinovat este familia, pentru că acolo se formează un copil. Vinovați mai sunt și dascălii, pentru că nu au puterea să intervină și să oprească asemenea derapaje. Sunt convinsă că peste ani, fetele îngenunchiate acum chipurile într-un și pentru un joc nostim, nu vor ști cum să șteargă aceste imagini. Dar, din păcate, odată aruncate în eter, acolo vor rămâne.

P.S. Cât despre inconstiența lor, hash tag-urile surprinse în imaginea foto spun totul: Felicitări! A FOST O NEBUNIE!

sursa foto: pinterest

Școlărel de clasa a VI-a * Pentru că trebuie să ne pese

Etichete

, , , , ,

O urmărim pe Kate DiCamillo pentru că ne-au mers la suflet cărțile ei dar și pentru că vrem să vedem poveștile noi care mai apar sub semnătura ei. Iată ultima postare:

Last week, I signed a copy of Because of Winn-Dixie for a fourth grade teacher who was reading the story aloud to his class.
“Thank you for reading to your students,” I said. “It matters so much.”
“Oh, I love doing it,” he said. “I remember my sixth grade teacher reading Because of Winn-Dixie to our class.”
This statement of his, so casually uttered, made me feel slightly dizzy.
“Wait,” I said. “Your sixth grade teacher read this book to you and now you are reading it to your students?”
“Yep,” he said.
“Thank you,” I said again. “Thank you.”
Thank you to all of you teachers out there who are reading aloud to your students.
You are making readers and writers. And teachers. It matters.

Am citit, și eu și Luca, și ne-am bucurat.
Eu, de bucuria lui asta pentru că și noi citim, cu voce tare, seară de seară, de când mă știu. Dar de ce spun că mă bucur?
Pentru că nu de mult, m-a întrerup din lectura cărții noastre pentru a spune:

– Mama, tu-ți dai seama că dacă află colegii mei de clasă că noi citim seara, voi fi ciuca bătăii de joc?

M-am uitat la el cu o oarecare tristețe, pentru că știam ce sentiment minunat trăim în timpul acestor lecturi. Și mai știu că nu peste multă vreme, această îndeletnicire a mea care ține de ani, se va șfârși pentru o vreme, pentru că nutresc speranța să ajung să le citesc și nepoților mei.
Revenind la remarca lui, răspunsul meu a fost:

– De ce să râdă lumea de tine/noi, Luca? Ar face asta dacă ne-am măscări, fuma ori bea ori mai știu eu ce alte minuni. Dar așa, ce motive ar avea?
– Tu nu știi cum sunt copiii!
– Uite, dacă cineva va spune ceva de rău de asta, tu să-i spui așa: Ai vrea tu să fii în locul meu!

Mă gândesc des la dialogul ăsta pentru că-mi revin în minte nu doar cuvintele ci și expresia feței lui. Și e dureros că lucruri firești și normale nu ar trebui să fie privite din acest unghi.

La scurtă vreme am găsit un articol care trata tocmai acest subiect și i l-am arătat pentru a se mai liniști. Iar acum a apărut postarea lui Kate DiCamillo. E bine că sunt specificate de oameni care contează pentru el pentru că așa capătă mai mare greutate.

Marele dar al cititului cu voce tare

Eu voi continua acest demers atâta vreme cât va mai accepta el asta. Dar sunt așa momente în care vocea capătă niște inflexiuni care cu timpul devin tămăduitoare. Sunt zile în care, după tot zbuciumul cotidian nu-ți mai dorești nimic altceva decât să auzi câteva pagini din cartea preferată. Și când te gândești de ce puține ingrediente ai nevoie!